Calaretul schiop
Imaginati-va o intindere coplesitoare. Atat de imensa, incat privind imprejur te apuca frica. Norii izvorasc de undeva dinspre rasarit, acolo unde ar trebui sa se afle Dunarea, subtiri si diafani ca o ceata a zanelor. Apoi izvorul norilor se ingroasa, se umfla, trece pe deasupra in viteza, ca o mie de zmei alergand catre apus. Acolo herghelia de nori se subtiaza din nou, ca si cum ar fi sorbita de un vartej.
In mijlocul intinderii nesfarsite rasar trei movile uriase, aproape aliniate. Urc pe una din ele cu harta in mana, cu aparatul de fotografiat agatat de gat. Sunt un fel de gorgane, un fel de morminte din timpuri stravechi, napadite de ierburi si de maracini. Un zumzet continuu de gaze nevazute, ca o vibratie, imi tiuie in urechi. Ma aflu in Baragan, in lunca Bordusanilor, undeva intre Fetesti si Giurgeni. Un vanticel fierbinte tremura orizontul. Vad sarpele de argint al fluviului taind campia in doua. Dincolo de el se afla Balta Ialomitei. Acolo ar trebui sa ajung, dincolo de bratul Borcea, unde am auzit ca exista o alta movila, cu mult mai inalta decat cea de sub picioarele mele, o piramida de pamant si de iarba, scormonita de arheologi. Un tumul inaltat dintre ape, plin de urmele oamenilor de acum mii de ani. Imi imaginez deja padurea nebuna de pe malul fluviului, cu arbori seculari, impiedicand norii sa curga spre apus, tacerea fulgerata de zborul unor pasari necunoscute, soaptele animalelor salbatice pandind din tufisuri intunecate si pe mine, scormonind printre cioburile unei asezari din negura preistoriei. Soarele arde. Mi se pare ca aud tropotul unui cal. Acolo, pe malul fluviului, e Bordusaniul, satul in strafundurile campiei, si acolo ar trebui sa gasesc calauze pentru drumul pe care il caut.
Cu adevarat se aude galopul unui cal. Privesc imprejur, tocmai atunci cand din ierburile inalte si dintre maracini se iveste capul rotund si negricios al unui barbat de vreo 50 de ani, apoi capul unui cal pe care aveam sa aflu mai tarziu ca-l cheama Dragan. Omul ma priveste ca si cum m-ar cunoaste dintotdeauna. Pesemne ca m-a vazut de departe, urcat pe movila din mijlocul campiei. E solid. Poarta o sapca albastra pe cap. "Bre!", zice, in timp ce coboara de pe cal dintr-o saritura sprintena. Nu are sa, doar niste funii agatate de grumazul calului. De funii atarna niste bete. Le-apuca, lasa calul liber si incepe sa urce movila. Nu-mi pot crede ochilor. Calaretului ii lipseste un picior. Betele care atarnau legate cu funii de cal sunt de fapt niste carje. Urca pe movila cu o agilitate uimitoare, strabate ierburile fara sa transpire macar. Calul se tine dupa el. Ajunge sus, isi pune mana la ochi, priveste in departare catre dunga stralucitoare a Dunarii si zice fara sa ma priveasca: "Zi, bre, n-ai o tigare?".
