Ploaia Sfantului Duh
Ploua fin, albastriu, in catedrala manastirii Valea Mare. Ploua peste poporul de credinciosi, stransi laolalta la marele hram de Sanziene. Suvoaie de apa se pulverizeaza deasupra lor prin gaurile acoperisului, ca din niste uriase reflectoare. O mie de oameni ridica ochii spre inalturi si clipesc des. Picuri grei le izbesc obrajii, coborand in brazde adanci, de parca pelerinii ar plange. Si totusi, cu totii zambesc. Crestinii zambesc cu lacrimi, cu lacrimile unei ploi binecuvantate de vara.
Inaintea lor, in haul altarului cenusiu, abia zidit, sunt douazeci de preoti mari, cu palmele ridicate spre cer. Stau in cerc, adunati in jurul Mesei Sfinte. Palmele lor implora, cuprinse parca de un tremur nepamantean. Invoca pogorarea Sfantului Duh. Aici, acum, asupra cinstitelor Daruri! "Hristos in mijlocul nostru! Cel care vine, este si va fi!" Auzita din piepturile acestor preoti, parca si mai mare putere are slujba. Avem in fata calugari de seama, inalti prelati, stareti ai unor insemnate manastiri, veniti din toata tara. Veniti ca in fiecare an aici, in urgisita Covasna, aici unde preotii si manastirile sunt mult prea putine... Din strana cantaretilor, maicile raspund cu glas inalt: "Si acum si pururea..." Nu sunt nici ele niste calugarite oarecare. Sunt starete, de la Marcus, Izvorul Muresului, de la Sita Buzaului, adica singurele manastiri femeiesti din toata "ungurimea". Poarta traiste lungi, albe, ciobanesti, din lana mitoasa, peste unduitoarele vesminte de matase neagra. Canta ingereste, privind cu toatele intr-o singura carte. Impreuna cu ele, invocatia Duhului atinge culmi cosmice. Iar ploaia subtire continua sa cada in valuri, abia vazuta, ca un abur straveziu, ca o iradiere divina...
E incantator s-asculti o Liturghie intr-un sobor atat de numeros. Si preotii pun inima, canta dumnezeieste, incovoiati in rugaciune deasupra pietrei de altar, iar oamenii-i ingana intr-un glas, avand in ochi lacrimi. Stralucitoarele vesminte fosnesc, se ating. Purpurii ca sangele proaspat, azurii precum cerul, argintii ca lumina timpurie a diminetii... Marii slujitori ai lui Dumnezeu "isi cer iertare" unul de la altul, fiecare de la fiecare, sarutandu-se pe amandoi umerii vesmintelor. In mijlocul acestora, mai inalt parca decat toti, este episcopul Ioan Salagean, cel catre care se strang mereu toate privirile bisericii. Semet, neinduplecat, stapan. Inalta incet Potirul pana sub streasina ochilor sai incruntati. "Doamne, Doamne, cauta din cer si vezi si cerceteaza via aceasta pe care a sadit-o dreapta ta!..." Sunt vorbe tari, ce nu pot fi rostite decat de gura de episcop ori de Patriarh. Iar poporul se infioara. Afara, sunt inca o mie de oameni, ascultand incremeniti cuvantul marelui ierarh. Catarati pe biserica, lipiti cu obrajii de zidurile aspre, imbratisand infrigurati coloanele cladirii neterminate, cu ochii pierduti in departari. Unii stau afara, in plina ploaie, langa bisericuta portocalie de lemn, altii inghesuiti in balconul de lemn al staretiei, altii au ajuns tocmai pana sus, aproape de liziera padurii de fagi ce inconjoara manastirea pe dupa umeri, ca un sal gros si verde. O mie de crestini nemiscati. Si ar fi venit inca pe atatia, de n-ar fi fost ploile. Nesfarsitele ploi. Deasupra intre-gului deal cu oameni, pe unica turla, alaturi de crucea alba care inteapa cerul, flutura un steag