Si pana in momentul intamplarilor pe care vi le voi povesti credeam in Dumnezeu, dar mi-L inchipuiam undeva departe, chiar foarte departe. Ma rugam Lui, dar nu aveam certitudinea ca imi va auzi cuvintele, ca va avea ragazul ca sa mi le asculte. Acum sunt convinsa ca ma inselam. Dumnezeu ne cunoaste toate gandurile, este aproape de noi, de fiecare in parte, ne daruieste dragostea sa. Insa noi, cu orbirea noastra sufleteasca, cu egoismul nostru, cu rautatea noastra, Il respingem. In loc sa ne ridicam privirea spre Cer, ne uitam in jos, spre cele lumesti, de pe Pamant.
In dimineata zilei de 15 iunie 1995, in jurul orei 7.00, m-am trezit intr-o stare de fericire totala, fara nici un motiv anume. Niciodata nu am trait (simtit) asa ceva. Terminand de dereticat prin casa, am iesit in balcon sa privesc cerul, sa vad cum este vremea, pentru a sti ce imbracaminte sa pregatesc fiicelor mele, care urmau sa participe la festivitatea de incheiere a anului scolar. Pe cerul de un albastru de neasemuit, spre rasarit, intre doi nori, am vazut o cruce mare alba si foarte stralucitoare. Bratele ei imbratisau pamantul si simteam cum iradia iubire si bunatate. Instantaneu, am simtit materializata iubirea lui Dumnezeu. Multe stelute albe, de lumina, dansau in jurul crucii. Apoi, in mijlocul ei s-a conturat, cu claritatea cristalului, imaginea Fecioarei Maria cu Pruncul. Suava, tanara, cu un zambet minunat pe obraz. Ca la o comanda, am inceput sa rostesc rugaciunea "Tatal Nostru". La cateva minute dupa ce mi-am incheiat rugaciunea, norul aflat in stanga mea a acoperit, treptat-treptat, crucea cea stralucitoare si icoana din mijlocul ei.
Intamplarea mi-a schimbat radical viata. Am simtit nevoia sa recitesc Biblia si Acatistele Maicii Domnului. Timpul petrecut cu aceste carti sfinte in maini a inceput sa fie pentru mine o veritabila bucurie. La aproximativ un an dupa ce-am vazut crucea pe cer, in jurul aceleiasi ore, intr-o zi de sambata, am coborat sa cumpar paine. Aveam soarele in fata, dar mi se parea palid si fara stralucire. Deodata, am zarit pe cer, sus, in partea dreapta, o stea mare, stralucitoare, care trecea cu o viteza foarte mare. S-a oprit in dreptul soarelui. Steaua a inceput sa iradieze o lumina care crestea treptat, pana a ajuns de aproximativ 30 de ori mai mare decat fusese la inceput. Cand cresterea luminii s-a oprit, am auzit mii de glasuri care, parca, recitau in cor o poezie, cu o anumita intonatie, intr-o limba pe care n-o mai auzisem pana atunci. Cand vocile au tacut, a disparut si lumina. Priveam din nou soarele care parea palid si lipsit de stralucirea obisnuita la acea ora a diminetii.
In noaptea care a urmat, am visat ca, din spatele unui nor, mi-a zambit un inger cu parul de aur. Fata lui iradia o lumina ce-mi sugera o bunatate nemarginita. Ochii-i erau de culoarea cerului senin de toamna si putin inlacrimati. Mereu mi-l aduc aminte. N-am mai vazut pe nimeni care sa-mi sugereze, la prima vedere, atata bunatate. O mimica si o fericire de neasemuit, pe care nu le-am mai revazut la nimeni si niciunde.
L-am mai visat si in alta ipostaza. Intr-un loc plin de verdeata, era asezat pe iarba. Imbracat in haine albe, statea in fata unui foc ce avea o flacara inalta de vreo 50 de centimetri. Alaturea, la cativa pasi, in fata unui alt foc, la o alta flacara, cateva persoane imbracate in zdrente murdare se incalzeau. La acest foc stateam si eu, cand ingerul mi s-a adresat, chemandu-ma sa ma incalzesc la focul sau. Cand m-am apropiat de el, mi-a spus sa raman in acea poiana si voi avea totul. Nu stiu daca am ramas, fiindca m-am trezit.