Suntem asezati in varful marii movile, cu fata catre rasarit, acolo unde luceste apa. Vantul arde, in vreme ce calul Dragan smulge ierburile cu un zgomot aspru. Vorbele noastre se amesteca cu mirosurile salbatic-amare ale campiei. Miroase a namol si-a pelin, a ape indepartate. Nea Traian, caci asa il cheama pe calaretul schiop, are 56 de ani. E din Bordusani, dincolo de apa. A fost un timp sofer pe un camion, nu mult, numai pana cand Dumnezeu a vrut ca el sa se intoarca la cai, si atunci a avut un accident cu camionul. Si-a pierdut piciorul si s-a intors acasa asa, fara un picior. A stat un timp prin batatura, gandindu-se ce sa faca. Se sprijinea cu mainile de gard si se uita peste camp, zile intregi. Nu vorbea cu nimeni. Ii era dor de piciorul lui. Nu se obisnuia fara el. Se uita la cai cum se strangeau in herghelii mici, condusi de o capetenie, cum traversau apa si se pierdeau dincolo de liziera de plute. Si se gandea: ce fel de om e acela fara un picior? Nu mai poti calari, nu mai poti inota, nu mai poti alerga, nu mai poti simti cu talpile pamantul. Cum sa mergi pe pamant cu o singura talpa? "Eram tanar. Poate aveam vreo douazeci si ceva de ani. Si cum stateam asa, pe gard, odata apare unu din Facaieni, Bujgoi, si zice: "Bai, Traiane, nu vrei, ma, o iapa buna?". Ma uit la iapa, era frumoasa, cu glezna fina, cu nara larga, cu coama blonda. Am luat-o. Pfai de mine, ce iapa a fost aia!", face Traian, rasucind tigara de la mine intre degete, fara s-o fi aprins. "Bre! Manca pamantul de buna ce era! O suieram asa si venea la mine, isi punea botul pe umarul meu. Se uita numai in ochii mei. Pe ea am invatat sa urc fara picior. Bateam de unul singur campia, de la Fetesti pana la Piua Petrii si la Giurgeni, treceam apa la Harsova, si inapoi la Tandarei..." Nea Traian Gadei a iubit mult iapa aceea pe care o chema Jinga, "frumoasa Jinga". Ajunsese sa simta pamantul cu picioarele ei, sa simta furtunile cu narile ei, si vara, cand Jinga se ducea in Balta cu ceilalti cai din sat, dincolo de apa, ramanea iar fara picioare. Tanjea dupa ea. Se intreba ce-o fi facand acolo, cu armasarii, daca nu cumva s-o salbatici si ea, cum se salbaticeau unii cai. Dar nu, iapa lui se intorcea mereu la el. Cateodata prindea manz, si el a avut mereu numai cai din neamul ei. "Uite, bre, la Dragan, mandrete de cal din neamul ei." Pe urma nea Traian a ajuns sa aiba grija de caii satului. Ii intelegea. Vorbea cu ei pe limba lor. Ii placea sa bata campurile de pe malul Dunarii, cateodata trecea dincolo cu ei, in salbaticie, si strabatea Balta Ialomitei, pana hat, departe, spre Calarasi, pana la Pacuiul lui Soare si inapoi, peste magura Posmocului, trecea prin smarcurile Moroiului si mlastinile Caiafelor. Ii placea lui sa fie singur. Trecea calare prin dreptul Cernavodei si vedea luminile orasului de departe. Jinga tragea vantul in piept si necheza cand simtea orasul, fiindca si ei ii placea mai mult in salbaticie, ca si lui Traian, si iar o luau la trap. Si-asa au trecut treizeci de ani, poate mai bine, ca o clipa. Acum, nea Traian nu prea se mai duce in Insula, sta mai mult pe-aici, pe maluri, bate rapele, stie pasarile, simte vremea. Un nepot al lui are cateva vaci la statia de pompare. El, Traian, le aduna calare, are grija de ele peste vara, pe malul apei. "Sunt timpuri intoarse acuma", zice, "semne rele, nu-ti mai vine sa haladuiesti." Isi pune sapca albastra la loc, pe cap, iar tigara dupa ureche. Se ridica in picioare si isi ia carjele. "Nene Traiane", zic, "stii Balta, drumurile, locurile. As vrea sa merg acolo unde-au sapat arheologii dupa cioburi vechi, in Insula." El ma priveste o clipa, apoi continua ca si cum nu m-ar fi auzit. "Ploua prea mult, oamenii s-au facut mai rai, s-au intors bazgaunii si ne-au omorat o vaca. Erau cu miile pe ea. Asta n-a mai fost dinainte de razboi. Am vazut curcubeu vanat si vartejurile se tin lant. Nu-i de bine." Il suiera pe Dragan si calul vine imediat, cu ochii numai la el. Imi arata cu degetul tigara de dupa ureche. "M-am lasat de fumat de 30 de ani", zice. "E pentru nepotu-meu. Esti cu masina?", intreaba; apoi, fara sa mai astepte un raspuns, incaleca. Leaga carjele cu funia. "Tin-te dupa mine", striga. Si coboara in goana calului de pe movila.
