Pe tarani, des pomeniti in rugile politicienilor pentru un vot in plus, i-a uitat orice reforma. Li s-a dat pamant cu taraita, cat sa poata fi escrocati de arendasii de partid. Restituirea proprietatilor a intarziat peste masura, pentru ca bisnitarii de partid sa puna mana pe cele mai manoase hectare de pamant. Joagarele partidului au decupat din padurile furate de comunisti partile care li s-ar fi cuvenit taranilor. Cei care au primit ceva au fost nevoiti sa se multumeasca cu obcine plesuve, luate la vale de prima ploaie.
Singurii atenti la ce se intampla in eternitatea asternuta peste sate au fost birocratii europeni care au hotarat ca merita sa dea cateva sute de milioane de euro pentru a-i dezgropa pe tarani din trecutul medieval. Banii au ajuns la ei injumatatiti. Cealalta jumatate a fost ingropata ca Ana lui Manole in vile de partid.
Pentru cei care stiu cat au contat in succesul electoral nestiinta si atemporalitatea taranilor, ipocrizia cu care s-au mirat de incidentul de la Tanacu si de casele de chirpici luate de ape a fost un exercitiu de virtuozitate. De inteles. O taranime instruita, constienta de puterea ei, i-ar fi azvarlit de mult la groapa istoriei pe demagogii care i-au speriat ca vin mosierii sa le ia saracia din ograda. Creditul agricol nu exista, cum nu exista nici agricultura moderna, tractoare sau combine proprietate personala. Nu le asigura nimeni recoltele si nici casele. Recoltele si casele lor prezentau un risc prea mare de catastrofa. Pentru o taranime bogata, mita politica nu ar fi avut semnificatie. Ar fi fost poate un afront pe care l-ar fi razbunat la urne. Pentru o taranime constienta ca timp de veacuri a fost seva vitala a oricarui act istoric, discursurile multor politicieni ar fi fost prilej de haz si snoava.
Dar nu. Proprietatea e un moft, restituirea padurilor o prostie istorica, le-a zis Iliescu. Politicieni, judecatori, politisti, ministri au facut ca reforma agrara sa para cu adevarat o greseala pe care tot taranul a platit-o inmiit. Astazi se mira de casele lor insalubre, de credintele lor primitive, de saracia lucie in care traiesc, dar printre ei sunt unii care acum cateva decenii puneau bazele colectivizarii, faceau propaganda pentru demolarea satelor. Zeci de ani s-a lucrat la desfigurarea taranimii. Au fost furati cu acte, ziua in amiaza mare, li s-au luat cote, au fost pusi sa-si doneze pamantul, au fost nevoiti sa se multumeasca cu pensii mai ieftine ca painea, cantecele lor au fost vandalizate pentru ca nu corespundeau politic. Au fost imbracati in surtuce de consignatie si ii din plastic pentru a-i canta pe cei care i-au privat de libertatea de a fi ei insisi. Dupa pilda lui Potemkin, comunistii, si cei care i-au urmat, au construit din carton un sat feeric, bun de export, l-au legat in albume propagandistice pentru a-i linisti pe cei care ar fi putut avea crampe de constiinta si s-ar fi putut intreba unde ne sunt taranii. Cu atat mai curios cu cat mai multi politicieni, desi deprinsi cu viata de oras, s-au nascut si au trait cei sapte ani la tara. Dar poate ca, precum toti parvenitii, vor sa-si stearga din Cv pascutul oilor si vacilor.
Viata la tara a devenit o cultura de rezervatie, repetitiva, saraca, limitata uneori la trasaturi schematice, la fondul de salbaticie comun fiintelor nascute si traite in captivitate. In ultimele luni au devenit eroi principali in stiri de presa, in discursuri politice, dupa o lunga perioada de uitare. Timp in care oficialii le negociau disparitia, pentru a nu fi nevoiti sa mai tina si socoteala lor cand merg cu caciula in mana la Bruxelles. O fi adevarat, multi tarani traiesc ca in Evul Mediu. Nu pentru ca asa vor. Au fost condamnati la asta.