Interviu cu un proaspat tatic. Nimeni altul decat junele-prim
al Teatrului National si carismaticul interpret din serialul Burlacii.
Vine la interviu in pantaloni scurti si maieu galben, savurand alene o inghetata. Pare un pustan, in ultima zi de vacanta, asteptand sunetul clopotelului. Eroare de interpretare! Baietanul din fata mea n-a avut nici o zi de vacanta, iar singurul clopotel care suna este al ceasului desteptator. Dimineata, cand inghetata este inlocuita de-un... biberon. "Peste cateva ore, fiul meu, Matei, implineste fix doua luni, si facem cu schimbul la patul lui." Daca nu stiati pana acum, Mihai Calin, simpaticul burlac din noul serial Tv difuzat la televiziunea nationala, este casatorit de doi ani, este tata, si alaturi de sotia sa, Silvia, munceste in doua ture, la schimbat scutece si biberoane.
- V-a cam dat peste cap programul de vacanta feciorul dvs. De acum, el va face repertoriul...
- A venit tocmai la vreme, ca sa avem noi mai mult timp pentru el. Pana in 15 septembrie, cand se reia stagiunea, il facem flacau zdravan si-l putem lua cu noi la munte.
- Sotia dvs. este actrita?
- A terminat Coregrafia, specialitatea dans contemporan, si acum danseaza cu copilul un "pas a deux".
- Cum v-ati cunoscut? A fost un coup de foudre?
- Eram la un restaurant cu prietenii, cand a aparut Ea. Am facut ochii mari si privirile ni s-au intalnit pentru o clipa. Atat. Apoi am revazut-o intamplator, pe culoarele Facultatii de Teatru. Eu eram asistent, ea studenta la Coregrafie. De sase ani suntem impreuna si de doi ani ne-am casatorit.
- Formalitatea a schimbat ceva in relatia dvs.?
- Absolut nimic. Suntem aceiasi ca la inceput, chiar mai apropiati, pentru ca am trecut prin multe in acesti ani. Eu mi-am pierdut parintii si bunica, la scurta distanta unul de altul. Iar pentru mine, familia inseamna enorm. Am crescut, ca si Silvia, intr-o familie armonioasa, foarte unita, care ne-a dat mult echilibru si siguranta. Dupa moartea parintilor, nu stiu ce m-as fi facut fara Silvia. Familia ei m-a "adoptat" repede si-acum fiul meu imi da un plus de liniste si de energie.
- Inclusiv nopti nedormite si multe alte griji care va asteapta. Dar merita cu prisosinta pretul. Dumneata ce gen de copil ai fost?
- Un copil cuminte, iubitor si foarte iubit de toti. Dar nu rasfatat ca domnul Goe. Apropo de personajul lui Caragiale: in stagiunea asta, am onoarea sa-l joc pe domn prefect Tipatescu din O scrisoare pierduta, intr-o noua viziune scenica. Veniti la toamna s-o vedeti. Dar sa ma intorc la copilaria mea. Prima mea zi de scoala a fost de-a dreptul un cosmar. M-am trezit intr-o gramada si-o imbulzeala de copii cu parintii de mana, care voiau sa intre in numeroasele clase paralele.Unii dintre parintii "ceauseilor" se inghionteau si s-au luat chiar la bataie ca sa ocupe locurile cele mai bune in banci, pentru odraslele lor. Imaginea s-a fixat in mintea mea de copil mai retras, deloc infipt ori agresiv. Nici astazi n-am deprinderea locului obtinut cu coatele si nici aptitudinile manageriale prin care as putea sa-l capat. In schimb, sunt un tip sociabil, care are foarte multi prieteni; mai exact avem, pentru ca sunt prieteni comuni, de familie, cu care ne petrecem vacante minunate.
- Cu exceptia anului astuia, dedicat in exclusivitate lui Matei...
- Nu se stie daca pana la urma nu aterizam cu flacaul nostru cateva zile la Sinaia, unde niste prieteni au o casa de vacanta. Si aer curat! Cat i-am dus dorul in copilarie! Sunt nascut si crescut in Bucuresti, "capitalist" suta la suta, copil de bloc, fara rude la tara. "Ceausel" cu cheita de gat si joaca printre blocuri, cu nostalgia fanului proaspat si a izvoarelor de munte. Abia de cativa ani avem norocul (eu si Silvia - care a crescut si ea tot printre blocuri) sa fim invitati vara, la prieteni cu "iesire" la tara. Am petrecut un concediu de vis la Campulung Moldovenesc: am cules bureti, i-am fript pe jar autentic si am calatorit pentru prima data in viata noastra cu carul tras de boi, iar noi deasupra fanului.
- "In fanul de curand cosit", cum suna romanta. Esti cumva un romantic, domnule Calin?