Alerg la masina. Nea Traian a luat-o pe drumul de praf ce traverseaza campia catre Dunare. Il urmez. Ce-a vrut sa spuna cu asta, ca nu-i de bine? Poate crede ca sunt unul dintre aceia care cauta comori in rapele rosii, de pe malul bratului Borcea? Soarele a traversat volburile de nori catre apus. In fata, el calareste fara sa intoarca privirile. Marile movile raman in urma. Coboara rapele rosii, fara sa se opreasca. Sunt pasari acolo, de culoarea otelului, care au cuiburi scobite in clisa spalata de ploi. Merge catre apa, mereu catre rasarit, peste campuri ce par parasite, printre smarcuri umede, cotropite de pasari cu picioare lungi. Poate ca sunt starci. Langa dig se afla un fel de casuta din piatra, inconjurata de o curte. In curte, cateva vaci. Nea Traian descaleca fara sa ma priveasca, sprijina carjele de o caruta. "Bre, omule", zice Traian cu o figura pe care mi se pare ca citesc o umbra de zambet zeflemitor, "o iei matale pe dig, in jos. Ai grija la bazgauni. Mergi cale de trei tarle. La a patra, care-i de oi, te opresti si intrebi de unu Ion Oprescu, cioban. El o sa-ti spuna cum ajungi la movila mare, la Popina, peste apa. Doamne ajuta!", zice, se suceste pe singurul lui picior si-mi intoarce spatele.
Soarele coboara spre asfintit, in timp ce luna e deja pe cer. Fac kilometri intregi pe dig. Numar tarlele. Apa e namoloasa, uriasa, rosie. Poate de la lumina apusului. Sau poate din pricina marilor inundatii. Dincolo de ea se vede o padure salbatica. Sunt multi cai de-o parte si de alta a digului.
In sfarsit, oi. In mijlocul lor sta o momaie sprijinita intr-o bata ciobaneasca. Lumina a cazut. E aproape albastra.
De veghe in campia lunii
Ion Oprescu are o mustata uriasa si alba, arata ca un cioban din povesti. Pe cap poarta un clop verde-negru, de dincolo de munti, are chimir si o haina groasa, de lana, in ciuda caldurii. Lui lana ii tine racoare. Asa zice. Trebuie sa stiu cum ajung la Popina, dincolo de apa, acolo unde este marea movila veche, unde au sapat arheologii. Da din cap. Bata lui este din lemn de corn, care nu creste pe-aici, numai la munte, acolo de unde se trage neamul lui. Fiindca el, Oprescu, nu e de-aici, noo, nici vorba. Bate el campiile astea de 50 de ani, s-a insurat el c-o campeanca din lunca Bordusanilor, a facut sase copii cu ea, din care fata cea mare a fost omorata, si-a mai ramas cu cinci, dar el totusi nu se simte ca fiind de-aici. Campia asta nu poate pune mana pe el asa, cu una, cu doua. Imi arata cu bata din lemn de corn undeva, dincolo de apa. "Acolo-i Popina. Dar nu te duci acuma. Cade noaptea. Mergem la bordei."
N-am mai vazut niciodata asemenea bordei din crengi, peste care mosul a lipit pamant clisos, iar peste pamant a pus iarba. O casuta acoperita cu iarba! Prin acoperisul de iarba iese un fel de horn, iar langa horn sta un caine mare si alb care priveste cerul. Nici macar nu ma latra.
