S-au prabusit zeci de poduri, parapete, s-au rupt diguri si drumuri. S-au daramat scoli si s-au inundat cladiri publice. Un lant de catastrofe care ne-a costat zeci de morti, mii de case luate de ape, sute de mii de hectare de culturi distruse. In orice catastrofa exista o doza de responsabilitate care nu mai apartine doar capriciilor naturii, ci si iresponsabilitatii sau neprofesionalismului, pe scurt, factorului uman. De asta data par a se fi combinat in mod dizarmonios toate. Au cazut poduri abia date in folosinta. S-au rupt drumuri recent asfaltate, unele dintre ele cu bani grei, din programe Sapard. Au fost luate de apa case si constructii recent inaugurate. Lipsa de masura a naturii pare sa se fi imbinat ucigator cu lipsa de prevedere a oamenilor.
Dar faptul ca inundatiile au fost subiect de prima pagina in presa si tema de discursuri a transformat catastrofa in rutina. Subiectul parea tocmai bun pentru a regla conturi politice si a lua ochii opiniei publice. Ca de obicei, cand suntem prea atenti la detalii, ignoram intregul din care fac parte. Ne temem sa mergem mai departe, sa ne intrebam cat de pregatiti suntem in general pentru a face fata situatiilor de criza. Sa admitem, putini sunt pregatiti in mod natural de asa ceva, desi exista antropologi si filosofi care ne-ar putea contrazice, amintindu-ne de reflexele innascute ale omului de a evita pericolul si de a se apara.
Recent, a avut loc o reuniune a arhitectilor sefi ai judetelor Romaniei, care si-a propus sa evalueze mai exact stadiul de pregatire a infrastructurii in fata dezastrelor. Concluzia, exprimata cu claritate aproape cinica de unul dintre oficiali: nu exista judet pregatit in fata dezastrelor naturii! Gura de rai a Romaniei pitoresti e plina de surse de pericol maxim in caz de catastrofa. Mai mult, cand omul ar fi putut interveni, a facut-o prosteste, sinucigas. Exista sute de blocuri din perioada interbelica pe care un cutremur mai puternic le-ar culca la pamant. In plus, in anii comunismului au fost ridicate mii de constructii care nu respecta criterii minime de protectie seismica. Locatarii refuza sa le evacueze. Se tem ca vor dormi cu o boccea sub cap in parc. Li s-a mai intamplat si altora. Unii se folosesc de relatii pentru a-si scoate casa de pe lista neagra. Ar fi de rau augur. Nu le mai pot inchiria, nici vinde. Imediat ce unul dintre ministrii constructiilor a identificat cele mai subrede blocuri din Bucuresti, etichetandu-le drept cladiri cu risc mare seismic, s-au pus in miscare parghii administrative greu de imaginat pentru a le scoate de pe liste. Si, de parca nu ar fi de-ajuns, multe dintre aceste focare artificiale de catastrofa nici macar nu sunt identificate. Sunt blocurile dormitor din periferie, adapostind sute de familii, constructii imbatranite inca din ziua inaugurarii. Scarile acestor blocuri sunt nesigure, la fel si lifturile. Unele dintre ele au ziduri exterioare din prefabricate, fara beton armat. Grinzile sunt asezate stramb si cutremurele din ultimele decenii le-au macinat temelia. Atentia oficialilor si a opiniei publice s-a concentrat doar asupra cladirilor de patrimoniu sau suficient de vechi pentru a fi, chiar si in conditii normale, un pericol public.
Rezulta ca inundatiile au demonstrat cu titlu experimental cat de subreda e lumea in care traim. Desigur, exista sperante. Pentru a le pune in practica trebuie bani. Si, pe langa bani, ar trebui sa mai avem si sentimentul ca asemenea investitie merita. Bani poate ca s-ar gasi, in ciuda saraciei generale. De negasit e determinarea, motivarea autoritatilor si chiar a opiniei publice. Pentru multi, catastrofele se petrec doar la televizor. La stiri si la altii. E de ajuns sa schimbi postul si poti vedea o frumoasa poveste de dragoste cu happy-end.