La Manastirea Sf. Ilie din Semenic, anul are doar doua anotimpuri - iarna si restul. Pe varful muntelui, la 1500 de metri inaltime, si vara e frig. Cand la poalele muntelui mercurul din termometre da in clocot, pe Semenic trebuie sa imbraci o haina in plus. Cand in campie pepenii incep a se pargui, sus, la manastire, abia apar primele branduse de primavara. Pe imensul platou al Semenicului, totul se masoara altfel: timpul, distantele, singuratatea sau rabdarea oamenilor. Incotosmanat cu o flanela neagra de lana si caciula pe cap, parintele Porfirie Nica sta in pragul bisericutei de lemn si parca ne asteapta. Ne-a vazut de departe, urcand, anevoie, povarnisul pietros, bucuros sa mai vada vreun credincios batand la portile manastirii inconjurate de nori. Departe de forfota turistica de la statiunile din Banatul de munte, Valiug, Garana sau Trei Ape, staretul Manastirii Sf. Ilie pare cel mai fericit om. Pentru nimic in lume nu ar renunta la coliba lui de pustnic. Alaturi, ca un semn de incercare a rabdarii calugaresti, stau cateva moteluri alpine in curs de modernizare, iar telefericul - cu agitatia si veselia sa hibernala - opreste brutal chiar in usa bisericii.
Nici in creierul muntilor nu esti cu adevarat singur. Cum spun Sfintii Parinti, daca nu vrei ca lumea sa dea navala peste tine si sa te intrerupa de la rugaciune, nu e decat o singura cale. Sa fugi de ea.
"Harul calugariei nu a fost dat ingerilor, ci pacatosilor"
Cu surasul pe buze, parintele Porfirie ne pofteste in staretia modesta, folosita deopotriva ca arhondaric si sala de mese. Simplitatea saracacioasa a incaperii contrasteaza cu bucuria parintelui, cu navala vorbelor de slava pentru darurile si marinimia lui Dumnezeu. Nu-si ascunde nici o clipa emotiile si fericirea ca, dupa ani si ani de cautari grele, a primit nesperat darul calugariei si a ajuns sa slujeasca pe muntele cel mare si sacru al banatenilor - un loc profund mistic, stropit din belsug de sangele primilor martiri transilvani si al marilor luptatori din rezistenta anticomunista.
S-a indragostit de Semenic, de iernile lui troienite si dusmanoase, de oamenii care urca pieptis, pe cararile ascunse ale padurii, din Teregova, Carsova, Nera sau Caransebes, pret de 10-15 kilometri. Nu si-ar fi imaginat niciodata ca va fi duhovnic de ciobani si ca va indragi atat de mult dulceata aspra a muntelui si a singuratatii.
Nimic nu e intamplator. Privind in urma, la toate cate s-au petrecut in viata lui, parintele Porfirie nu vede decat o succesiune de intamplari ciudate, inlantuite de vointa tainica si de neclintit a Sfantului Ilie, protectorul Manastirii Semenic. S-a calugarit de Sfantul Ilie si a fost hirotonit preot chiar de ziua Sfantului. A trait primii pasi in monahism, avand modelul parintelui Ilie Cleopa, si lucrarile de refacere a manastirii au sporit miraculos, prin ajutorul fostului ministru Ilie Sarbu (preot si teolog la baza), care a daruit bisericii 350.000 de lei - o suma importanta in 1992.
Tot intr-o zi sfanta si sarbatoreasca, de Santilie, parintele a plecat de acasa, cu gand sa se calugareasca. Avea 13 ani si nu stia absolut nimic despre Dumnezeu sau despre manastire. In sufletul sau de copil, traia doar un foc neclar si imprecis al inimii, un dor intens si fara contur pentru rugaciune si meditatie.
Din satul lui natal, Calugareni, a ajuns la Bucuresti, unde, printr-o batrana credincioasa, a cunoscut pe ucenicii marelui parinte Nicodim Mandita, care locuiau intr-o casa modesta din Colentina, incercand sa implineasca asprimea deosebit de grea a calugariei albe. Erau niste credinciosi fara pata, modesti si cu mare dragoste de carte - preoti batrani si iesiti la pensie: Constantin, Vasile si Alexandru, oameni care fusesera in stare sa se autodenunte la securitate, pentru a fi arestati si dusi dimpreuna cu duhovnicul lor, Nicodim Mandita, la inchisoare.