tricolor. Semnul neamului si semnul lui Dumnezeu. Mereu alaturi, pe acoperisul oricarei biserici din Harghita si Covasna. Prin toate difuzoarele, episcopul vorbeste darz si tare, fara teama, despre romanii acestor tinuturi mult incercate. "Trebuie sa ne luptam, frati crestini! Pentru ca acolo unde este Dumnezeu, este si neamul romanesc. Cine vrea sa-i caute pe romani in univers trebuie doar sa deschida usa Casei Lui si ii va gasi, caci romanii au fost si vor ramane pana la sfarsitul veacurilor cu Dumnezeu. Noua, aici, in Transilvania, ne-au fost distruse manastirile, bisericile. Acolo unde a fost preot si biserica romaneasca, in satele acelea, si azi se vorbeste romaneste. Dar in satele unde preotii au fost alungati, in acele sate a disparut efectiv graiul romanesc, au disparut, s-ar putea spune, romanii. Chiar daca ei simt cumva ca sunt romani, faptul ca maghiarii i-au dominat si i-au umilit atata vreme, asta a facut ca ei sa-si uite limba si credinta stramosilor. Si, la fel cum intr-o comunitate mixta, in care preotul a fost alungat si biserica a fost inchisa, nu mai exista roman, tot asa intr-o tara unde nu se vor mai zidi biserici si manastiri, neamul nostru va disparea. Acela va fi semnul pieirii, al Apocalipsei pentru romani! De aceea as vrea sa-i multumesc in mod deosebit parintelui staret Gheorghe, om al acestor pamanturi, pe care caile vietii l-au purtat tocmai pana la indepartata manastire a Derventului. Dupa ce a refacut din temelii marea manastire dobrogeana, a renuntat la absolut tot si s-a intors acasa. Glasul parintilor, al neamului romanesc, l-a chemat aici, constient fiind ca Transilvania are azi mai multa nevoie de manastiri decat orice alta parte a tarii..." Se roaga apoi pentru pace in biserica, pentru incetarea ploilor. Ii implora pe oameni sa ajute la ridicarea acoperisului prin care astazi ploua, urandu-i staretului "ca Dumnezeu sa ii trimita multe pasari calatoare, care sa aduca sub aripa lor o bucata de acoperis pentru biserica aceasta..." Apoi urmeaza tacerea. Nu se mai aud rasuflari, palmele ingheata in rugaciune. Va vorbi parintele staret. Cei mai multi oameni au venit numai pentru asta. Sute de kilometri, doar ca sa-l auda putin pe acest om indumnezeit si apoi se pot intoarce linistiti acasa...
Lacrimile staretului Gheorghe
Dar parintele staret nu poate vorbi. Pur si simplu nu poate. Tacerea se prelungeste nefiresc. Monahul acesta impunator, blond, frumos, care i-a intampinat fericit pe fiecare din pelerinii veniti, pare acum inapt de-a rosti vreun cuvant. Framanta o hartie in palme, ca un copil fastacit, si nu gaseste puteri de-a citi nimic din ce scrie acolo. Abia in cele din urma, se straduieste sa inceapa, cu mari poticneli. "Acum sapte ani, cand a fost pusa piatra de temelie aici, pe acest mirific deal din zona de curbura a Carpatilor, aici in Covasna, nici cei mai entuziasti nu credeau (pauza lunga)... Nu cutezau a crede ca... Este opera dumneavoastra! Daca nu erati dumneavoastra, toti impreuna, probabil ca erau aici doar trei tarusi batuti... Este opera dumneavoastra si Dumnezeu sa va rasplateasca in veci!..." Parintele izbucneste in lacrimi. Tuseste des, incercand astfel sa si le inabuseasca, episcopul il imbratiseaza strans, incurajandu-l. Niciodata nu mi-a fost dat sa vad o asemenea scena intr-o biserica. Abia tarziu, a doua zi, staretul avea sa-mi marturiseasca, putin