La 54 de ani, sunt un barbat ajuns intr-o mare cumpana a vietii, pe care nu pot s-o depasesc. Anonimatul acestei scrisori imi da curaj sa va scriu lucruri pe care nu le-as putea rosti niciodata pe viu, fata in fata cu cineva. Daca o fac, e pentru ca sunt cu adevarat disperat si am nevoie de-un sfat. Iata problema mea: sunt casatorit cu o femeie frumoasa, potrivit de inteligenta, dar destoinica si curata, o gospodina cum rar intalnesti (este bucovineanca). N-avem copii comuni. Eu am un fiu dintr-o prima casatorie, care este la casa lui. Dupa un prim mariaj esuat, am sperat ca cel de-al doilea este definitiv, ca am descoperit, si eu, marea iubire. Lucrurile au mers foarte bine cam zece ani, cand am fost transferat cu serviciul intr-o intreprindere cu multe femei. De unde credeam despre mine ca sunt un tip complexat, un timid incurabil, fericit sa aiba alaturi o nevasta grijulie si iubitoare, am descoperit cu uimire ca avansurile colegelor de serviciu - multe dintre ele atragatoare si inteligente - nu ma lasa indiferent. Nici astazi nu stiu ce-a fost cu mine. Incercam sa prind, la 50 de ani, trenul tineretii, care incepea sa se indeparteze? Recuperam o adolescenta saraca in afectiune, din cauza unor parinti aflati permanent in disputa si care nu mi-au spus niciodata ca ma iubesc? M-am lasat captivat de discutii purtate la un nivel intelectual care imi hranea orgoliul profesional? Cert este ca am alunecat cu usurinta in jocurile nevinovate la inceput, ale celor care ma provocau, pentru ca foarte repede sa intru in legaturi de concubinaj. Nu stiu daca am folosit o expresie potrivita, dar vreau sa spun ca am avut nu una, ci mai multe legaturi cu unele dintre colegele mele, femei pe care nu le-am iubit niciodata, alaturi de care n-am ramas mai mult de doua-trei luni, pentru care nu mi-a trecut niciodata prin minte sa divortez. Au fost legaturi fizice trecatoare, care nu s-au facut niciodata simtite acasa, pana in ziua fatala cand una dintre "amicele mele" i-a sunat sotiei mele la usa, spunandu-i ca asteapta un copil. Nu era adevarat, dar din clipa aceea viata mea a devenit un calvar. Sotia mea a trait un soc din care n-a mai reusit niciodata sa iasa, a plecat o vreme acasa, in Bucovina, si desi s-a intors, pentru a incerca sa relansam casnicia (am luptat din greu pentru asta), lucrurile nu s-au mai reparat. Nu doar ca stau in casa cu o straina, o femeie care nu ma atinge si nu ma lasa sa o ating, dar ma uraste din rasputeri. De fapt, cred ca mai sta alaturi de mine doar ca sa se razbune, sa ma faca sa-mi platesc amarnic greselile. Desi capitolul aventurilor mele s-a incheiat, ma banuieste in continuare, ma pandeste, ma urmareste, imi citeste mesajele de pe telefonul mobil, imi incuie hainele in dulap, cand urmeaza sa merg la vreo intalnire profesionala, ma ameninta intruna ca ma paraseste si pleaca, face din cea mai mica intarziere acasa, un scandal urias. Nici nu mai stiu daca ceea ce ma doare mai tare este regretul pentru ceea ce am facut, lipsa afectiunii si a iubirii de care, in ciuda varstei, am nevoie tot mai intens sau atmosfera infernala de-acasa. Nu stiu daca o mai iubesc ca inainte. Relatia noastra este asa de tensionata, incat nici nu mai stiu ce simt. Scurtele clipe de ragaz pe care mi le da ca sa-mi trag respiratia nu sunt decat linistea aparenta dinaintea altor furtuni. Totusi, nu vreau sa divortez. Doresc sa-mi salvez casnicia. Stiu ca am gresit si imi pare rau. Cum s-o determin pe sotia mea sa renunte la securea razboiului? Ma puteti ajuta cu un sfat? Cu recunostinta, al dvs.
