Monumentul are forma unui tarus in care a cazut o mogaldeata neatenta, poate, si afumata. Trebuie sa-i dai roata sa-i pricepi semnificatia. Este un monument dedicat revolutiei romane. Ctitorit de Ion Iliescu. Insa teapa din Piata Revolutiei pare a avea si o alta semnificatie, parca mai importanta ca toate. Este teapa finala cu care Ion Iliescu si-a incheiat biografia de presedinte. Privind teapa amenintatoare, a vrut sa ne amintim nu doar de Revolutie, ci si de el.
Memoria a avut mereu pentru Ion Iliescu si ciracii lui o importanta secundara. Nu a implicat vreun proces de constiinta, ca de procesul comunismului nici nu putea fi vorba. Efectele ei erau sesizabile in rapiditatea cu care urcai sau coborai ierarhia de partid. Nu aveai ce face cu o memorie buna, daca nu aveai si spinarea de cauciuc. La fel si obrazul. Sa primesti si sa multumesti pentru asta. Nu e de mirare ca fostii activisti comunisti au mereu amnezii cand trebuie sa rememoreze cum au ajuns pentru prima data directori sau purtatori de geanta prin vreo institutie comunista. Nu-si mai amintesc ziua cand si-au luat prima sepcuta proletara sa faca vizite de lucru in miezul evului aprins, nici cand au rostit primul discurs revolutionar.
Asa-i cand faci exces de revolutii. Ion Iliescu amesteca mereu revolutia permanenta, cand manca salam cu soia de Sibiu, ca membru al Cc, cu cea de emanat al Revolutiei in direct. Si copiii lui de suflet, mai mult sau mai putin prostanaci, au memorie cu gauri. Isi dosesc in cotloane sufletesti intunecoase mapele cu discursuri si osanale comuniste. Se prezinta ca insi cu coloana vertebrala dreapta, nascuti ca Venus din spuma de sange a Revolutiei lui Iliescu.
Daca il intrebi pe Iliescu care este adevarul despre Revolutia romana, despre mineriade, te va indruma cu asprime sa-i citesti cartile. A scris un raft de carti cu coperti lucioase in care a intors pe toate partile idei putine si fixe, care scartaie din toate incheieturile. Si ca opera sa sa aiba si un templu pe altarul caruia sa se lafaie, el a inventat, cu ultima suflare prezidentiala, si un institut dedicat Revolutiei. Acesta exista si astazi si tocmai a primit un bacsis generos de la guvernul Tariceanu. Institutul se adauga unui lung sir de institutii de stat degeaba, inventate sa mai incurce locul si sa mai fragmenteze cercetarea unei istorii tulburi, acoperita de perdelele de fum tesute la gherghef de Ion Iliescu si colaboratorii apropiati. Cine se mai descurca in labirintul de oglinzi strambe creat de toate institutele care vor sa judece comunismul? Dar fara comunisti, fara activisti si, piei satana, fara securisti? Ion Iliescu a crezut ca e mai bine asa pentru toata lumea. Decat sa se ocupe procurorii de autorii crimelor din decembrie 1989, mai bine sa se ocupe oamenii lui, alesi de el, milostiviti de el si milostivi cu el. Si-apoi parerile, metodele, caile prin arhive sunt atat de incurcate incat e greu sa ajungi la vreun consens chiar si in privinta datei de declansare a Revolutiei din decembrie 1989, daramite sa mai aflam si cine-a tras in noi in 21-22! Ion Iliescu stie ca un personaj de balada ca el lasat fara templu deasupra capului, ar muri prea repede. De romantism sau de reumatism revolutionar. E mai simplu sa infiintezi un institut care sa-ti confirme faptele in versiune proprie, in regie proprie, invocand emanatia Revolutiei. Si tamaindu-te in dubla calitate, de descalecator de tara si, simultan, incalecator de tara.
Ion Iliescu nu s-a multumit cu atat. Daca Ceausescu a fost ctitor, el de ce sa nu fie? Ne-a transmis si mesajul sau ctitorit in piatra. Revolutia a fost o teapa! Din varful ascutit al monumentului ar trebui sa vedem cu claritate ce viitor ne asteapta. Si la ce viitor te poti astepta din varful unei tepe?