Absolventa a Facultatii de Matematici din Iasi, Teodora Enache a pornit pe drumul jazzului formandu-se sub exigenta indrumare a maestrului Johnny Raducanu si apoi pe bancile Conservatorului. Foarte curand, au venit si cele mai inalte confirmari pe plan international: premii, elogii in revistele europene si americane de jazz, a colaborat cu instrumentisti cunoscuti in toata lumea, a fost singura invitata la marele Festival International de Jazz de la Montreux, Elvetia, unde a concertat anul trecut cu nume notorii dintre artistii de gen, a primit o bursa de studii in America, unde a avut si o intensa activitate concertistica. Ultimul sau proiect, spectacolul "Radacini - Sorasim", o combinatie vibranta a jazzului pur cu muzica "klezmer" a evreilor din estul Europei, a avut de curand premiera la Teatrul Evreiesc de Stat si a facut senzatie in randul iubitorilor genului, dar si al publicului larg, amator de muzica de calitate.
"Fiecare purtam in noi
un instrument de cantat!"
- Teodora, te stiam o inzestrata talmacitoare a folclorului romanesc in jazz. Dar cum te-ai intalnit tu cu muzica evreiasca?
- Harry Eliad, directorul Teatrului Evreiesc de Stat, a vazut spectacolul meu cu muzica Mariei Tanase pe ritmuri de jazz si mi-a marturisit ca ceva de acest gen, dar cu muzica evreiasca, ar vrea si pe scena teatrului sau. Am ezitat la inceput, pentru ca nu stiam nimic despre aceasta muzica. Dar mama unui foarte bun prieten din Germania, auzind de gandul meu, mi-a trimis de acolo zece Cd-uri diferite cu muzica "klezmer" - muzica evreilor din estul Europei. Klezmer vine din doua cuvinte: "klei" (pamant, argila) si "zemer" (cantec), adica, muzica pamantului, a locului in care te-ai nascut. Un clarinetist celebru de jazz, Giorah Feidman, a readus in atentia lumii aceasta muzica acum treizeci de ani. De atunci, klezmerul a devenit un curent care se canta in toata lumea si e chiar la moda: in festivalurile etnice din lumea intreaga, muzica evreiasca e foarte bine primita. Fiind muzica trubadurilor evrei din estul Europei, in klezmer gasesti influente romanesti (motive de doina), bulgaresti, grecesti, turcesti, ucrainene. Pe de alta parte, cand a avut loc marea emigrare a evreilor in America, prin 1920, atunci se nastea si jazzul. Asa ca se pot intalni si fraze de jazz in muzica klezmer, dar si invers, mai ales ca marii compozitori care au deschis drumul jazzului - Benny Guttman, George Gershwin - erau evrei. De exemplu, inceputul de la "Rapsodia albastra" a lui Gershwin este inspirat din muzica evreiasca veche, pentru ca mama compozitorului ii canta, in copilaria sa, iar el nu putea sa uite asta. Am ramas si eu fascinata de muzica aceasta, descoperind-o pe discurile primite din Germania. Toate emotiile pe care le traim, de cand ne nastem si pana murim, sunt prezente in muzica klezmer, care e memoria vie a sufletului evreiesc. Si pentru ca istoria poporului evreu e foarte grea si zbuciumata, e si normal ca muzica sa fie mult mai dramatica. Dar alaturi de acest dramatism si lirism extraordinar, izbucnesc si niste rafale de ritm care te fac sa te ridici de pe scaun si sa dansezi. Asta mi-a placut foarte mult si e ceva care mi se potriveste ca mod de interpretare. Iarasi un lucru care m-a incantat a fost cand am aflat ca in muzica klezmer se improviza, la fel ca in jazz. Si asa cum in muzica liturgica evreiasca fiecare isi spune rugaciunea cu cuvintele lui, la fel si in klezmer - nu canti fara a te gandi la Dumnezeu. Deosebit de miscator! Iar religiozitatea aceasta eu am intalnit-o si la doina romaneasca, cantecul lung sau horea, cum i se spune in diferite parti ale tarii. Cand cant o doina, simt nevoia sa stau in umbra, intr-un colt, in intimitate, lumea doar sa auda. In ultima vreme, experientele mele muzicale sunt mult mai mult de-atat, sunt experiente spirituale: pe scena am intalniri si trairi care depasesc simpla bucurie de a canta. Pentru ca numai asa muzica devine un miracol. Inainte nu stiam lucrurile acestea. Eh, tare fain e cand trec anii, ca incepi sa te cunosti mai bine!