Vlad
Stimate d-le Vlad,
Nu vreau sa va moralizez la o varsta cand ar trebui sa-i moralizati dvs. pe altii, avand in vedere ca sunteti tatal unui copil. Sa va cert, de pilda, ca ati ratat asa de usor o mare iubire, desi ea reprezinta drumul cel mai scurt catre fericirea pe termen lung. Eu nu cred in puterea degetului acuzator. Nu-mi plac moralistii si nu cred in eficienta lor. Cred, in schimb, in puterea cuvantului, a dialogului sincer intre cineva care se marturiseste pe sine si altcineva care asculta, cu bunavointa si cu rabdare, incercand, in cele din urma, sa ofere un sfat. Este exact ceea ce-mi solicitati prin scrisoare si va multumesc ca m-ati ales chiar pe mine, pentru rolul de auditor. Din pacate, problema dvs. comporta si un al doilea termen al ecuatiei, in lipsa caruia exercitiul nu poate fi rezolvat: pagubitul, sotia dvs. care, cu siguranta, are o alta viziune asupra desfasurarii evenimentelor. Nu spuneti nicaieri in scrisoare daca intre dvs. si ea au existat explicatii sau daca s-a trecut direct la razboi. Oricare este realitatea, primul sfat pe care vi-l dau este sa-i propuneti o noua runda de tratative purtate la masa verde, bazate pe calm si pe totala deschidere sufleteasca, in care fiecare, pe rand, sa fiti vorbitor si ascultator. Dar cu rabdare, cu bunacredinta, cu disciplina de a asculta pana la capat ceea ce este de spus. Eu nu cred, de pilda, ca ati avut taria sau prilejul sa-i spuneti sotiei ceea ce ati avut curajul sa-mi spuneti mie: presupusele cauze care v-au impins spre pacat. Spuneti-le si ei. Umanizati-va vina. Faceti-o sa inteleaga ca n-ati urzit un scenariu bine planificat. Ca n-ati tradat-o fiindca trecuse iubirea. Ca ce s-a intamplat a fost o suita nefericita de imprejurari care v-au luat prin surprindere, un vartej al vietii, al carui sens e greu de patruns. Ca si dvs. va straduiti sa intelegeti ce-a fost. Poate razbunarea pe frustrarile copilariei, dorinta subconstienta de-a vi se recunoaste dreptul de-a fi iubit. Poate varsta... Cereti-va iertare, explicati-i sotiei dvs. ca n-au fost legaturi sufletesti, ci doar nefericite experiente, la capatul carora ati realizat si mai bine valoarea sentimentelor pe care i le purtati. Si chiar daca ceea ce va propun este greu, vorbiti si despre comunicarea profesionala de care aveti absoluta nevoie si care se poarta la alt nivel decat dialogul familial. N-o jigniti, calificandu-i mediu inteligenta, dar faceti-o sa inteleaga ca intelectualitatea este o componenta la fel de importanta a vietii dvs., precum dragostea. Nu va transformati cainta in penitenta, acceptand servituti care sa va depersonalizeze. Iertarea nu trebuie transformata in lat. Revenind la runda de tratative pe care va sugerez sa o initiati, in cazul cand veti avea posibilitatea sa va puteti "spovedi", oferiti-i si sotiei dvs. acelasi drept. Indemnati-o sa sparga buba, sa scoata afara puroiul interior. Sa vorbeasca deschis despre socul de-a fi aflat atat de brutal ca este inselata, despre scenariile cumplite in care va vedea imbratisand pe altcineva, despre felul brutal in care i-ati intrerupt visul de fericire, despre umilinta publica la care ati silit-o in fata celorlalte femei. Nu exista cale de impacare, in absenta acestor marturisiri, dureroase dar necesare. A raului taiat de la radacina. In ce priveste viitorul, el depinde de profunzimea sentimentului de iubire si de capacitatea sotiei dvs. de a ierta. Sunt femei care pot sa o faca, altele care nu-si pot alunga amintirile. In cazul cand sotia dvs. se numara printre ele, e mai bine sa renuntati. Mai bine singur, decat jupuit, sistematic, de viu.
Sanziana Pop