Merg prin praf si praful miroase a campie. E ora amiezii, cand simti mai mult ca oricand cum soarele te loveste in crestet si colbul drumului se transforma in cenusa fierbinte. Peste gardurile din periferia Amarei, corcodusii isi arunca crengile in drum, in vreme ce pisicile se furiseaza bete de caldura, pe sub hambare. E liniste de august si de duminica. Dintr-o data, din spatele unei porti vopsite in portocaliu, aluneca spre mine sunetele ascutite ale unei muzici ciudate: un unduit suspinat si prelung. Ma opresc in drum si ma pregatesc sa ascult, cand din alta ograda, de undeva din apropiere, o cantare asemanatoare despica vazduhul in doua, ca un raspuns. "Cimpoaie", imi zic. Cimpoierii pe care venisem sa-i caut in Baragan. Ca intr-o presimtire ciudata, ma vesteau ca sunt pe drumul cel bun, cu strigatele lor de pasari fantastice.
Cimpoiul lui nea Dinica chiar seamana cu o pasare. Asa cum il tine, desfasurat pe genunchi, pare o pasare rosie, sagetata in zbor. "Am 80 de ani si cant de vreo 70 la cimpoi. Credeti? Am umblat toata lumea cu ele si am facut treaba buna. Da acuma, s-a terminat. Nu mai bate nimeni la poarta. Cui ii mai arde azi de cimpoi?" Ferit de soare, Nea Dinica sta pe un scaunel sub umbrar. La cuptorul de lut din curte, nora lui atata focul cu ogrinji de porumb. A bagat deja painea la copt si miroase in toata ograda. Paine facuta din graul treierat cu o zi inainte. Ma asez si eu pe un scaunel, cu reportofonul harsaind langa mine, si-l rog pe nea Dinica, cel mai vechi cimpoier de prin partile Baraganului si unul din cei mai vestiti din tara, sa-mi cante ceva. Ca la comanda, batranul se ridica in picioare, sufla in cimpoi, si in vreme ce pasarea rosie pare sa prinda din nou viata, umflandu-si aripile si pieptul, sunetele acelea jeluite si tipatoare se ridica din nou spre cerul incandescent. Ma simt in urma cu o mie de ani, langa un saman al campiei, care vrea sa induplece spiritele bune ale pamantului. De unde stie melodiile acelea arhaice? Cine l-a invatat sa construiasca cimpoaie rosii? Povestea lui Nea Dinica seamana cu un film de epoca, din vremurile cand Baraganul era granarul tarii si-al Europei, strabatut de batoze matusalemice si de tarani fericiti.
"Pai, tot neamul nostru a fost cantator la cimpoi. Asa am mostenit, de la mosi-stramosi"
"Eu l-am apucat cantand pe bunicu. Canta nemaipomenit. El facea si cimpoaie. Mergea la toate nuntile, nu era nimeni ca el in sat. Da mai ales la claci era nelipsit. Isi punea palarie, camasoaie alba, lua cimpoaiele la subrat si iesea mandru pa centru satului. Iar tata a fost plecat cu cimpoiul la Bucuresti si s-a intors cu premiul intai. Lucram cu totii la boieri, p-atuncea. Era unu Chitu, si inca unu, Aurel Pana, bogat om, 99 de mosii avea. Pai cand baga combinele-n grau, ziceai ca-s balauri. Lucram la el, da aveam si noi pogoanele noastre. Bogatie mare, nu ca acum. Ce taran umbla fara palarie pe-atunci? Si cand sa facea de sa strangea porumbul, il luam de pe camp si-l aduceam acasa cu foi cu tot. Apoi faceam o claca, unde venea fiecare cu ce avea: cu gogosi, cu vin, cu boabe ferte cu zahar. Pfiii! Bune vremuri. Atunci, pana sa vina ceapeu, ca dupa aia a fost prapad."
