In satele uitate de lume, Dumnezeu a ramas fara casa
La Ivanesti, in inima Baraganului, o clipa ai impresia ca te-ai ratacit. Nu ai ca reper vizual decat o campie fara sfarsit si un drum de tara care nu duce nicaieri. Se opreste brusc si prafos, pe muchia unui deal abrupt si fara nume. Apoi apare un palc de case stinghere, ratacite parca si ele in imensitatea fierbinte a campiei.
Ultima casa din sat e a lui nea Mitica Mocanu, un batran inca tanar, pensionar pe caz de boala. Apare de dupa gard, ne iscodeste pe cine anume cautam si, afland ca vrem sa vizitam biserica monument a satului, se ofera bucuros sa ne conduca. Parca ar dori si el sa o mai vada o data.
Pasind vartos, taraneste, nea Mitica ajunge in carca pravalita a dealului, dincolo de care incepe lunca imensa a Ialomitei, dreptunghiurile colorate in verde si galben ale porumbului si florii-soarelui. In vale, abia zarita, rasare ruina a ceea ce a fost candva lacasul sfant al ivanestenilor.
Cu turla pe jumatate daramata, cu zidurile crapate si povarnite intr-o parte, arata jalnic, subliniind si mai mult abandonul si pustietatea locului. Cine mai stie ca biserica din Ivanesti e monument istoric, cladit in 1848 din piatra mare de granit, adusa cu boii si carele tocmai din Dobrogea? Cea mai frumoasa biserica din Baragan sta uitata si dosita in vale, pe malul Ialomitei, la Ivanesti. De departe, vechiul locas de inchinaciune al satenilor seamana cu un conac boieresc parasit. Clopotnita din lemn de salcam a fost desfacuta si furata, imensul clopot de arama a fost dus la muzeu, iar cimitirul s-a mutat sus, la sosea. Inconjurata de cateva cruci si morminte nestiute, biserica din Ivanesti isi asteapta somnul cel de veci, murind in picioare, cu fiecare an, cu fiecare noua ploaie.
Satul parasit
Ca sa vezi biserica de aproape trebuie sa cobori incet si cu rabdare. Nea Mitica Mocanu se opinteste pe cararea ingusta si rupta de ploi, priveste din mers si ofteaza. E biserica in care a fost botezat, in care si-a pus pirostriile cununiei. E locul din care, pana in urma cu sapte ani, clopotul masura cele mai importante intamplari ale satului: sarbatorile, grindina, botezul si moartea.
Batranul vorbeste rar, cu sufletul amarat, vazand cum au pierit toate: si padurea din lunca, si casele care inconjurau candva biserica. Nu stii daca ii pare rau dupa lacasul Domnului sau dupa anii frumosi si nesabuiti ai tineretii. Pe vremuri, lunca din jurul bisericii mustea de viata, de nunti si hore. Locul avea forta lui si era aparat de dealuri, ca o fortareata de lut. Vatra satului aici era: printre gorganele tesite ca niste tumule dacice, printre ulite si gradini, cu garla si scaldatoarea aproape. Unul cate unul, oamenii s-au mutat pe deal - de teama inundatiilor, dar mai ales de singuratate... "Au plecat de urat, saracii!", zice nea Mitica. "Bietii de ei - nu voiau sa ramana fara vecini. Ultimul a plecat Gheorghe Nuca. A ramas sa pazeasca livada lui de meri, certandu-se cu pasarile si copiii. Intr-o zi, nu a mai rabdat singuratatea si s-a dus. A plecat direct la Dumnezeu."
O clipa, il privesti pe batran cu neincredere. Nu cumva isi inchipuie? Nu cumva se tine de basme? Nimic nu a mai ramas din povestea lui: nici un pom, nici un butuc de vie. In lipsa oamenilor, timpul a sters orice urma de viata, a nivelat totul, preschimband puzderia caselor faloase de mosneni intr-o parloaga - un izlaz comunal, bun doar pentru cai si vite.
Asa parasita si cazuta in ruina, biserica este tot ce le-a ramas ivanestenilor de la parinti. Chiar nefiind de-al locului, te doare sufletul sa o vezi cum arata: turla retezata de vant, ierburi si arbusti minusculi invadand lacom crapaturile zidului, resturi ruginite de burlan prinse jalnic in peretele coscovit, langa care zac, acoperite cu buruieni, superbe lespezi si cruci brancovenesti. Cruci de hotar, cu caciula sau cu piua. Cruci de mormant.
Biserica e inchisa cu lacate mari si inutile. Pe fereastra joasa si zabrelita din pronaos, zaresti strane colorate vesel in roz, resturi de covoare si stive ingalbenite de reviste bisericesti, in timp ce un inalt ierarh da binecuvantarea dintr-o poza inramata pe perete. Daca nu ar fi praful si gunoaiele risipite pe podea, ai zice ca locasul e in renovare si oamenii au parasit lucrarile de curand.