jenat, ca a avut "cele mai mari emotii din viata lui de preot". "Au fost in Liturghia asta niste momente unice, extraordinare", mi-a spus. "Daca m-ati pune sa repet slujba de ieri "la rece", de-acolo pana dincolo, n-as putea. Ma-ncurc. Totul a fost trait, parca toti preotii au fost intr-un duh, parca am simtit asa, ca Dumnezeu coboara din cer printre noi... Apoi a fost cuvantul Inaltului... Iar cand a trebuit sa vorbesc si eu, m-am uitat la fetele oamenilor. Parca ii cunosteam pe toti, zau. Fiecare ins din multimea aceea uriasa imi era cunoscut, fiecare era, de fapt, un ctitor. Si nu erau doar de-aici, erau veniti din toata Romania. Veniti sa ne-ajute. Iar atunci cand mi-am dat seama ca fara toti acesti oameni nu s-ar fi realizat nimic, cand am constientizat asta pe deplin, atunci mi-au dat lacrimile. Am simtit la ei o mare unire in duh, pe timpul intregii slujbe. Stiau toata randuiala, au cantat impreuna la fel de frumos ca niste preoti. Si m-am dus cu gandul la o vorba a unui om care ne-a ajutat enorm, fara nici un ban, inca de la inceputuri. El mi-a spus asa: "Parinte, sa nu cumva sa te imbolnavesti, ca daca nu se duce la bun sfarsit lucrarea asta, sa stii ca poti fi socotit un criminal. Pentru toti aceia care au crezut in tine, in ideea asta, in visul tau de a ridica o manastire, in fata lor vei fi asemeni unui ucigas. Sa nu cumva sa te imbolnavesti sau sa mori, parinte. Ai grija de dumneata. De acum inainte, nu mai ai voie sa mori!...""
Praznicul peregrinilor
Slujba se termina, maicile canta o lunga priceasna ardeleneasca, in vreme ce toti oamenii din biserica se saruta pe amandoi umerii, asemeni preotilor ce-si cerusera iertare unii de la altii. Se aduna de peste tot si pornesc impreuna, in tihna, prin ploaia de vara, spre cortul cel lung, cu mese pline de bucate. In multime, distingi unele grupuri mari, compacte. Sunt autocare intregi de bistriteni, de moldoveni, de calaraseni de la Dervent, pe buzele tuturor auzi mereu aceleasi doua cuvinte: "parintele Gheorghe"... Peregrineaza impreuna de multi ani si le place asta mai mult decat orice. Formeaza o comunitate extraordinara, in care tot drumul e numai cantec, veselie, speranta si rugaciune spre Dumnezeu.
Staretul se invarte printre ei, imbratisandu-i, sarutandu-i. Rar vezi un om atat de energic. Te ia de mana, te prinde strans de brat cat timp iti vorbeste. Pretuieste, parca, orice atinge. Are in el atata dragoste de daruit oamenilor, incat ar vrea sa-i stranga pe toti in bratele lui, sa nu le mai dea drumul niciodata. Ma aseaza in mijlocul preotilor care slujisera in altar, chiar langa Inalt Preasfintitul Ioan, si ma roaga sa astept putin. "Putinul" asta va fi o jumatate de zi. Mereu isi cere iertare ca n-are timp sa-mi vorbeasca acum, nu pare sa-i pese defel ca-s "de la presa centrala", pentru el sunt acum mult mai importanti pelerinii, acei oameni simpli care i-au fost alaturi in toti anii grei dinainte. Pana spre lasarea serii, ii va conduce pe aproape toti cei doua mii de crestini calatori pana jos, la poarta care inca nu exista a manastirii. Va vorbi cu fiecare, rabdator, le va asculta pasul, le va multumi c-au venit si ii va saruta de ramas bun. Iar de fiecare data cand se va intoarce de acolo, va veni parca mai intinerit, mai plin de puteri. Apoi il va conduce pe altul, tinandu-l strans de brat. Apoi pe altul. Si pe altul. Si pe altul...