Nea Dinica se plesneste cu palma peste picior. Are o ciuda pe comunisti, pe care nu i-o poate vindeca nimeni. "Raul de acuma se trage tot de la ei. Sunt bagati ca capusele, peste tot."
De cand vorbeste despre trecut, Nea Dinica a-ntinerit. Ehei! Serile alea cu miros de grau si porumb, cand gramada de stiuleti era cat casa si cand el statea acolo sus, in varful gramezii, langa bunic, cantand printre stresini si gugustiuci. Nu ca munca nu i-ar fi placut, caci toti din sat il stiu de om harnic. Dar parca era ceva, acolo, in inaltul gramezii, care-l ametea si-l imbata. "Ma tinea bunicul in brate. N-aveam inca forta sa suflu, da la fluier si caval eram bun. Si-atunci, ma lua asa, dupa gat, el baga suflisu cimpoaielor in gura si eu dadeam din degete si ziceam asa, pentru inceput, o doina, sa ung cimpoiul... Si jos, muierile desfaceau la porumb. Si-asa, cu cantecul toata ziua, pana cobora gramada, tot cate-un pic, cate-un pic... Dapoi, daca se spargea claca, incepea jocurile. Jucam pa batatura pana sa lumina de ziua. Braul, sarba, hora de doi, braul lui Iosif, geamparale. Jucau si femeile. Rasunau cantarile toata noaptea. Ca pa vremea aia, in tata casa era un cimpoi."
Pa viata si moarte
In jurul nostru s-au strans acum toti ai casei. Vorbesc deodata, fiecare crezand ca ar mai fi ceva important de spus. Nora scotoceste dupa poze. Fotografii din tarile straine, in care a umblat Nea Dinica. O vecina-si cauta de lucru curioasa pe langa noi. "Nu te mai lasi de cimpoaie, Dinica, nu te mai lasi!" Si chiar si mama lui, o batrana de aproape un veac, de-abia mergand intr-un bat si intelegand cu greu ce se spune, ii zice: "Dinica, mama, tu sa nu mai pleci nicaieri!". Dinica rade, apoi chipul i se-ntristeaza. Vorbele batranei i-au retrezit melancoliile. "Ei... cand ii vremea de plecare, nici un oscior nu ma doare", canta el. "Treisprezece tari au fost in concursul de cimpoaie cand am mers in Cehia. Ierea si scotieni, si irlandezi, si olandezi... Am luat locu intai si ne-au pus la masa noastra steagul romanesc, cu locul intai scris pa el. Am mers si-n Belgia, si-n Cehoslovacia pa vremuri, apoi m-am dus singur in Olanda. Da dupa ce m-am intors, au venit olandezii la mine acasa, in Amara. Si m-au intrebat: "Nu cumva stii tu pe cineva care mai canta la cimpoi?". Si cand au vazut ca eu aici aveam formatie de sase cimpoieri, nu le-a venit sa creada. Sase cimpoieri, invatati de mine! Puteam merge si-n Egipt, dar am refuzat, ca era departe tare. Eram buni, domle. Cum sa va spui... si scotienii au cimpoaie, da ei scot sunet de fanfara cu ele, si bulgarii au cimpoaie ca ale noastre, da canta amestecat, cu caval, cu fluier. Numai noi cantam cimpoi curat. Pesemne, asta le-a placut. Da cum sa va spui, oripaunde am fost, ca-n Cehia n-a fost mai bine nicaierea. Butoiul da bere sta asa, la mijloc, si noi numai ce mergeam cu halba aia mare de lut cu capac si ne umpleam. Doamne, da bine era. Si ce-as mai pleca si-acum! Cand plec undeva, parca sunt nou-nascut."
Imi scoate fotografii si mi le insira pe banca din curte, pe "canapea", adica, cum i se zice in Baragan. Le pune pe fiecare intr-o ordine anume, dupa tari, dupa varste. Dinica in Belgia, cu cei sase cimpoieri, Dinica singur, in costum popular, in Olanda, cantand din cimpoi...