Un falfait intens de aripi te scoala din visare si te aduce cu picioarele pe pamant. Un stol pestrit de hulubi coboara si se agita, facandu-si loc - in zbor planat - printre icoane, candele si sfinti pictati pe bolta joasa de lemn. De sapte ani, aici e casa si biserica porumbeilor salbatici. De sapte ani, sfintii si martirii zugraviti pe perete privesc direct la cer, prin crapatura turlei, cerand ajutor tacut si speranta de indreptare.
Moartea furata
Descoperindu-si capul, nea Mitica Mocanu atinge caramida muceda si faramicioasa, spune in vrerea lui o rugaciune scurta, dupa care se inchina pana la pamant. N-ai zice ca-i da binete Domnului si vechiului locas. E mai degraba o metanie de ultima despartire. Batranul stie ce stie. Nu mai e copil de leagan sa-l duci cu vorba si cu promisiunile. Repeta de mai multe ori: "O sa mor si tot n-am sa mai vad aici biserica, asa cum era altadata". Cade pe ganduri si ofteaza din rarunchi. Nici nu are pe cine da vina. Popa Lungu incearca ceva, strange bani de la oameni, dar nu mai e nici o nadejde. Cat e lumea, nu se mai face in Ivanesti biserica - nici noua, nici veche.
Ca din pamant, apare de dupa deal un alt batran, Nita Iordanescu. Se apropie, ne cerceteaza banuitor aparatul de fotografiat si trage discret cu urechea, rabufnind doar cand il aude pe Mitica dandu-si cu parerea ca mai bine facea popa sa repare biserica veche decat sa construiasca una noua. Nu e de acord cu vecinul sau si nu se sfieste sa-l puna la punct: "Tu sa taci, ca esti mai tanar si vorbesti in necunostinta de cauza". Biserica monument nu se mai poate salva, nici de-ar fi recladita din temelie. Daca o repari, arunci banii pe fereastra. Inginerii si alti oameni mai destepti ca el au hotarat. E o problema de sol si de panza freatica. Cu solul nu te joci si nici cu inundatiile, dupa cum s-a vazut recent la televizor.
Fiu de dascal si nepot de preot, Nita Iordanescu stie pe de rost intreaga istorie a bisericii. Ii stie fundatia de granit si toate reparatiile: la 1897, 1931, 1943, 1956. Ultima a fost acum sapte ani. Degeaba - in scurt timp, peretii s-au lasat intr-o parte, crapandu-se. Apoi, un vant teribil i-a luat acoperisul si cam asta a fost tot. Asa au ramas ivanestenii fara biserica.
Vorbind, Nita se intuneca la fata. Nu banii si nici clopotul dus la muzeul din Slobozia il intereseaza. Pentru el conteaza cel mai mult ca de va fi sa moara, preotul o sa-i faca slujba in casa, fara ca sfintii din catapeteasma sa-i fie alaturi, protectori, cu mila si iertare. Randuiala de moarte fara biserica.
Cu Dumnezeu in caruta
De sapte ani, de la parasirea vechiului locas, in Ivanesti viata satului s-a sleit. Fara biserica, nu mai sunt nici botezuri si nici inmormantari. In care sau pe jos, oamenii merg la Ciulnita, pret de 10 kilometri. Merg la slujbe sau la parastase printre straini, departe de casa si de ogorul parintesc. Din toate, asta doare cel mai tare. "Ne plangem mortii ca navetistii, fara priveghi si fara cele sfinte in jurul nostru", zice Nita Iordanescu, amintindu-si cum venea intreaga suflare a satului la hram, la sarbatori si denii; cum de Joimari, toti taranii dadeau zor cu sapa pe camp, si pe la cinci seara, toata lumea mergea la impartasanie, iertandu-se unii cu altii si plangandu-si pacatele in pragul bisericii, in timp ce blandul popa Serban ii mangaia pe crestet. "Acu, nu mai avem nici preot si nici denii. In Ivanesti, canta cucuveaua. Ai tineri pleaca in Spania, iar ai batrani se spovedesc si fac rugaciuni la copac, in fata casei. De cand s-a parasit biserica, am ramas orfani. Nu mai avem spor de la ploile astea si nici bucurie la nimic. Daca vine grindina, unde bati clopotul? Daca moare cineva, cum anunti satul? E mare jale in Ivanesti fara biserica. Parca Dumnezeu si-a intors fata de la noi."