Eroii din campul cu sanziene
Toti preotii din cort sunt convinsi ca aici s-a petrecut un miracol. Protopopul de Targoviste, George Niculescu, el insusi ziditor de manastire, a venit la Valea Mare de fiecare hram sau mare sarbatoare si jura ca va mai veni pana la sfarsitul zilelor sale. Ion Tohaneanu, protopopul de Covasna, se minuneaza cat de multe s-au putut zidi in acest loc, "doar cu banutul vaduvei". Parintele Andrei Tudor, staretul de azi al Derventului, a condus masina toata noaptea ca sa poata ajunge la aceasta Liturghie si sa slujeasca alaturi de cel caruia i-a fost atatia ani ucenic si pe care-l urmeaza oriunde. Inaltul Ioan sta nemiscat in capul mesei si-i priveste zambind pe toti. El, neobositul, luptatorul, ctitorul a peste 120 de biserici si manastiri in aceste tinuturi potrivnice, el vede lucrurile mult mai "de sus", in profunda lor insemnatate. El vede manastirea asta ca pe o "pavaza spirituala". Ridicata la Valea Mare, intocmai in punctul unde se intalnesc trei judete - Buzau, Brasov si Covasna -, in punctul in care Muntenia si Moldova dau piept cu mult incercatul Ardeal. "Este o manastire "a luptei", a suferintei, harazita parca sa se nasca aici, in tinutul asta de hotar. Parca locul a fost predestinat ca pe el sa nu se construiasca altceva decat o manastire. O singura marturie exista: chiar aici, la Groapa Totului (Groapa Turcului) - asta spun si batranii satului -, aici, ostenii lui Mihai Viteazul s-au taiat in palose cu turcii si a curs sange mult. E o informatie sigura, la fel de sigura ca aceea ca in imediata apropiere, pe Dealul Taberei, si-a avut tabara marele voievod. Iar dupa batalie, deasupra osemintelor ostenilor sai, Mihai a asezat o piatra de altar pentru o noua manastire, pe care n-a mai reusit s-o termine niciodata. O manastire pe un mormant de osteni... Probabil ca in cer, ei, cei care au luptat pentru ortodoxie si romanism, ei si-au pastrat locul acesta, s-au rugat la Dumnezeu ca sa pastreze locul acesta curat. Si iata ca acum prin noi, cei de astazi, Dumnezeu a reusit sa puna o cruce la capataiul acelor soldati care in urma cu patru veacuri s-au batut pentru credinta noastra ortodoxa, pentru ca tara noastra sa fie mare si rotunda, asa cum o avem azi. Dar n-a fost rotunda mereu. Tot aici a fiintat, intre 1940 si 44, pichetul granicerilor romani, pe hotarul ce despartea atat de nedrept tara in doua. Poate lacrimile valenilor siliti de administratia maghiara a anilor 40 sa-si paraseasca vatra si casele si sa plece in bejanie, poate osemintele ostenilor ucisi aici, toate aceste lungi suferinte "L-au rugat" pe Dumnezeu sa ingaduie zidirea in acest tinut a unui locas sfant. De aceea, cred ca nu intamplator s-a venit aici. Nu intamplator sfintirea locului s-a facut de 25 octombrie, ziua armatei romane. Nemaivorbind de hramul asezamantului: Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul... Sanzienele, "san-zi-an", "Ziua-Sfantului-Ioan"... Uitati-va la campurile astea din jurul manastirii. Sunt galbene-galbene! Nicaieri n-am vazut plaiuri atat de intinse numai si numai cu sanziene. Azi de dimineata, localnicii m-au intampinat nu cu flori de busuioc, cum se obisnuieste mereu, ci cu flori de sanziene. A fost cu adevarat emotionant. Caci aceste flori de sanziene au fost marturia unor mari jertfe pe aceste locuri, pentru ca si Sfantul Ioan a fost el insusi jertfit, pentru ca aceasta manastire este - cum spuneam - una nascuta din suferinta. Iar toti acesti oameni care au venit azi la Manastirea Sanzienelor sunt, cred, niste adevarati luptatori. Da, niste ostasi ai lui Cristos..."
