Schimbarea la fata a lui Tariceanu

Dan Pavel
Cliseul din titlul acestui articol nu se refera la vreo convertire religioasa a premierului, ci doar la prefacerile comportamentale vizibile ale celui care (inca mai) conduce guvernul Romaniei.

Spun cliseu pentru ca sintagma "schimbarea la fata" are o lunga traditie in publicistica politica autohtona. Primul care a folosit-o a fost Emil Cioran, in titlul unei carti de senzatie (Schimbarea la fata a Romaniei), publicata pe vremea cand deja avea simpatii legionare. Cand a republicat, dupa 1989, cartea in Romania, la Humanitas, lui Cioran i-a fost cam rusine de pasajele rasiste, antisemite, extremist-nationaliste, asa ca a gasit intelegere din partea editorului si le-a autocenzurat. Sintagma a fost folosita cam in legatura cu toti liderii postcomunisti influenti (de la Ion Iliescu la Corneliu Vadim Tudor), dar nu pe deplin justificat. In ceea ce-l priveste pe Calin Popescu Tariceanu, exista puzderie de semnale ca a trecut printr-o prefacere.
Chibitii din jurul lui Tariceanu s-au cam suparat cand sesizam acum cateva luni ca fostul dandy liberal este pus intr-o postura pentru care nu se stie daca este pregatit. Om sensibil, dar influentabil, noul premier a fost perceput de multi ca un fel de "om de paie", o "marioneta" a lui Stolojan (de pe urma retragerii caruia a beneficiat) si Basescu. Nimeni nu credea ca premierul va indrazni sa miste in front si sa-i incurce socotelile presedintelui-jucator privind alegerile anticipate. Liberalul insa daduse semne de mai multa vreme ca gandeste altfel decat "democratul" de la Cotroceni. El a afirmat in repetate randuri ca prioritatile guvernului pe care il conduce sunt guvernarea si integrarea europeana, in raport cu care ipoteza anticipatelor i se parea inoportuna. Ocupat intr-adevar cu respectivele prioritati, Tariceanu nu prea a dat atentie scenariilor lansate in presa. Cand s-a intors din vizita in Grecia, reactia sa la aflarea deciziei Curtii Constitutionale a fost fireasca, moderata, in limitele bunului simt si ale constitutionalitatii. S-au emis multiple ipoteze in legatura cu factorii sau presiunile care l-au determinat sa-si schimbe decizia chiar a doua zi, anuntandu-si demisia si demararea procedurilor pentru alegerile anticipate. Au intervenit insa inundatiile, iar isteria creata de presa si speculata de opozitie l-au determinat pe Tariceanu sa-si metamorfozeze intentiile, declaratiile si actiunile.
Presedintele Pnl a fost pe deplin constient de riscurile pe care si le asuma cand si-a schimbat strategia. A fost momentul definitoriu al "schimbarii la fata". Tariceanu a devenit un fel de proscris intr-o "anumita parte a presei" (ca sa citez o expresie favorita a unui clasic in viata). A fost acuzat de lucruri infame, aberante, degradante, dar nu pentru el, ci pentru cei care le-au pus pe hartie. Exista o categorie de pescuitori in ape tulburi care activeaza in partide, presa, serviciile secrete, afaceri, grupuri de interese, si care se hranesc doar din provocarea, intretinerea si intensificarea crizelor, indiferent cine se afla la putere. Ei nu erau interesati atat de schimbarea raporturilor intre putere si opozitie, cat de agitatia anului electoral, cand se produce o realocare a resurselor. Reamintesc, criza raporturilor politice dintre putere si opozitie a fost provocata de inversarea consecintelor alegerilor parlamentare: nu guverneaza partidul care de fapt a castigat alegerile, Psd, ceea ce pune coalitia guvernamentala si parlamentara intr-un deficit de legitimitate. Tariceanu nu a gresit in rationamentele sale politice sau in justificarea morala a asumarii responsabilitatii, ci in raport cu pescuitorii in ape tulburi, pentru care era vitala provocarea instabilitatii din anul electoral.
Marea greseala pe care au comis-o destui dintre cei care s-au obosit sa mearga la vot dupa 1989 a fost de a miza totul pe o singura carte sau pe un singur jucator. In alegerile din 1990, 12.232.498 de cetateni (adica 85,07% dintre cei care s-au prezentat la vot) au mizat pe Ion Iliescu, iar in final am avut cu totii de pierdut. In 1996, in turul al doilea al alegerilor prezidentiale, peste 7 milioane de cetateni au mizat pe Emil Constantinescu. Sa judece fiecare daca a mizat corect, pentru ca iar ma acuza fostul presedinte ca atentez la posteritatea sa! In 2004, desi numarul celor care l-au votat pe Traian Basescu a fost de peste 5 milioane de cetateni, unii comit aceeasi eroare de a miza totul pe un singur jucator, chiar daca presedinte-jucator. Iata de ce jocul politic al lui Tariceanu devine interesant. Ne scuteste de a miza totul pe o carte si de a pierde. Totusi, politica nu este un joc de noroc.
Daca zvonurile din presa si din subteranele politicii sunt adevarate, vom asista in perioada care urmeaza la o linsare politica a lui Tariceanu. Daca el va fi subminat tocmai de partenerii sai politici, nu atat premierul va avea de pierdut, cat Pnl-ul, Alianta Da, coalitia guvernamentala, iar in ultima instanta toti cetatenii, chiar si aceia care nu voteaza. Daca partenerilor sai politici le va (re)veni mintea la cap, vom fi scutiti de tot acest spectacol penibil, prin care am mai trecut. Desigur, toate aceste ganduri sunt valabile pentru o situatie in care nu intervine ceva atat de grav incat sa dea totul peste cap. Sper ca nu va ganditi la ce ma gandesc si eu!