"Cand plecam in strainatate, afla toti din sat. Venea la poarta, ne zicea "Cinste voua!". Dar si noi, la intoarcere, cand veneam acasa, ne opream la bufet, dam de baut la prieteni, povesteam ce-am vazut pe unde am umblat si cantam. Mai ales cantam, ca toata lumea vrea ca sa auda. Nu ne mai puteam opri, de drag. Toti vroia cate-o melodie. Acu, nu ne mai cheama nimeni. Aia de fac festivale cred ca am batranit, ca nu mai suntem buni de nimic."
In ochii lui Nea Dinica vad suferinta cand spune vorbele astea. Ar vrea sa mai plece, "macar pe-aici, prin judet". Au mai ramas doar el si Basamaca, fostul lui invatacel, cu care a cantat in duet in ultimii ani de zile, al carui cimpoi se auzea adineauri, la cateva case distanta. Intr-o buna zi, cand se simteau mai obositi, si-au zis: "Am imbatranit, de-acum. Daca noi murim, n-o sa mai stie nimeni de cimpoaie. Haidem sa gasim copii sa-i invatam". Si au strans cu greu niste baieti, carora au inceput sa le explice. Au invatat aia cate ceva, apoi s-au luat cu altele. Dinica si Basamaca au obosit sa tot umble pe la casele lor sa traga de ei. "Domle, daca n-ai atractie de cimpoi, daca n-ai placere de el, degeaba, nu inveti. Chiar daca stii sa dai din degete, nu poti face nimic. Eu nu m-am mai lasat de cimpoi odata ce l-am pus la inima. Mie-mi place de-adevaratelea. Pa viata si moarte. O sa sa piarda cantecul si ii pacat. Arar daca mai e la noi in tara cineva care canta. Cand a fost vorba sa plecam in strainatate, au scotocit in toata tara si numai pe noi doi ne-a gasit care sa mai stim canta la cimpoaie."
"Pisica pa rogojina n-aluneca"
L-am convins pe Nea Dinica sa ia cimpoiul si sa mergem impreuna acasa la Basamaca. N-a mai calcat pe acolo de vreo luna de zile. Iesim in drum. De dupa garduri, vecinii pandesc curiosi ce se intampla. Dinica n-a mai iesit de ani de zile cu cimpoiul in strada. Il tine atarnat sub brat si paseste incet. "Oare pleci iara, mai Dinica?", intreaba cate unii. Exact la mijlocul drumului se afla carciumioara, bufetul de care vorbea. Toropiti de caldura, cu berea in fata, vecinii il saluta cu un chiuit: "Ai scos cimpoaile, ai?". Ajungem si la Stefan Nicolae, pe care lumea il striga Basamaca, intr-o curte ca toate curtile de campie, cu cuptor de lut, cu hambar, cu vita de vie si "canapele" la umbra.