Sprijinindu-se in toiag, Nita Iordanescu priveste cu naduf in jur. Vede ghizdurile fantanii ridicate in 1974, nucul din dreptul intrarii in biserica plantat de bunicul sau si, mai ales, spatiul banuit al fostelor case si gradini, care formau candva vatra satului. Nu zice, dar in sinea lui asta crede - totul e o pedeapsa a lui Dumnezeu. Biserica a inceput sa se pravale in clipa in care, fara minte sau speriati de nu se stie ce, oamenii au inceput sa-si mute gospodariile, sa plece pe deal, lasand Mireasa lui Cristos in mijlocul luncii - singura si pustie.
Cimitirul - ultima amintire
Se mai poate face ceva pentru biserica din Ivanesti? Parintele Lungu pare convins ca orice efort este zadarnic. Paroh in Ciulnita, raspunde si de filia Ivanestilor. Tine foarte mult la sateni si ii admira, amintindu-si de prima lui slujba de preot, cand a observat cu uimire ca in Vinerea Mare, femeile nu cantau Prohodul, ci chiar plangeau cu lacrimi amare, de parca Cristos ar fi fost ridicat pe cruce in fata lor.
Ar vrea sa-i ajute, sa le rasplateasca intr-un fel credinta, dar nu prea vede cum. In nici un caz, biserica cea veche nu mai poate fi salvata. Refacerea costa enorm, iar peste toate, panza freatica a Ialomitei s-a ridicat pana la talpa temeliei. Singura solutie ar fi o noua biserica, dar numarul redus de case (53 de familii) si lipsa banilor ingreuneaza teribil situatia. O idee ar fi sa ridice noul locas la jumatatea distantei dintre doua sate (Ivanesti si Ghica), oamenii sa stranga banii la un loc si cheltuielile sa fie mai usoare pentru toti.
Idei ar fi, prin urmare. Mai greu se arata faptuirea lor. Codindu-se sa nu supere pe cineva, parintele isi cantareste vorbele de repros, mustrand cu blandete orgoliul ivanestenilor de a nu imparti biserica lor cu altcineva, sau tristele indepartari de la morala crestina. Pe de o parte, satenii isi doresc biserica lor si pe de alta, fie fura lemnul clopotnitei, fie necinstesc vechiul locas, incercand sa ierneze cu turma de oi, chiar in dreptul Sfantului Altar.
Parintele Lungu nu are a-si reprosa nimic. A incercat tot ce era omeneste ca sa salveze biserica monument din Ivanesti. A reparat-o si i-a pus tabla noua pe acoperis. A inlocuit stranele si a refacut icoanele cu putinii bani pe care i-a avut. A tinut randuiala hramului si a slujit, chiar si atunci cand, in altar, porumbeii se invarteau in jurul Sfintei Mese, adaugand solemnitatii un plus de inocenta si puritate.
E trist ca cea mai frumoasa biserica parohiala din Baragan este sortita acum ruinarii fara scapare, ca nici banii si nici solutiile tehnice nu-i sunt de prea mare ajutor. Si mai trista ni se pare, insa, resemnarea oamenilor, a preotului, a specialistilor in restaurare. Nici dupa ce am vazut cum arata biserica si am discutat cu o multime de oameni, nu ne vine sa credem ca frumusetea de casa a lui Dumnezeu nu mai poate fi salvata, ca ea trebuie abandonata asa cum este, la bunul plac al vanturilor ialomitene si al porumbeilor salbatici.
Vor avea vreodata ivanestenii biserica lor? Cu cele stranse pana acum, nu s-a turnat decat fundatia si, cu mari eforturi, s-a mutat cimitirul din vale. Ar mai lipsi vreo 3 miliarde - o suma astronomica, de neatins pentru niste pensionari Cap. Aceleasi probleme le au si ghiculestii - si ei lipsiti de biserica. Le-ar fi mult mai usor sa se uneasca, sa ridice sfantul locas intre cele doua sate, despartite de doar doi kilometri. Oamenii, insa, par de neclintit. Falnici si orgoliosi, urmasii mosnenilor liberi vor biserica lor, pe care sa nu o mai imparta cu nimeni, de parca Dumnezeu nu ar fi peste tot, cu mila Lui revarsata peste intreaga fire lumeasca - ivanesteni sau ghiculesti, sfinti sau pacatosi, saraci sau avuti.
Incet dar sigur, batranii din Ivanesti se sting unul cate unul. In urma lor, nu vor ramane decat amintirea unei biserici doborate de vant si un cimitir stingher, strajuit de holda rascoapta a graului. La intrare, un clopot suspendat pe picioroangele unor barne de lemn se va legana usor, in bataia vantului, masurand in felul sau linistea campiei ialomitene, moartea si nemiscarea.
Fotografii de Ion Longin Popescu