Naluca dintre cetini
Gheorghe Patea n-a mai ajuns in padurea copilariei sale de-o viata. Ne multumeste ca l-am adus cu masina ca sa mai vada o data raiul in care a trait. Locul se numeste La Rudarita: o poiana cu doua case din barne smolite, inconjurata de codri batrani. Aici, intr-o alta casa, care acum nu mai este, s-a nascut si a trait pana la varsta de sapte ani. Bunicul sau, Gheorghe Clinci, a fost om al padurii, taica-sau, Ioan, la fel. Sefi peste lemnari, oameni care iubeau codrul cu habotnicie, pasind prin el ca printr-o biserica. Pe tatal sau aproape nu l-a cunoscut. Statea mai mult jos, in sat, in Zarnesti, avea in paza alt munte. A fost ucis pe front, tocmai cand el se pregatea sa mearga la scoala. Asa ca Gheorghita a copilarit cu bunicul, de la care inainte sa invete sa scrie a invatat abecedarul naturii: ce inseamna padurea, toate semnele si tainele ei. Acest bunic devenise legenda. Se zicea despre el c-ar fi ajuns sa cunoasca fiecare copac din intinderile de codri care invelesc Piatra Craiului, ca si legat la ochi ar fi tinut poteca padurii pana hat, sus, pe culmea golasa a muntelui. Gheorghe Patea si-l aminteste atat de bine, incat am senzatia ca batranul stapan al padurilor vine spre noi pe sub cetinile de brad: un om gros la trup, cu pasul usor si mustacioara subtire, imbracat in cioareci si cu cheptar, pe care atarnau, uneori, decoratii din primul razboi mondial. Furisat inaintea nepotului printre arbori, intoarce din cand in cand capul si striga: "Haida, Gheorghita, hai!...".
Ajuns si el, in prezent, in caruntetea vietii, la cei 74 de ani, Gheorghe Patea isi aminteste cu o precizie incredibila cei sapte ani petrecuti in mijlocul codrului, rastimp fericit, in care n-a iesit nici o zi din padure, nici macar de Paste sau de Craciun: "Pana la sapte ani, tin minte aproape tot. Pot sa spun pe zile ce-am facut. Nu mai tin minte ce-am facut luna trecuta, da anii aia ii tin minte, de parc-ar fi fost ieri. Stiti de ce? Fiindca atunci a fost pentru mine Raiul pe pamant. Traiam aici doar cu bunicul si cu surorile mele, singuri si fericiti".
Intr-adevar, Gheorghe Patea isi aminteste atat de bine vechea casa de barne, incat ar putea sa-mi deseneze o harta cu toate odaile si mobilele din lemn cioplit, cu lampa de gaz asezata pe masa sau in fereastra, ca sa alunge duhurile intunerecului. Bunicul fusese unul din pionierii exploatarii vastelor paduri de pe masivul Piatra Craiului. Prin 1922, a infiintat o asociatie forestiera, o reunire a stapanilor de codri de aici, astfel incat acestia sa se poata pazi mai bine de furii de lemne si sa-nvete a-si taia padurile "cu cap", nu dupa pofta inimii. A creat prima linie ferata ingusta, prima mocanita, pentru ca oamenii sa nu mai traga bustenii la vale si sa strice pamantul. Au fost inceputurile, niste vremuri de aur pentru proprietarii de paduri din tinutul Brasovului. Bunicul avea in ascultare doua sute de lucratori, el supraveghea totul. Desi nu era padurar, ci "antrepinor de padure", bantuia codrul cat ii ziua de lunga. Il gaseai peste tot, naluca de paza printre copaci. Iti iesea in cale cand nici nu gandeai, ca sa te intrebe de sanatate. Nimeni nu se atingea de-un lemn, de teama si de respectul lui. Dar, zice Gheorghe Patea, "Oameni iubitori de padure ca mosu astazi nu se mai nasc...".