Mosul imi arata cu bata de corn o piatra pe care sa stau. El ramane de veghe, in picioare, sprijinind cerul cu clopul. Oile si caprele stau aproape nemiscate in lumina asfintitului. Imi da o cana de tabla, in care e o umbra de tuica slaba, cu miros de mlastina. Are dreptate, poate ca nu trebuie sa merg in insula acum, in pragul inserarii. Cerul e rosu-vanat. Luna prinde puteri deasupra mosului. "Alea-s locuri rele", zice mosul. "Loc umbros, nu patrunde lumina soarelui. Acolo cica se-ascundea alde Ghita Ursu, fugarul. Asta a fost hot, haiduc fugit in balta. Uite-asa avea barba si parul cand s-a predat. Ca el s-a predat singur. Eram ciutan pe atunci. Abia coborasem in campie cu taica-meu, Dumnezeu sa-l ierte, ca si el tot cioban a fost. Si bunicu-meu, Iosif, tot cioban. Din neam, noi ne coboram cu oile aicea, dar numai eu am ramas. Am luat femeie campeanca. P-atunci, padurea era padure si campia-campie, vara era vara si iarna-iarna, nu ca acuma. Dincolo (si-mi arata cu bata peste apa) n-aveai curaj sa mergi, asa erau hatisuri de adanci. Nu intra lumina in ele. Aveau salas mistretii si lupii. Ii vedeai vara, inotand peste Borcea si napadind in campie. Iarna, peste podul de gheata. Ei, acolo s-a ascuns Ghita Ursu fugarul, de nu l-au gasit. Cand s-a predat, radea. Stia toate luminisurile si cunostea cum sa vorbeasca cu salbaticiunile si cu caii de dincolo. Nimeni nu stie de ce s-a predat. Nu-i era frica de nimic. Cica erau luminisuri, departe, in mlastini, la care nu puteai ajunge decat in urma unui cal salbatic sau a unui mistret. Cararea prin mlastini se misca. Salbaticiunea simtea pe unde trebuie s-o ia ca sa ajunga in luminis, omul nu. Ghita mergea in urma lor, pe cararile animalelor, si nimeni nu-l putea ajunge. Manca miere salbatica."
Mosul se tot invarte in jurul meu, sprijinit in bata lui de corn. Cand era copil, locuia pe dealuri, undeva, prin Prahova, la Cerasu, si iarna, la gura sobei, bunicu-sau Iosif ii povestea despre intinderile fara capat ale campiei, despre caii pe care oamenii campiei ii lasau slobozi ca sa se praseasca cu cai salbatici, mai iuti si mai curajosi. El, copilul, nu putea sa-si inchipuie cum vine asta. Locul indepartat unde mergeau bunicul si taica-sau cu oile, aproape ca nu putea sa existe. Visa campia si fluviul, fara sa le fi vazut vreodata. Apoi, intr-o buna zi, cand se saltase "ciutan", batranii l-au luat cu ei. Cand a vazut Dunarea, a lesinat. Erau dupa sapte zile de drum. Campia era nebuna, din pamant ieseau aburi. Caii lor de munte, cu samarele in spinare, innebuneau si ei. Simteau mirosul cailor salbatici din balta, se smuceau, spargeau pamantul cu copitele, ca sa se duca dupa ei. "Am vazut cu ochii mei cum se bateau harmasarii, se muscau de moarte, asa erau de salbatici. O vara intreaga am stat in campia Bordusanilor cu oile. Pe urma m-am intors acasa, la Cerasu. In iarna ceea a murit Mosu-meu, Iosif, fara sa spuna nici un cuvant. I-a lasat lui taica-meu, Ion, ceasul de buzunar si amnarul ce-l tinea legat cu un lant la buzunar. Buna-mea, Elisaveta, s-a pus pe o lavita langa cuptor, cu ochii inchisi. Si s-a mai dat jos numai in primavara. Cand s-a dat jos, orbise. M-a chemat pe mine si pe tata si ne-a zis asa. Catre tata: "Tu, Ioane, cand va fi sa cobori cu oile in campie, sa faci bine sa dai ceasul mosului Iosif la baietan, si amnarul, ca nu te-i mai intoarce". Catre mine: "Tu, Ionica, sa iei ceasul si amnarul lui mosu-tau, ca pe tine te trage campia, si nici tu nu te-i mai intoarce. O campeanca desculta se uita la tine". Si asa a fost. Ne-am coborat cu oile in campie. Tata mi-a dat ceasul si amnarul. Cand a venit apa mare s-a inecat. A venit calul singur la bordei si-am stiut ca nu se mai intoarce. L-a luat Borcea la vale. Am facut slujba de pomenire in biserica la Bordusani. Cand am iesit iara din sat, in campie la oi, vad o femeie desculta, cu vaca pe drum. Se uita la mine si se uita la mine, cum a spus buna-mea Elisaveta din Cerasu. Era femeia mea, campeanca. Mi-a facut sase copii. Dar mai am doar cinci. Fata cea mare mi-a fost omorata."
