Trec printr-o situatie disperata si m-am gandit ca pot sa va cer ajutor. E vorba de un sprijin moral, nu de unul material, fiindca sunt profesoara de educatie fizica si ma descurc cat de cat. Am 24 de ani si doar dupa sase luni de casatorie, sotul meu a murit. Era mai mare ca mine cu un an, pe punctul de a termina facultatea de medicina. Un om minunat! Cu un suflet la fel de frumos pe cat chipul. Moartea a venit ca un trasnet. S-a dus la strand cu niste colegi si-a sarit, incalzit, in apa foarte rece a bazinului. N-a mai iesit de la fund. Facuse stop cardiac. Acum, fotografia lui din care zambeste increzator (n-am vazut niciodata pe nimeni zambind ca el) se afla pe o cruce din cimitir. Stau in fata ei, inlemnita, si nu-mi vine sa cred ca este adevarat. L-am iubit foarte mult. A fost o mare dragoste intre noi, desi in calea fericirii au existat si oprelisti, eu provenind dintr-o familie cu mult mai saraca decat a lui. (Locuiesc in Banat, si aici averea e mai presus de orice.) Acum, parintii lui sunt distrusi, era singurul lor copil. In ce ma priveste, dupa moartea lui am facut o depresie asa de puternica, incat a trebuit sa ma internez in spital. Sunt mai degraba o fiinta inchisa, neconfesiva, si asta ingreuneaza si mai mult situatia. Oamenii care pot sa planga si sa vorbeasca despre durerile lor au sanse mai mari sa lupte cu suferinta. De altfel, n-am pe nimeni apropiat, caruia sa ma plang. Mama, cu care aveam o relatie apropiata, a murit, iar sora mea, desi ma iubeste, e un om foarte rece, putin dispus sa asculte suferintele altcuiva. V-am ales pe dvs., intrucat citesc revista de ani de zile si, desi nu v-am vazut decat la televizor, va simt foarte apropiata. Problema grava este ca nu pot sa ies din depresie. Poate fiindca timpul petrecut impreuna a fost asa de scurt, am doar amintiri fericite. Prea fericite. Practic, in cele sase luni de casatorie ne lasam din brate doar cand trebuia sa plecam de acasa, iar si atunci, vorbeam intruna la telefon. Mi-e dor de mangaierile lui, de vorbele bune pe care mi le soptea, de micul dar pe care nu uita niciodata sa il aduca, chiar daca era cate o floare, o frunza de toamna sau o piatra frumoasa, pe care o culegea pentru mine din drum. Era blond, avea ochii albastri si il chema Dan. Ma culc seara cu el in gand si cand ma trezesc dimineata si vad ca locul de langa mine e gol, pur si simplu ma rog sa mor. Oare de ce mi l-a luat Dumnezeu? De ce m-a pedepsit cu atata cruzime? Ce sa fac sa nu ma doara asa de tare absenta lui? Cum sa fac sa revin la viata, sa-mi reiau orele de la scoala, pe care le-am intrerupt? Toata lumea ma sfatuieste sa-l uit. Cum sa-l uit? Dimpotriva, abia de acum inainte, eu ma pregatesc sa-l iubesc. Sa implinesc partea de iubire furata. Sunt sigura ca se poate. Simt ca si el asteapta s-o fac. Ii sunt datoare cu o dragoste vesnica. Va multumesc ca m-ati ascultat. Nu vreau sfaturi. Nu ma trimiteti la psihiatru. Iubirea mea nu poate fi vindecata de doctori.
Eliza
Draga mea,
Socul prin care-ai trecut este atat de puternic, incat esti sub stare de anestezie. Suferinta drogheaza si izoleaza. Ce sfaturi sa-i dai unui om "otravit" de durerea lui? Doar sa taci si sa te rogi pentru el. Dar va veni pacea si pentru tine. Esti mult prea tanara ca sa ramai tintuita in drama unei iubiri risipite asa de dur. Incet-incet, suferinta ta se va imblanzi. De altfel, incearca s-o accepti cu mai multa intelepciune, fara sa te zbuciumi asa de mult. Nimeni nu iti cere sa uiti. Moartea ti-a luat numai sotul, nu si dragostea pentru el. Iubeste-l. Ce-ti propui nu e doar un gest de moralitate, ci si un leac pentru suflet. Cata vreme iubirea exista, accept-o. Las-o sa supravietuiasca. Incet-incet, sentimentul, atat de puternic acuma, se va imblanzi, asezandu-se ca un orizont de lumina peste sufletul tau. Dar pana atunci, plange-ti dragostea in voie. Recapituleaza cu bucurie ceea ce ti-a daruit Dumnezeu, chiar daca termenul a fost scurt. Atata cata a fost, ai trait o dragoste curata si implinita, pe care atatea femei, fie ele si maritate, nu apuca sa o cunoasca, desi bratele lor leagana intruna copii. Fericirea nu se masoara cu anii. Uneori, primesti intr-o clipa ceea ce nu primesti intr-o viata. Fii bucuroasa ca te-ai impartasit de iubire si lasa-ti gandurile sa intarzie langa ea. Sotul tau e acum "dincolo", dar nimic nu te impiedica sa il chemi in gandurile si rugaciunile tale. Lasa-te cuprinsa de amintiri si roaga-l pe Dumnezeu sa va poarte de grija, lui in cer, si tie aici, pe pamant. Gandurile adunate si inaltate sub forma de ruga iti vor da un sentiment de datorie implinita. Prezenta lui Dumnezeu te linisteste si te impaca, impartita cu el suferinta e mai usoara. De ce nu te spovedesti? Nu te indemn sa mergi la un psihiatru, dar la un preot, da. Cauta un duhovnic caruia sa-i marturisesti suferinta, in fata caruia sa-ti descarci sufletul. Se va ruga si el, cu tine si pentru tine, si iti va fi mai usor. Va sti sa te asculte si sa te impace cu soarta ta. Fii sigura ca la capatul calvarului tau, vei fi mai buna, mai inteleapta, mai ingaduitoare cu lumea. La 24 de ani, miracolul existentei, pentru tine va fi dezlegat. Dumnezeu nu ne incearca niciodata degeaba. Cand va fi sa se intoarca la tine, bucuria va avea un pret inmiit. Fii curajoasa. Traieste-ti nefericirea cu demnitate, fara sa te mai zbuciumi atat.
Sanziana Pop