Sustinatorii
Uneori, staretul reapare si ma trage de mana spre oamenii din darul carora se inalta biserica. Ma duce la masa lui Constantin Stirbu, un simplu functionar care a reusit sa stranga singur o jumatate de miliard pentru clopotul cel mare, de aproape doua tone, urcat acum pe pari in mijlocul curtii. Imi prezinta apoi arhitecti, ingineri, electricieni, muncitori: nici unul dintre ei n-a acceptat vreun ban, pentru tot ce-au facut in folosul manastirii. La masa taranului Ion Marin, staretul zaboveste mai mult. Imi zice ca daca n-ar fi fost valeanul acesta, cu siguranta manastirea n-ar fi existat. El a daruit pamantul. Gestul sau a insemnat o minune dumnezeiasca. As vrea sa stiu ce l-a indemnat sa o faca, in zona asta a Ardealului, unde oamenii tin la pamantul lor mai mult ca oriunde...
Ion Marin sta in fata mea, inalt, incruntat. Simplu, nesovaielnic, imi raspunde astfel: "Eu, Marin Constantin, din satul Valea Mare, am intrat la scoala in 40 s-am invatat carte in limba maghiara. Obligatoriu! Nu vorgheai romaneste nicaieri, nici la biserica, nici buna ziua nu puteai da pe ulita. S-apai, in 41, ne-ar zvarlit peste granita. Ar venit dimineata jandarii si primaru cu caruta la poarta si ne-ar scos din casa. Ne-ar pus trei familii intr-o caruta, ne-ar dus pana la granita s-apai acolo ne-ar impins jos, sa plecam. Unde sa mergem? Atata am luat, trei copchii, ce-am putut haine pe noi, si mama o legat intr-un cearsaf cateva lucruri, in graba mare. Atat. Restu, tat acolo o ramas. Gospodarie mare, cu oi, cu fan, cu vaci, cu cai, cu porci. Aaaiii de mine si de mine, ce rau s-ar purtat ungurii astia cu noi! Numa si-ar batut joc de noi, mereu! Valea Mare o fost, din stramosi, comuna numa de romani, nu era unguri nici unu, nici acu nu sunt. Pai cum sa nu te manii, domnule, daca tie ti-a ramas tat acolo, tat absolut, si ei in ziua ailalta, dupa ce-ai plecat, ti-a intrat in casa si tat ti-o luat? In 45, cand ne-am intors acasa, am gasit gospodaria pustie. Casa ruina, grajdurile goale... Tare mult am avut de suferit din partea lor, domnule. Numa ocara si umilinta. Pamanturile astea dimprejuru manastirii, tate o fost unguresti. Tate-tate! Multe-s si-acuma. Eu pe asta al meu il am de la mosu meu, care o murit in razboiu prim. O trecut hotaru si s-o inscris voluntar in oastea romana. Si pentru c-o murit in lupta, ca sa faca Romania mare, noi am primit atunci bucata asta de pamant." Ion Marin tace. Asta a fost raspunsul lui, iar eu inteleg de ce si-a daruit pamantul manastirii.