Atunci cand am plecat, negurile noptii cotropisera cerul. Luna stralucea aburita de respiratia campiei. Mosul mi-a aratat ceasul si amnarul pe care le purta in buzunare de 50 de ani. Despre marea movila de dincolo de ape n-am aflat decat ca e un soi de naluca ingropata in paduri, ca ar trebui sa merg acolo cu barca, nu cu bacul, si ca ar trebui sa ma duca un lipovean, pentru ca in ziua de azi, numai ei mai stiu potecile de apa din Balta. Si inca ceva. Daca ma duc, sa fac mai intai o rugaciune la biserica lipoveneasca din Bordusani.
Tanti Lenuta si sfarsitul lumii
A doua zi e sambata. Soarele-i in crucea cerului. Sunt in Bordusani. Satul se termina brusc, retezat de malul abrupt al bratului Borcea, care se surpa mereu. Biserica lipoveneasca este mica de tot, ca o casuta careia cineva i-a adaugat o turla din tabla. Turla are doua ferestre oblonite, ca doi ochi inchisi. O turla oarba. Imi spun ca au trecut mii si mii de ani de cand oamenii locuiesc in aceasta campie ciudata, numai ca istoria din carti pare sa nu aiba nici o legatura cu oamenii de-aici. Campia a inghitit totul, a sters totul, a nivelat totul. Un carutas din Cegani purta la gat, agatata cu sfoara, o moneda antica din arama, infatisand un vultur si un delfin.
Tanti Lenuta sta in adancurile curtii sale acoperita cu vita de vie, pe o bancuta din lemn vechi. Dincolo de bancuta, la numai un metru, se casca o rapa adanca de vreo opt metri. In rapa curge apa cea mare, cea maloasa, cea rosie. Dincolo de apa e Insula Ialomitei, a cailor salbatici, a cioburilor supravietuitoare ale istoriei. Ea priveste la toate acestea. Dupa omul ei, care "a trecut dincolo acum trei ani", o cheama Costandin. Cand el s-a dus, sufletul lui a plecat din toate. Duba (adica barca) s-a descleiat si a putrezit, rostovolul s-a rarit si s-a risipit in iarba, malul unde el venea cu pestii cei mari s-a prabusit in apa, cararea a fost acoperita de ierburi si casuta lor s-a inclinat. Timpurile s-au schimbat cu totul, vijeliile vin mai puternice, mistretii au fugit si s-au ascuns poate prin mlastini, soarele arde mai tare ca niciodata. "Au venit oameni streini si au taiat padurile de dincolo. Au scaunat salciile din Insula si plutele batrane care tineau pamantul." Vanturile fierbinti bat acum direct in mal si in casuta ei de lut uscat. Caii au innebunit. Nu-i mai poate prinde nimeni, si de-aceea oamenii ii tin acum legati. "Am ramas singura printre lipoveni. Ce om bun am avut, Costandin al meu", zice ea, ca si cum ar vorbi cu vantul. "Nu era el harnic tare, dar nici nu bea. Ii placea sa stea in balta. Statea si noptile pe-acolo, asa de mult ii placea. Pe urma venea acasa cu cate-un peste si-mi povestea ce-a vazut. Vedea stele cazatoare si animale cum nu mai vedea nimeni. Numai el. Dupa ce a murit, parca s-a stricat lumea. Ma duc la biserica sa fac pominagul dupa omul meu, si preotul al tanar nu-mi citeste mortii, daca nu-i dau 50 de mii. Si eu n-am sa-i dau. Vin acasa si ma rog singura lui Dumnezeu. "Doamne", zic, la icoana veche, "il pomenesc singura pe robul tau Costandin, pe care l-ai luat la Tine. Iarta-ma, Doamne". Si El ma iarta."