Adeseori m-am visat zburand. Singura, doar cu o Biblie in mana. Este o senzatie extraordinara, zborul. In unul dintre vise am calatorit intr-o nava din lemn, condusa de niste ingeri cu haine lungi. Nu am reusit sa le vad fata. Dupa ce nava a trecut peste un strat mare de nori albi, am insistat sa zburam deasupra unei campii verzi. Dinspre aceasta campie simteam dogorindu-ma undele datatoare ale unei stari de fericire, care s-a prelungit si dupa ce m-am trezit.
O alta intamplare oarecum stranie. De anul trecut, ma "viziteaza" o lumina alb-albastruie. Am vazut-o intrand prin geamul ferestrei care era inchisa, dupa care m-a mangaiat pe frunte. Intr-o noapte, a vazut-o si sotul meu, luminandu-mi chipul. Lumina l-a facut sa vada in chipul meu pe cel al mamei mele, care decedase cu putin timp in urma, desi nu avem trasaturi izbitor de asemanatoare. Transfigurarea data fetei mele de acea lumina l-a speriat pe sotul meu, facandu-l sa ma trezeasca.
In unele vise, am calatorit si in locuri intunecoase, pline de teroare si de groaza, care m-au infricosat. Raul misuna, in acele vise, sub toate formele sale: crima, ura, minciuna, ingamfarea, fatarnicia. Toate imbracau forme specifice, pe care nu le puteam deslusi din cauza intunericului. Dar le simteam din plin, ingrozindu-ma. Eu le strigam din rasputeri sa plece la Ierusalim, unde s-a nascut Mantuitorul. Ma simteam protejata, totusi. Stiam ca nu ma puteau atinge, din cauza ca imi faceam semnul crucii, fara intrerupere, in timp ce le strigam indemnul de a se indeparta de mine. Uneori, raul capata in vis chipul unor caini negri, turbati, care ma atacau, aratandu-si coltii fiorosi. O voce calma imi reda increderea si-mi alunga teama, zicandu-mi: "Credinta in Isus Hristos te salveaza".
Toate cele povestite sunt adevarate. Nu am adaugat nimic. Dimpotriva, poate nu am reusit sa ma exprim suficient de clar, din cauza ca n-am prea mult talent in ale scrisului.
Am simtit insa nevoia sa va impartasesc toate acestea, imboldita de gandul ca s-ar putea ca trairile mele, care m-au facut sa dau o cu totul alta importanta vietii spirituale, sa dea si altora curajul de a se rupe de raul lumii inconjuratoare si sa dea atentia cuvenita luptei pentru bine, pentru frumos, atat in gand, cat mai ales in fapta. Este singura noastra sansa ca oameni, de a ne convinge cat de aproape de noi este paradisul. El poate fi atins. In el se poate trai numai prin credinta. Credinta in Cel care a intruchipat pentru eternitate binele, milostenia, darnicia, grija pentru aproapele: Isus, fiul lui Dumnezeu - Atotputernicul.
Cu respect,
Camelia Mirela Pop - B-dul Lucian Blaga,
bl. Cu22, et. 3, ap. 11, Satu-Mare, cod 3900
P.S. Sunt crestina de religie ortodoxa, dar aceasta nu cred ca are mare importanta. Importanta este iubirea lui Dumnezeu si a oamenilor. Important este sa stii si sa faci binele, sub orice forma a sa si in orice imprejurare a vietii pamantene.
De Sfanta Maria, intr-o vara
1998, august. Imi pierdusem credinta si ma simteam vinovata ca dupa o mare tradare. Insomniile, nelinistea, disperarea facusera din mine o umbra. Traversam o perioada grea, si oriunde priveam, era un capat de drum pe buza prapastiei.