Inima bradului
Asadar, vechea casa din lemn nu mai exista la Rudarita. A fost daramata. Dar in cele doua case din barne traiesc si azi padurari si lucratori la padure. Batranul Patea se invarte printre ele cu pas sprintar, bucuros cand gaseste semne de altadata: o poteca, un arbore, cateva scari ingropate in pamant, un fir de izvor... Chipul i se schimba, intinereste, un zambet mare, de fericire, i se intinde peste obraz. Colo vede bradul in care s-a urcat pana-n varf, cand avea trei ani jumatate. S-a catarat creanga cu creanga, pana in varful copacului, inalt de vreo trei-patru metri, si nu s-a lasat pana nu i-a rupt varful fraged si aromat, care avea gust acrisor. Isi aminteste perfect: cu ochiul lui ager, de vultur, bunicul l-a vazut uneltind printre cetini si dintr-o ochire, si-a dat seama ca nu a rupt o creanga oarecare, ci chiar varful copacului. Atunci a-ncasat prima bataie adevarata din viata lui: "Baiete, ce-ai facut? Ai luat "inima" bradului, Gheorghita! Stii cat i-o trebuit la bradu ala sa creasca? Saizeci de ani. Ai omorat un brad cat mine de batran. M-ai omorat pe mine, Gheorghita!..." Dar bradul n-a murit. L-au ingrijit amandoi, iar azi e inalt cat un bloc. "Uite-aici", spune Gheorghe Patea, si-si aseaza piciorul pe o buturuga batrana, napadita de muschi, "uite-aici a fost primul copac care s-a taiat vreodata la Rudarita. Avea vreo suta cincizeci de ani. Cand l-au daramat padurarii, bunicu era mai departe de noi, pe un damb. Tin minte ca si-a pus palmele la urechi ca sa nu auda cum scrasnesc fierastraiele. Am facut o poza toti copiii, eu cu surorile mele, pe buturuga asta, dupa ce l-au taiat. Eu n-aveam inca doi ani cand ne-o facut poza ceia, da tin minte tot, cine era acolo, de fata, cum ne-au pregatit si n-aveam voie nici sa clipim, totul, totul. Tin minte tot. Chiar si ca cerul era innorat si batea, dinspre munte, a ploaie." Dar mai presus de toate, copilul de altadata isi aminteste glasul bunicului ce rasuna deasupra poienii, in anumite dimineti binecuvantate: "Haida, Gheorghita, la drum!" Cand il auzea, tresarea fericit. Lasa joaca, lasa orice si alerga disperat intr-acolo, cu spaima ca nu cumva bunicul sa se razgandeasca. Era clipa cea mare cand ei, barbatii, plecau in recunoastere prin padure. Mergeau la cules de bureti de copac sau in cercetarea urmelor de salbaticiuni, urcau muntele, spre afinisul agatat sus, pe culmi, ajungeau prin cele mai sihastrite coclauri, pline de zmeura si de fragi. Bunicul ii arata poteci nevazute, plante cu frunze uriase, sub care ai fi putut sa te adapostesti de ploaie si de furtuni, il invata sa recunoasca fiecare fel de arbore cu ochii inchisi, doar atingandu-i scoarta cu mainile. Dupa cativa ani, copilul stia ca-n palma toti codrii dimprejurul Rudaritei. La trei ani, pornea singur, cu doua caprite (una alba si una neagra) si patru miei, pana intr-un tufaris inalt, sa le pasca. Acolo s-a intalnit odata cu o "dihonie" mare de urs, care i-a luat capritele insangerate la subtioara si s-a uitat fix la el. Dar el nu s-a speriat. Bunicul il invatase asa: "Baa, Gheorghita! Daca ti-i urat in padure ori te-ntalnesti cu animale si vrei sa nu te sperii de ele, atunci incepe sa canti...". Si el, copilul, i-a cantat ursului, cu glas subtirel, un cantec de catanie pe care bunicul il zicea, cateodata, asezat pe prispa casei de lemn, iar "dihonia" a marait si a mers mai departe... La trei ani si jumatate, stia sa faca focul in soba si sa se bucure seara, cand vedea ca toata familia se incalzea cu palmele intinse la flacarile rosii care se zvarcoleau pe sub pirostrii. La cinci ani, scotea singur pastravii cu mana din apa Barsei. La sase ani, lemnul devenea vrajit in palmele sale. Ii cunostea fibra, "firea". Intr-o zi, a facut de unul singur o bicicleta "cu tot cu roti", cu totul si cu totul din lemn, in alta zi o roaba taraneasca adevarata, uimindu-l chiar si pe neinduplecatul bunic. Mladia lemnul, il indoia, il impletea. Orice putea face dintr-o bucata de brad tanar, ar fi putut ajunge sculptor, dar n-a ajuns. Dupa cei sapte ani de Paradis a urmat decaderea. Moartea tatei, scoala, razboiul, lungile persecutii comuniste, ticalosiile cu taierile padurilor de dupa comunism... Parca fiecare an ce trecea devenea tot mai trist. Asa i se pare ca se scurge timpul si acum. Mereu zice ca viata lui a fost doar atunci, in cei sapte ani din padure. Alta viata n-a avut. "Eu atat am trait cu adevarat - la Rudarita. Asta, fiindca atunci am fost - nu stiu cum sa va explic - cu adevarat liber. Padurea iti taie frica. Nici vantul, nici ploaia, nici salbaticiunile, nimic nu conteaza. Poti sa fugi, sa tipi, sa urli, poti sa faci ce vrei. Esti liber. Esti stapanul pamantului."