La margine de Bucuresti, in Colentina, traiau aspru, calugareste, dupa tipicul athonit. Ziua munceau pe rupte si noaptea isi faceau pravila sau se rugau impreuna, dupa randuiala vecerniei. Tineau banii la comun si, in orice situatie, nu ar fi luat nici o decizie fara sa se fi sfatuit impreuna - ultimul cuvant avandu-l batranul casei, preotul Constantin. "Copil fiind, nu intelegeam mare lucru", isi aminteste parintele Porfirie. "Fratii din Colentina m-au cercetat, mi-au pus felurite intrebari si nu au vrut sa ma primeasca in fratie, cerandu-mi sa termin studiile si sa cercetez mai intai Scripturile. M-au ingaduit, insa, un timp langa ei si lor le datorez primii pasi in credinta. De la ei am auzit intaia data ca e priveghi la Antim si eu, in naivitatea mea, m-am intrebat ce este acela un priveghi. De la ei am auzit de "Mica Pravalioara" si am deprins obiceiul de a face zilnic cele "7 Laude" - regula neclintita a codului monahal. Daca am ajuns calugar, nu am nici un merit. Altii au scris in cartea vietii mele - de la unchiul meu, monahul Casian de la Cernica, pana la P.S. Laurentiu Streza, episcopul de Caras-Severin. Singurul lucru care imi apartine e dorul mereu nestins de manastire. De mic copil, mi-a placut haina simpla, calugareasca. Cand vedeam pe strada un calugar, parca Il zaream pe Cristos. Mi-era drag sa-l privesc cum merge ca o umbra, cu capul in pamant, si alergam sa-l prind din urma, cautand sa intru in vorba cu el, sa intreb cum e viata de obste si ce trebuie sa fac pentru a fi un bun calugar, iar el ma privea ca pe un lunatic, temandu-se sa nu fiu un provocator sau un securist, dupa care ma indeparta cu o vorba blanda si un sfat greu de inteles pentru mintea mea naiva: sa pun stavila gurii mele si sa astept semn de sus."
De-a lungul vietii, parintele s-a bucurat de indrumatori buni si iscusiti. I-a avut duhovnici pe marele Cleopa si, mai ales, pe Ilarion Argatu de la Cernica, vreme de 30 de ani, dar, chiar si asa, viata l-a incercat cu bune si rele, purtandu-l de ici-colo, ratacitor prin lume. Frate de manastire si rasofor la Antim, Cernica, Pahomie, Cheia sau Saraca, alungat de epurarea comunista din 1975 si reprimit cu multe insistente la Piatra Scrisa, parintele s-a calugarit abia la 41 de ani, cu mare teama si cutremur in suflet, gandind ca e nevrednic si pacatos, pana ce Inaltul Nicolae al Banatului l-a scuturat cu vorba lui blanda, zicand: "Cuvioase, fa-te calugar si te vei indrepta cu ajutorul fratilor si al lui Dumnezeu. Harul calugariei nu a fost dat ingerilor, ci pacatosilor".
Icoana facatoare de minuni: "Semenica"
De pe terasa din lemn de brad a staretiei, parintele priveste abisul muntelui ca un calator obosit la capatul drumului. Parca nici lui nu-i vine sa creada ca in doar cativa ani, biserica a fost renovata si cei trei frati de obste au acum chilia lor de rugaciune.
Cand a venit prima data pe Semenic, nici nu avea unde sa-si culce capul. Era o iarna grea, cu viscol puternic, si biserica din deal arata ca o ruina - cu geamurile sparte si usa smulsa din tatani. Turistii furasera candelabrele de argint si mai toate icoanele din altar, iar in mijlocul bisericii statea un troian de zapada, inalt de doi metri. Totul era distrus si paraginit, iar mucegaiul crestea de doua degete pe ziduri. "As fi plecat chiar in momentul acela", isi aminteste parintele. "Simteam ca lucrarea este cu mult peste puterile mele si as fi renuntat din descurajare la totul, daca n-ar fi fost cuvintele Inaltului Nicolae al Banatului, ca acolo unde este saracie voi gasi indestulare duhovniceasca. Apoi, cineva mi-a povestit despre Icoana Maicii Domnului facatoare de minuni - singura icoana pastrata de la vechiul schit, aflat undeva in vale, la Izvorul Baile Vulturului. Am tresarit si am stiut ca mi s-a dat semnul de care aveam atata nevoie. Din clipa aceea, am simtit ajutorul icoanei si, rugandu-ma la ea, nu au trecut multe zile pana s-a implinit sub ochii mei prima minune. Tocmai ma pregateam sa slujesc deniile din Postul Pastelui, abatut putin ca biserica e goala si fara sprijin, cand, deodata, am auzit larma si vuiet de glasuri afara. Soseau taranii din parohia Teregova. Veneau ca cerbii prin padure si peste munte, incarcati cu daruri, unelte de lucru si foarte multa dragoste. Privindu-i cum urca spre mine, am rasuflat usurat, multumindu-I in gand Maicii Domnului. Imi ascultase ruga. Nu mai eram singur."