"Ca sa pregatesc acest spectacol,
am invatat trei dialecte"
- Ce ai simtit la premiera acestui spectacol, cand tineri si batrani cu ochii umezi de bucurie cantau cu tine ?
- Acest proiect a fost un mare risc, pentru ca era ceva cu totul nou in peisajul muzical romanesc, publicul cunoscator fiind foarte restrans, si acela format mai mult din persoane de etnie evreiasca, nu neaparat cu o cultura a jazzului. De aceea, in sala s-au intalnit multi fani de jazz si cunoscatori ai klezmerului - evrei care divinizeaza aceasta muzica si care stiau foarte bine versurile si care au inceput sa cante cu mine. Unii cu lacrimi in ochi, pentru ca erau cantece pe care le auzisera doar intr-o copilarie indepartata, la bunici sau rude pierdute de mult. Iar eu am avut inaintea spectacolului cele mai mari emotii din viata mea. Ca sa-l pregatesc cum se cuvine, am invatat trei dialecte pentru acest spectacol: idis, ebraica si ladino - limba evreilor sefarzi, din Spania (de o muzicalitate extraordinara si foarte expresiva - de exemplu, cantecul cu care am deschis spectacolul era un bocet sefardic, foarte vechi). Cu o ambitie nebuna, am vrut sa invat - am avut doi profesori pentru a-mi insusi limba - Michael Whexler, un prieten foarte drag, care m-a ajutat mult, si profesorul Moshe Yassur, o personalitate culturala a carei inalta stiinta se transmite prin toata fiinta sa. Stia toate textele pe de rost si avea pentru ele niste interpretari extraordinare. De exemplu, mi-a dezvaluit ca evreii au pentru cuvantul "bucurie" sapte variante, in functie de intensitatea sentimentului. Explicatia sa a fost ca: "Asa cum eschimosii au mai multe formulari pentru zapada, de care sunt mereu inconjurati, la fel, noi am avut mereu nevoie de bucurie ca sa rezistam!". Am investit mult suflet in acest spectacol, iar in momentul in care a inceput, simteam ca-s plina si pot darui, iar lumea din sala reactiona foarte calduros si incurajator. Spectacolul a crescut in intensitate, astfel ca publicul rezervat de la prima melodie la ultima era in picioare, cerand bis cu aplauze prelungite. Cei ce nu erau neaparat fani de jazz, dar evrei cunoscatori ai klezmerului, mi-au admirat dictia si accentul foarte bune si n-au vrut sa creada in ruptul capului ca nu sunt vorbitoare de limba. Acestora le-am promis s-o invat mai aprofundat, din toamna. Desigur, acum spectacolul trebuie crescut, dezvoltat, vreau sa merg in arhive, sa mai caut piese vechi. "Radacini - Sorasim" va intra in programul stagiunii viitoare a Teatrului Evreiesc de Stat si va avea cel putin o reprezentatie pe luna, in perioadele in care eu voi fi in tara.
- Inteleg de aici ca te pregatesti de plecare...
- Pentru acest proiect cu muzica klezmer mi-am tot amanat din martie plecarea in America, unde mi s-au deschis niste drumuri in urma cu trei ani, dar trebuie o continuitate si in relatiile mele cu lumea jazzului de acolo. Voi continua, deci, in toamna calatoria americana, incluzand in concertele mele de acolo si fragmente din spectacolul de la Teatrul Evreiesc. Inainte de asta insa, as vrea sa fac un turneu prin tara cu acest spectacol (asa cum am facut si cu ultimele mele doua albume), ca sa-l vada intai lumea de aici, si apoi sa merg cu el si in Europa. Pentru ca e un spectacol original, care are ceva de spus, si atunci trebuie dus peste tot, aratat si cantat. Drumurile sunt batatorite, stiu ce trebuie sa fac, dar urmeaza sa vedem daca putem gasi sustinatori pentru dorinta noastra.