Jertfa
La marele hram de la Manastirea de pe dealul cu sanziene, nu putea sa lipseasca fratele parintelui staret, ramas mai departe taran, in satul lor, Valea Mare. Nicolae are nevasta, copii, si duce o viata cuviincioasa, cu posturi si duminici petrecute in rugaciune. Intr-un moment de ragaz al hramului, la care a participat ca o gazda adevarata, avea sa-mi povesteasca un episod din viata staretului Gheorghe, despre care acestuia nu-i placea sa vorbeasca. "El ii tare modest. Despre viata lui nu ii place sa zica nimic. Eu am muncit pamantu, am ramas langa casa mea, da-n viata fratelui meu, minunile s-o tinut la tot pasu. Cum s-o-ntamplat? Era-n armata si s-o bolnavit. Ceva septicemie, nu stiu, da doctoru o zis ca din asta scapa unu la un milion. Noua ne-o spus clar c-o sa moara. Atuncea, eu si cu mama am mers la Manastirea Cocosu, tocmai in Tulcea, la niste calugari batrani. Preotii cei batrani ne-o dat niste mir sfant, l-am adus la spital, si mama, care statea mereu la capataiu lui Gheorghe, l-o uns pe frunte-n fiecare zi cu miru ala. Da inca din prima zi, chiar cand l-o uns prima data, s-o inmiresmat tot spitalu. Tot spitalu, va spun! Se minunau asistentele si doctorii: "De unde vine mirosu asta frumos?". Se ridicau bolnavii asa, in capu oaselor, voiau parca sa simta mai bine mireasma aia, s-o respire mai mult. Si mama tot il ungea mereu... Pana-ntr-o dimineata, cand parintele o visat un vis. O visat c-o venit cineva la el, asa ca un fel de inger mare, si i-o dat sa ia un leac, si atunci s-o trezit. O deschis ochii si s-o trezit! Doctoru Galan, care l-o avut in grija atunci, vine si azi la slujbele noastre, duminica de duminica..."
Spre seara, aveam sa-i vad pe cei doi frati intalnindu-se. Nicolae a ingenuncheat in fata fratelui sau mai mic cu sase ani si i-a spus asa: "Sarut mana, parinte"...
***
Si apoi, manastirea ramane pustie... Asfinteste. Calugari sfiosi forfotesc in liniste prin curtea lunecoasa de ploaie. Se intorc incet, unul cate unul, spre cladirea staretiei, tinand in maini ligheane pantecoase, pline de cozonaci. Acum, staretul e fericit. Si intocmai asa cum l-a descris fratele sau. Cand vorbeste despre altii, poate sa si planga de dragoste. Cu sine insa e rece, isi povesteste viata ca si cum nu l-ar interesa. Intr-adevar, a intrat calugar acum douazeci de ani - coincidenta! - tot la Manastirea Cocosu, de unde familia sa adusese mirul sfant. A intrat la putina vreme de la insanatosire. In 90, Inaltul Lucian al Tomisului l-a hirotonit preot, iar in 91 tot Inaltul Lucian "a dorit in mod deosebit" sa-l aseze staret la Manastirea Derventului. Despre cei sapte ani grei de acolo, la fel, nu prea vorbeste. Dar eu stiu. Stiu ca a fost considerat cel mai important egumen de dupa marele duhovnic Elefterie, ca practic a reconstruit asezamantul din temelii, in numai patru ani de zile, muncind descult prin zapada, ca la usa chiliei sale veneau spre spovedanie mii de oameni. Si ca dupa acesti ani, dupa toata aceasta jertfa, in clipa cand taranul Ion Marin din mult-iubita Covasna s-a hotarat sa-si doneze pamantul pentru zidirea unei biserici, s-a hotarat si el sa renunte la tot si sa o ia de la capat. "Poate ca asa suntem noi, ardelenii. Cine stie?... Insusi inaltul Lucian, fie iertat si sa-l odihneasca Dumnezeu intre sfinti, a fost suparat pe mine cand am venit aici. M-a certat, n-a vrut sa-mi dea drumul sa plec. Mi-a spus: "Parinte, cum sa lasi tu tot ceea ce-ai facut aicea, la Dervent, si sa pleci intr-o poiana goala?". Dar asa a fost sa fie, asa a fost randuit. Asta a fost misiunea, chemarea mea. Si de aici, eu n-o sa mai plec niciodata."
(Fotografiile autorului)
Manastirea Valea Mare are cont deschis la Banca Comerciala Romana S. A. Sfantu Gheorghe, jud. Covasna:
Cod Iban: Ro32Rncb2400000011140001.
Manastirea se afla pe teritoriul administrativ al localitatii Valea Mare, in sudul judetului Covasna, pe drumul judetean 21A, la 30 km de Sfantu Gheorghe si 7 km de Intorsura Buzaului.