- Dimpotriva! Si eu, si nevasta mea suntem antiromantici si antiformalisti. Nu suportam dulcegariile sentimentale, siropurile si conformismele. Facem bascalie de ele. Dar asta nu inseamna ca nu ne plac natura, muzica buna, frumosul si firescul sub orice aspect.
- Nunta ati facut-o cumva pe malul marii, intr-o noapte cu luna?
- Da de unde! Ne-a cununat in plina zi, in buricul Capitalei, la Biserica Stavropoleos, parintele Marchis. Tot acolo il vom boteza si pe Matei.
- Si totul a decurs ca la carte? Cu rochie alba de mireasa si costum negru de ginerica?
- Glumiti! Nu agreem rochiile de mireasa, care au devenit reclame pentru revistele si casele de moda. Nu suportam reclama, in general, si nici publicitatea in exces. Silvia purta o bluza si-o fusta de in, iar eu eram, e drept, la costum, dar intr-un costum tot de in. La Primarie ne-am infatisat in blugi si pulovere. Dar sa nu credeti ca din fronda pusteasca, ci doar ca sa ne simtim noi mai degajati, intr-un moment prea solemn.
- Tot asa de modest gandeai si cand erai la Pro Tv, starul unor emisiuni de maxima audienta? Presupun ca primeai sute de telefoane ori e-mail-uri de la fani si fanite...
- Cum n-aveam acasa nici telefon, nici calculator, mesajele imi veneau pe adresa redactiei. Ele ma amuzau, dar nu le dadeam importanta. Pentru ca genul asta de legatura cu publicul mi se pare infantil. Eu sunt actor, si in calitatea asta vreau sa fiu luat in seama: pentru ce fac pe scena si ecran, nu cum arat si ce costum port.
- Domnule Mihai Calin, incepe toamna, numaratoarea bobocilor. Sa facem si un scurt popas de lucru. Sa ne oprim putin asupra filmului care ti-a hotarat spectaculos cariera, Pepe si Fifi. Erai inca student cand te-a ales Dan Pita, pentru rolul lui Carol, tanarul furios care din caruciorul lui de infirm isi urla obida si dezamagirea fata de tot ce-a urmat izbucnirii revolutionare din 89. Te aflai intaia oara in fata aparatului de filmare; presupun ca aveai emotii, dar pana la urma nu ele au contat, ci faptul ca ai reusit atat de bine, "din prima". Ai realizat un personaj de neuitat, un furios al anilor 90, care imi aminteste de alt furios, al altor ani (70), un mare actor de film, plecat, din pacate, din tara: Dan Nutu. Ti-a venit greu sa realizezi acest personaj?
- Desi nu era pe temperamentul meu, genul de tanar mi-era oarecum cunoscut. Intalnisem multi ca el in Piata Universitatii, in decembrie 89. Fusesem si eu luat de valul entuziasmului si am vazut ce drama a urmat: baricadei i s-a dat foc si ardea ca o torta, langa noi cadeau tineri raniti sau chiar ucisi de gloante. Deruta, spaima, durere. Asta m-a marcat pe viata si, intr-un fel, m-a ajutat sa-l inteleg mai bine pe furiosul personaj din filmul lui Dan Pita. Dupa foarte multi ani, am mai avut sansa de a lucra cu acest mare regizor, care mi-a oferit, de asta data in Second hand, un rol total diferit: un "contre emploi", cum ii spunem in limbaj actoricesc. Am facut un tip rau, un "bad guy" din lumea interlopa, un cinic stilat si egoist, obsedat de propria imagine si persoana. Acest film si realizarile teatrale din stagiunea trecuta ma fac sa cred ca ma aflu intr-un moment important de maturitate artistica, nu doar biologica (peste cateva zile implinesc 37 de ani).
- La multi ani si felicitari! Iti vei invita prietenii acasa sau le oferi o agapa in oras?
- I-as invita cu placere acasa ca sa-mi vada si fiul, sa-i cantam si lui "La multi ani", pentru doua luni, dar n-avem unde. Locuim intr-un mic apartament de bloc.
- Un actor de talia dvs. nu-si permite o casuta oricat de mica, asezata, undeva, pe pamant? Cu o gradina, cu flori, cu iarba...
- Un vis fara acces pentru noi. N-avem pe nimeni care sa ni-l lase drept mostenire si nici abilitati sa-l obtinem noi singuri. Si atunci, ce sa facem? Sa ne punem latul de gat, ori sa ne trecem viata in suspine? Vom continua sa traim ca si pana acum. Modesti dar fericiti, pentru ca il avem acum si pe Matei langa noi. Si sper ca intr-o zi va afla si el ca sunt alte lucruri in viata, mai importante decat o casa cu vedere la mare. Prioritatile noastre? Familia, sanatatea si profesia bine facuta, profesie pe care daca o faci cu drag, reusesti sa ii daruiesti tot ce e mai bun din tine.
Fotografii de Petre Cojocariu