De-a lungul timpului, parintele Porfirie a vazut cu ochii lui multe miracole, savarsite la icoana Maicii Domnului, numita cu dulce alint: "Semenica". In urma cu cinci ani, la manastire a venit un suedez casatorit cu o romanca. Omul era ateu, dupa cum declara, si intrase in biserica doar de dragul fetitei sale, gangava si aproape surda. Era un copil frumos, dar tare bolnav si, disperata, mama ei l-a rugat pe parinte sa-i boteze fata. Nu a plecat imediat. A mai ramas in manastire un timp, ca si cum cineva i-ar fi spus sa nu se grabeasca si, trei zile mai tarziu, chiar in timpul Sfantului Maslu, fetita s-a apropiat de icoana si a inceput in legea ei sa discute cu Maica Domnului. Se vindecase. Auzea si vorbea ca si cum n-ar fi avut in viata ei vreo boala. Minunea, insa, nu s-a oprit aici. Impresionat peste masura de vindecarea copilului, suedezul a cerut, la cei 35 de ani ai sai, sa fie botezat ortodox si apoi s-a cununat cu sotia lui, legandu-se in fata altarului sa urmeze legea lui Cristos si sa traiasca tot restul vietii ca un crestin adevarat.
Scapata de la incendiul ce a cuprins pana in temelie vechiul schit din 1780, apoi uitata pana la razboi pe troita de la Baile Vulturului, icoana nu numai ca a aparut in visul unui localnic, cerand sa fie dusa pe Semenic, dar continua si astazi sa dea semne, insufletindu-si cateodata trasaturile fetei - cand a bucurie, cand a intristare -, dupa greselile si faptele oamenilor.
Parintele Porfirie vorbeste incet si cu mare cutremur despre icoana. E chiar nadejdea si protectoarea manastirii. Din clipa in care a aprins candela din dreptul ei, in manastire au pogorat dragostea, sporul si indreptarea. Nimeni si nimic nu se mai poate atinge de lucrarea inceputa a parintelui. "Intr-o zi nu mai aveam paine si cazand la icoana, nici nu am dus rugaciunea pana la capat, cand a sosit un doctor de la Resita, aducand in masina cateva sute de paini. Altadata, turnand fundatia, am ramas fara ciment, muncitorii revoltandu-se si amenintand ca pleaca. Innegurat de ganduri grele, am petrecut toata noaptea rostind Paraclisul Maicii Domnului si gandind ca, daca Prea Sfanta m-a adus in Semenic, trebuia sa ma ajute si de asta data. Nici nu s-a facut bine de ziua, cand un taran din Teregova mi-a batut grabit in usa, povestindu-mi speriat ca intreaga noapte il chinuise un vis. Era in biserica Semenicului si, langa el, un inger de lumina il lovea usor cu candela, certandu-l mereu: "Iosife, ai uitat de manastire. Ai uitat de promisiunea facuta". Intr-adevar, omul se legase candva cu aceasta promisiune si acum adusese in caruta 100 de saci de ciment, var, ceva scanduri si, peste toate, un porc de 200 de kilograme, pentru masa si indestularea muncitorilor."
*
Parintele pare a nu se mai satura privind pajistea si florile tot mai rare, de semenic, care il inconjoara. E bucuros si linistit. I-a trebuit mult pana sa-si gaseasca locul si sa repete, asemenea Sfantului Vasile cel Mare: "Scoala, mananca, roaga - intru toate ale tale cu trezvie lauda pe Dumnezeu". In ruptul capului nu ar mai pleca in alta parte. Semenicul e gradina si casa lui, pe care a ridicat-o cu lacrimi amare si sudoare, cu nopti intregi petrecute la icoana Maicii Domnului, cea facatoare de minuni.
Stramtorat de griji si treburi zilnice, nu are timp prea mult de reverii meditative sau marunte bucurii estetice, dar sufletul lui de poet se mai ostoieste cu un superb cer instelat de august, cu o plimbare pe stancile ascutite de la Schitul Ars, de unde cuprinzi intr-o singura privire toate cele patru zari ale Banatului: Nera, Tarcu, Cerna, pana spre Godeanu, in timp ce gandul te poarta dincolo de vrajmasia lunga a iernii, la primele raze blande ale soarelui, la primul cant vestitor al cucului si la covorul urias de branduse colorate ingereste, in mii de nuante catifelate de albastru si mov.
E un moment unic si plenar, ca o liturghie florala, si parintele trebuie sa se grabeasca. In Semenic, la 1500 de metri, nu exista decat doua anotimpuri: iarna si restul. Primavara tine aici doar cateva ore. Cat un acatist sau o rugaciune.
Fotografii: Horia Turcanu