Tanti Lenuta lui Costandin n-a fost niciodata dincolo de apa, in Insula, dar crede ca tot raul vine de-acolo. Ploile, vantul, inghetul. Soarele rasare de dincolo de Insula. Norii vin de-acolo. Oamenii au stricat ceva acolo si mersul lumii s-a incurcat. Anul acesta, graul a incoltit pe camp inainte de a fi cules. Apoi s-a scuturat si a putrezit. Poate ca vine sfarsitul lumii si toate sunt semne de la El. Degeaba mai ies lipovenii cu popa al lor in camp si cu icoanele cele mari. Dumnezeu nu-i mai aude. Popa in odajdii lucitoare canta in van. Oamenii sunt rai. Trec unii pe langa altii si nu vorbesc. Inainte nu era asa. Ea era copila si mergea pe campuri la cules de bumbac cu alte copile, aveau sorturi mari si cantau, cantau. Mancau marmelada cu paine. Acum, nu mai canta nimeni. Oamenii sunt mai tacuti. Venea caravana cu filme. Acum nu mai vine. Toate filmele s-au terminat.
"As vrea totusi sa ajung in Insula", zic, "sa vad cu ochii mei pustia, padurea, mlastinile, movila cu sapaturi." Atunci, tanti Lenuta m-a dus fara o vorba pe ulita mare a satului, undeva, intre bisericuta lipoveneasca si birt. Mi-a aratat cu degetul un lipovean barbos care sedea tolanit pe un bolovan, intre ierburi, imbracat in camasa alba, cu palarie de pai pe cap.
Povestile lui Larion lipoveanul
"Nu mai vede apa opacinul, nici lipoveanul babaichinul." Opacin inseamna lotca. Babaichin, rame. Adica lipovenii nu mai ies la pescuit, la vanatoare de peste, cum spun ei. Privatii le-au luat apa. El nu intelege. Cum poate sa fie apa a cuiva, cand apa e de la Dumnezeu, a tuturor? Lumea s-a intors pe dos. Cand s-a mai pomenit asa ceva? Parintii lor au fost pescari, bunicii pescari, strabunicii pescari si ei... ce mai sunt ei acum? Nimic. Lipovenii nu mai sunt nimic. Larion e inalt si mandru. Chiar si asezat pe bolovanul lui dintre ierburi, pare urias. Privirile sale sunt lame care nu se opresc nici o clipa asupra cuiva anume, ci privesc doar asa, pe deasupra, absent. Are ochii verzi si barba alba. Suntem in centrul satului. Trec romani si dau din cap a salut. Larion da si el din cap, abia perceptibil. Trec lipoveni cu barbi uriase. Se uita unii la altii ca prin sticla, parca nu se cunosc intre ei, desi locuiesc pe aceeasi strada de-o viata. Trec tigani care si ei locuiesc acolo dintotdeauna. Larion priveste cerul. "Cine a luat apa?", intreb. "Uite, asta", zice, si-mi arata din cap o casa mare, alba, care se afla peste drum. Inteleg ca acolo locuieste dusmanul lor, cel din pricina caruia ei nu mai pot pescui. "Si stii dumneata ceva?", suiera Larion. "E lipovean dintre noi. Sluga la unu din Bucuresti care a luat apele. Mare scula."