- Unde te mai putem vedea cantand atunci cand nu esti plecata din tara?
- Cant cu mare bucurie joia intr-un club care si-a castigat un excelent renume in peisajul jazzului bucurestean, desi e deschis de putina vreme. Nu numai pentru ca pe scena sa au urcat de la inceput nume importante ale jazzului nostru, ci si pentru ca aici, la "Event Club", in str. Icoanei nr.2, este un loc incarcat de rafinament si de caldura in acelasi timp. Publicul e foarte bun, patronii clubului sunt iubitori de muzica si de frumos, iar asta e foarte important. Din toamna, voi derula acolo, pe rand, toate proiectele mele - de etno-jazz, de jazz clasic, de istorie a jazzului, voi avea ca invitati diferiti muzicieni consacrati, dar voi aduce pe scena si muzicieni mai tineri, pentru a-i promova si a-i sustine.
"Maria ma fericeste!"
- Pare ca jazzul a pus stapanire pe tine cu totul. Ce mai esti tu dincolo de cortina scenei?
- Sunt mama unei fetite de 11 ani. Stii, lucrurile mari in viata mea, adica Maria si jazzul, au venit cand eram total nepregatita. Si nu mi-am pus nici o intrebare, caci in clipa aceea am stiut ca asa trebuie sa fie. Nu-mi programez nimic din cele lumesti - sa am nu stiu ce bunuri sau averi, ci doar ma rog pentru sanatatea Mariei a mea, ca sa pot canta, si a parintilor mei, carora le multumesc pentru tot ceea ce fac pentru mine si fiica mea si pentru ca ma sprijina cu caldura si iubire. In primul meu interviu in "Formula As", de acum sapte ani, spuneam ca cea mai mare dorinta a mea e sa cant si sa stau cu Maria. Pe atunci, ea era in grija parintilor mei, intr-un oras de provincie, eu stateam in Bucuresti cu chirie si ma straduiam sa adun bani pentru un apartament ca sa o pot aduce la mine, sa o pot inscrie aici la scoala. O invatatoare de la o scoala din Berceni a citit interviul meu din "Formula As" si si-a spus, in sinea ei: "As vrea sa am fetita aceasta in clasa la mine, sa am eu grija de ea!". Intamplarea, sau poate soarta, a facut ca am reusit sa cumpar un apartament micut in Berceni, acolo am mers la cea mai apropiata scoala si am inscris-o in clasa intai, chiar la aceasta doamna invatatoare, fara sa stim nimic una de alta. Ea, recunoscandu-ma apoi, mi-a marturisit gandul ei de-atunci. E un om minunat, un dascal exceptional, si cand eu sunt plecata in turnee mai lungi, e foarte apropiata de Maria si are grija sa nu sufere prea mult de dorul meu si asta sa-i strice cheful de invatatura. De aceea, luna trecuta, serbarea de sfarsit de an am organizat-o eu, am vrut foarte mult sa fac asta, am repetat cu copiii si a iesit un spectacol minunat, de teatru si muzica. In paralel, Maria urmeaza si cursurile Scolii de Muzica la clasa de pian, e foarte talentata, nu stiu daca o sa faca muzica, sau teatru, sau altceva in domeniul artistic, dar sunt sigura ca va reusi, pentru ca e foarte ambitioasa. Pe de alta parte, Maria are grija si ea de mine in felul ei, adica stinge luminile in urma mea, din spirit de economie, facem impreuna clatite. Ce mai, Maria ma fericeste! Relatia noastra continua sa fie o lectie de viata pentru amandoua, o invatam impreuna, iar eu sunt cea mai constienta de asta. Dar acum cantam si traim impreuna, asa cum mi-am pus dorinta acum sapte ani, in "Formula As".
Fotografii de Iulian Ignat