Ii spun ca-nsereaza si c-ar fi timpul sa cam plecam. Drept raspuns, Gheorghe Patea se repede dincolo de case si scormoneste cu palmele la incheietura unui povarnis. "Aici, aici tre sa fie!..." Si, intr-adevar, dupa cateva minute de cautari, printre degetele sale pline de tarana si buruieni, incep sa galgaie firisoare de apa. Omul sta in genunchi si bea, bea, fara sa se opreasca. Printre inghitituri, abia reuseste a vorbi: "La izvoru asta ma trimitea bunicu c-o galeata mare, de alama, de vreo opt litri... Asa o apa buna si rece eu n-am mai baut nicaieri". Se intoarce spre mine, dar dupa cativa pasi se razgandeste, implorandu-ma ca un copil: "Va rog, pot sa mai beau o data?". Il asteptam in masina, cu motorul pornit. Dar el nu se da dus. Fuge pana in partea cealalta a poienii. A mai gasit ceva, niste scari napadite de ierburi. Atat a mai ramas din casa lui parinteasca. Le urca, se opreste o clipa, ca si cand vechea usa a casei ar urma sa se deschida in fata lui, apoi le coboara. Il claxonam. Gheorghe Patea ne face cu mana, apoi se hotaraste brusc sa mai urce treptele acelea o data. Daca, totusi, usa se va deschide? Strigatul bunicului se aude deja prin padure: "Haida, Gheorghita! Hai!".
*
Gheorghe Patea are treisprezece bucati de padure mostenite de la bunicul sau, din care zece sunt in parcul national. Necazul cel mare e ca cele treisprezece paduri nu sunt laolalta, ci risipite, si nu le poate pazi de unul singur. A imbatranit, copiii si nepotii i-s plecati departe, nu mai poate alerga prin paduri ca sa-i prinda pe hotii de lemne, asa cum facea inainte. Caci il fura! Ii prada padurile mostenite. Padurarii il fura. Au intrat cu marcajele pe pamantul lui, au incalcat hotarele, vechile santuri sapate de mosul sau, inca din vremea razboiului prim, care se mai vad si acum. I-au doborat fara mila arborii cei batrani si i-au dus. La fel ca si bunicul sau, Gheorghe Patea stie toti copacii din cele treisprezece paduri, trunchi cu trunchi, ramura cu ramura, si asta nu fiindca ar vedea in ei o parte a averii, ci pentru ca fiecare inseamna pentru el o farama de suflet, o anumita amintire de care nu se poate desparti. Isi recunoaste copacii fiindca a crescut odata cu ei. Sub bradul ala a dormit intr-o toamna tarzie, singurel in padure, pe cand avea sase ani, si urma sa treaca muntele cu o ranita, un ulcior si-un topor in spinare. Pe atunci, padurea era deasa si neagra, auzea noaptea "chiot de lupi si mistreti", dar el s-a lipit cu spatele de scoarta copacului, s-a lipit strans, si nu i-a fost teama. Dincolo, sub molidul acela umbros, obisnuia sa manance in tihna, cand urca spre pasuni. Pe langa frasinul ala culegea zmeura, iar sub fagul cel cu ramuri largi, noduroase, din Podul lui Calinet, acolo a imbratisat pentru prima data o fata... Azi, toti acesti arbori ai vietii sale ori sunt subrezi, ori nu mai sunt. Doar cioate, cioate uscate si albe...
Dar supararea cea mare i se trage lui Gheorghe Patea de la copii. Din trei, cati i-a dat Dumnezeu, nici unul nu e cu sufletul la padure. "Nici macar nu stiu unde avem proprietatile", zice cu obida. "Nu-i intereseaza ce mostenesc. Daca eu si nevasta ne ducem pe lumea ailalta, stiu ce urmeaza: "ain-tvai" o sa taie copacii sau o sa-i vanda. N-are rost sa ma amagesc. Padurea mea o sa ramana a nimanui..." Si-amintirile! Si casa copilariei! Si bunicul cel falnic, umbland ca o naluca pierduta pe sub cetinile de brad: "Haide, Gheorghita, hai!".