*
Birtul satului. Peste drum, la bisericuta lipoveneasca, bate mai intai o toaca. Apoi clopote, pe trei voci. Pe drum trec femei de-ale lor, imbracate in fuste lungi, colorate in verde si rosu, cu ciorapi albi in picioare, cu basmale pe cap, cu ciucuri atarnati intr-o parte. Larion da peste cap o vodca. S-au mai strans cativa lipoveni tacuti. La biserica incepe slujba. Merg mai intai femeile. Barbatii mai au timp cam un ceas. Inainte vanau la sturioni, la pestii cei rosii, la pastrugi si la moruni, pentru ca pestii veneau din mare, urcau pe Dunare si mergeau la bulgari, in sus, pe niste pietre verzi, unde se bateau si puneau icrele. Acum nu mai urca nici un peste pe Dunare. Ii prind pe toti acolo, la gurile deltei, in plase mari. La ei nu mai ajunge nimic. "Apa e seaca." Si Insula? Larion da din cap. Ceilalti il asteapta sa vorbeasca. E fratele popii Vasili, e om umblat, a fost sofer, a vazut lumea pana la Slobozia si mai departe. Dar in Insula el nu se mai duce. A fost in toata viata lui numai de cateva ori. Orice lipovean poate sa spuna ca locul acela nu e... curat. (Lipovenii ceilalti aproba din barbi.) Inainte sa mergi acolo, trebuie sa faci o rugaciune. Cand te intorci, la fel. Ei erau cu lotcile pe apa, mergeau sa mai puna cate-o setca la mal, si din hatisuri se auzeau zgomote ciudate, se auzeau tipete de pasari care nu exista la malul cestalalt. Vara se vedeau roind pe deasupra viespi mari si bazgauni care pot omori o vaca. "Acolo", zice Larion confidential, aplecandu-se putin deasupra vodcii, "sunt morminte de pagani. N-au odihna. Noi suntem crestini." Isi face cruce si da apoi paharul peste cap. Parintii lor gaseau mistreti uriasi incurcati in plasele de pescuit, povesteau despre cai barbosi care uneori atacau oamenii. Pe urma, acolo, in padure, aproape de marginea apei, este o movila uriasa, crescuta din pamant, mai inalta decat copacii, unde sunt paganii. A fost candva un om, Condrat il chema, curajos. Tatal lui Larion l-a vazut cand era copil. Cica el de mult avea gandul sa se duca acolo, la movila pagana, sa caute o comoara care i se arata in vis. Cand a venit zaporul, adica apa mare, s-a dus cu lotca lui printre copacii din padure, pana la movila, cu o lopata si cu o icoana din casa. Nu s-a mai intors. L-au gasit cu popa, dupa o saptamana. Era pe movila, atarnat intr-un copac, zece metri deasupra pamantului. "Ori ca s-a suit singur de frica, si apa a scazut pe urma, ori ca ceva l-a urcat acolo, nu stim, dar de-atunci lipovenii nu mai calca la movila nici cu popa, nici fara. Lotca lui nu s-a mai gasit. Nici icoana. Asta-i." Lipovenii dau din barbi, tacuti. Apoi, la un semn al lui Larion, trantesc paharele pe masa si o iau spre biserica. Le spun ca as vrea sa merg, totusi, eu la movila. "Cine poate sa ma duca cu o barca?" Lipovenii n-aud.
Epilog
Nici unul dintre lipoveni nu s-a invoit sa ma treaca apa cu lotca. Am ajuns in cele din urma in Insula singur. Am mers pe diguri parasite, am vazut cai adulmecand nori si pasari plonjand in padurea inundata. Am trecut, pe jos, apa rosie. Soapte stranii se amestecau cu ceturile umede sub tavanul de frunze al padurii. Si apoi, am gasit-o. In adancurile padurii, aproape de malul fluviului, impresurata, sufocata de arbori batrani care crescusera peste ea. Din movila ramasese doar varful. Am urcat pe cararea aproape inghitita de ierburi, ametit de aerul ciudat al acelor locuri bantuite de duhurile oamenilor de acum mii de ani, strabatute de umbre neclare si de soapte. Am vazut sute, mii de cioburi ale unor vase stravechi, acoperite cu incrustatii barbare, scoase de ploi din pamantul clisos, oase de oameni ale unor timpuri imemoriale, cranii cu orbite pe jumatate iesite din adancurile movilei. Si atunci am inteles tulburarea cu care oamenii acestor locuri privesc peste fluviu. Colina aceasta aflata la marginea lumii are puteri care vin din strafundurile timpului, amintirile ei pe care soarele si vanturile le imprastie peste lume. Am inteles ca oamenii baltii sunt cumva prizonieri ai acestei lumi ireale si ca biografiile lor, povestile lor isi trag sevele din adanca istorie cu care este imbibat taramul acesta dintre ape si cer.
(Fotografiile autorului)
P.S. In Insula Ialomitei, in locul numit Popina, vizavi de satul Bordusani, peste bratul Borcea, se afla un deal artificial, construit de mainile unor oameni stravechi. In urma sapaturilor, au fost gasite relicve apartinand misterioaselor culturi Gumelnita si Boian, vechi de 5-6 mii de ani. De altfel, intreaga campie a Ialomitei este presarata cu asemenea relicve. Dar aceasta este o alta poveste.