"Scoate o tar cimpoiu", ii comanda Nea Dinica lui Basamaca. Omul se pripeste, nu prea intelege, apoi da fuga in casa si se intoarce cu "pasarea" lui. E pestrita, in dungi, crosetata din lana. Dinica e seful, se vede de la o posta. Arunca o privire sa vada daca cimpoiul colegului sau e bine acordat. Apoi sta drept, ca pentru spectacol, si-i zice scurt: "geamparale". Melodia porneste saltareata, se unduieste ca un paraias de munte involburat si se rastoarna in cascade repezi. "Braul lui Iosif", vine din nou comanda. Cimpoaiele se umfla si din ele tasnesc ritmuri sacadate. Basamaca ne arata cum se danseaza. Doi pasi batuti pe loc, unul putin mai in spate, inca unul saltat, care de-abia atinge pamantul, si din nou la fel. Incerc si eu, dar e imposibil. Muzica ma innebuneste cu totul. Inca un suflat in burduf si gata, cimpoiul cu cap de capra ramane tacut. "Uite aicea, ca sa stii si tu", imi zice Basamaca. "Cimpoiul se face dintr-o piele de capra. P-aia o alegi de-o tai, care behaie mai tare, ca sa behaie si cimpoiul. Jupoi capra, dai pielea cu sare, o usuci, o dichisesti pa urma, apoi o pui pa dos. Cam aici vine capul caprii, aicea ii vine un picior, aicea inca un picior si doaua sunt legate in fata. Capul caprii e din lemn de nuc. Obligatoriu din lemn de nuc. Imbracatura burdufului e tesatura veche. A lu Dinica e-o fata rosaie. Io am una mai noua, vargata. Aici are legaturi: caraba, care canta, buzoi, acord si suflis care le umflam." Nea Dinica il aproba tacut, apoi intervine: "Cimpoiul nu-i ca orice instrument, trebuie ingrijit. Haina de pa el trebuie spalata cand si cand, capul trebuie revopsit. Da cel mai mult trebuie sa ai grija la burduf, sa nu-l intepi, ca rasufla si apoi sufli in el ca prostu. Si mai ales n-are voie sa putrezeasca, sa iasa parul din piele. Stuful de suflat in el trebuie inlocuit din cand in cand, ii punem alde ciucuri mai frumosi. Numai eu mai stiu sa fac cimpoaie cum trebuie. Mai sunt si carpaci din astia, care se apuca de-o treaba si pana la urma tot la mine vin sa le repar, sa le acordez. Io am facut sute la viata mea. Da la noi in familie a fost datina, de la noi au invatat toti care au mai invatat mai demult."
Dinica si Basamaca sunt bucurosi ca s-au reintalnit. Imi dau seama dupa privirile lor. As vrea sa-mi mai povesteasca cate ceva, dar ei tanjesc sa cante si iar sa cante... Asa ca tirul intrebarilor mele e frant de inca o melodie: "Zi-i un ghimpe!". Si apoi o breaza, o schioapa, o hora si inc-o sarba. Inca o doina, din acelea care iti merg definitiv la inima. Si-apoi gurile se dezleaga si amintirile se rostogolesc...
Dinica: - Cand imi venea pofta de cimpoaie, ma puneam singur in curte si cantam pana uitam de mine. Apoi femeia imi spunea: "Ajunge, draga, mai opreste-te", si io atunci luam cimpoiul si ma duceam in alta camera si suflam in el pana adormeam. Acuma... nu stiu de ce... dar cant mai rar.
Basamaca: - Oh, Doamne, cand ma gandesc la clacile care se faceau pe vremuri, imi vine sa plang, nu alta. Iarna, la claci, la lana, la opait, noua ne dedea vinisor, ca noi cantam, ceilalti mancau boabe cu zahar. Si se strangeau fetele. Si cand erau mai multe, ziceam: "Hai, mai Dinica, sa zicem o balada sa planga fetele!". Le placea de noi si ne placea si noua de ele. De tare ce mi-a placut una, la 18 ani m-am insurat. Seara era misto, domle. Cand ne intalneam la o tuica si se strangeau toti.
Dinica: - Ei, e frumos vara, ca intre culesul graului si pana faci la porumb nu-i nimic de lucru. Atunci e timp de cimpoi. Dar si iarna, cu putina tuica fiarta. Sa fie veselie, sa fie tristete, oricand merge cimpoiul, numa, iti spun un secret, trebuie uns cu ceva... ca nici pisica pa rogojina n-aluneca.
Cand am plecat din Amara, praful drumului se mai racorise. Insera, si campurile uriase de floarea soarelui priveau spre apus. In urma mea, cimpoaiele tipau din nou ca niste pasari salbatice, pregatite sa zboare spre lumea de dincolo.
(Fotografiile autoarei)