Prin tot ceea ce faceam, prin tot ceea ce gandeam, ma indepartam de mine si de ceilalti tot mai mult. Judecam. Condamnam. Acuzam. Negam totul. Am vorbit cu preoti, si in timpul discutiei isi faceau cruce. Am 1intrat in biserici, dar lacasurile nu-mi mai primeau trupul si gandul. Ai mei inchideau ochii cand imi auzeau blasfemiile, prietenii ma priveau ciudat, dar eu nu ma mai puteam opri. Era ca un blestem. Credeam ca singura izbavire era moartea pe care mi-o doream mai mult decat orice, ca pe o eliberare si o recapatare a constiintei.
Astfel, zilele treceau greu, intr-o izolare autoimpusa tot mai severa. Lasam timpul sa lucreze, sperand ca intr-o zi se va intampla o minune. Apoi a venit invitatia de a petrece cateva zile la Costesti, la niste rude. Astfel, dupa o lunga calatorie pe Valea Oltului, am ajuns intr-o seara superba de vara, in pridvorul unei case pe coasta unui deal. In partea dreapta se vedea muntele intunecat, prin fata casei, pe langa o poiana, trecea un parau, sub frunzisul des al unor aluni "torcea" o moara de apa. Miros de iarba, de roua, de mere coapte. In aceeasi seara, am aflat ca la o distanta de trei kilometri de sat se afla Manastirea Bistrita, o manastire de maicute, unde odihnesc moastele Sfintei Paraschiva. A doua zi, am facut tot ce este posibil pentru a nu pleca inspre lacasul sfant, dar a treia zi tot ce conta era sa ajung acolo. Cei trei kilometri i-am facut pe jos. La portile manastirii m-am oprit speriata, privind localnicii care vindeau pepeni rosii, din carute trase de cai. Era ziua de Sfanta Maria. Slujba incepea mai tarziu, asa ca erau putini oameni. Aleea lunga si sobra mi-a condus pasii pana la treptele Manastirii - o constructie alba, stralucind in soarele diminetii, traversata de maicute sfioase cu privirile plecate spre poalele vesmantului monahal. In interior, cativa oameni in genunchi se rugau. Brusc, am inceput sa plang, asa cum numai in copilarie o facusem. Fara jena, fara teama ridicolului. Nu mai stiam sa ma rog. Stateam in fata raclei Sfintei Paraschiva si imi plangeam neputinta si toate durerile mele. O maicuta mi-a pus o iconita in mana.
Plangand, am iesit din manastire si pasii m-au dus pe o alee pietruita in spatele lacasului. Aici, langa zid, statea o maicuta batrana. Era altfel imbracata. Straiele ei erau albe, stralucitoare. A intins mana spre mine, intr-o chemare nerostita. Atunci i-am vazut ochii, tineri, curati; intr-un fel ciudat, parea foarte tanara. La atingerea ei, un fior mi-a strabatut trupul. Ingenuncheasem, iar mana care imi atingea fruntea parea, cand foarte grea, cand foarte usoara. "Pacatul tau este greu", mi-a spus. "Dar durerea si sufletul tau te-au mantuit". Atat, dupa care un miros necunoscut a umplut aerul. Desi o privisem tot timpul, acum in fata mea nu mai era nimeni. Fruntea si tot corpul ma ardeau. Intr-o secunda, am rememorat parti din viata mea. Gasisem drumul. Teama, nelinistea, gandurile negre disparusera. Stand in genunchi si cautand cu privirea acel inger curat - asa m-a gasit preotul Manastirii, singurul barbat de aici. M-a ajutat sa ma ridic si cu mare sfiala i-am povestit ce s-a intamplat. M-a ascultat in liniste si la sfarsit mi-a spus doar atat: "A fost Sfanta Paraschiva, fiica mea, Sfanta Paraschiva", si ochii lui erau plini de bucurie. Cu o mana tremuratoare a facut asupra mea semnul Crucii si eu nu ma mai temeam de nimic. M-am intors sa privesc in jurul meu, dar acum ingerul era in mine, era cu mine, redandu-mi si intarindu-mi credinta. De-atunci, pentru mine moartea este doar inevitabilul care se va produce cand menirea mea pe acest pamant va fi incheiata, cand imi voi fi trait toate durerile si bucuriile ursite.
Dinculescu Viorica - Str. Cenad nr. 8,
bl. 231, et. 3, ap. 22, Arad