Despre nemarginita putere a rugaciunii
Suntem in 1988. Andra Stefanescu este o fetita frumoasa si vesela, adorata de parinti si bunici. Tocmai se pregateste sa-si serbeze ziua de nastere, cand mama ei observa un lucru neobisnuit: capul micutei e acoperit peste tot de umflaturi, un soi de cucuie dureroase si moi. Dusa de urgenta la doctor, diagnosticul este necrutator: fetita este bolnava de o forma rara si exploziva de cancer osos. Incepe calvarul internarilor zadarnice prin spitale si al tratamentelor inutile. Boala castiga teren. Cand nimeni nu-i mai da copilei nici o sansa de reusita, mama se hotaraste sa-si puna nadejdea in rugaciuni. De mana cu fetita bolnava, incepe o lunga peregrinare la manastiri. Ultimul popas e in fata icoanei Maicii Domnului de la Manastirea Ghighiu, unde Andra se roaga cu o devotiune neobisnuita pentru un copil. Miracolul se produce. Dumnezeu isi intinde puterea asupra ei si o reda familiei si vietii. O minune adevarata, a carei poveste o relatam.
Andra
Dupa 17 ani...
"Mi-e greu sa vorbesc. Sunt atatia ani de atunci! Mi-ar fi placut sa nu-mi mai amintesc niciodata despre ce a fost. Cand scapi de moarte, nu mai privesti inapoi. S-apoi, eu eram foarte mica, mi-e greu sa spun ce simteam, nu stiam ca mi-e amenintata viata, ci doar ca sunt bolnava si merg cu mama la Dumnezeu. Iar El locuia acolo, la manastire, intr-o icoana. Tin minte mai degraba amanunte: portile grele de la intrare, care mi se parea ca ajung pan la cer, biserica uriasa si alba, copacii de pe alee, pe care tata nu-i putea cuprinde in brate, maicile negre, furisate pe langa ziduri, cimitirul si, mai ales, usa mare, din lemn, pe care trebuia sa o deschid cu o cheie de fier. Cheia mi-o amintesc foarte bine. Era grea si ma chinuiam sa o potrivesc in usa destul de inalta. Asa cerea ritualul. Cine intra in biserica sa-si deschida singur drumul spre Dumnezeu. Mereu era de fata o maicuta: "Usa nu se deschide la toti", spunea. Dar la mine s-a deschis totdeauna."
Stau pe-o banca, cu Andra, in curtea manastirii de la Ghighiu. Am venit la locul minunii si ea se concentreaza, emotionata vizibil, sa cheme amintirile din trecut. Sunt 17 ani de atunci si fetita pe care o cauta s-a risipit in lumina verilor de demult.
"Stiam ca dincolo de usa e Dumnezeu. Imi spusese mama si o credeam. Icoana Fecioarei Maria, impodobita cu lantisoare de aur si de argint., ma astepta totdeauna. Scufundata in intunericul din biserica, numai cercul din jurul capului ei stralucea, si ochii. Ma inchinam, ma asezam in genunchi langa usa, la capatul covorului rosu care duce catre ea, si-o priveam. Mi se parea ca-mi zambeste si ca ma asteapta. Strabateam apoi distanta pana la icoana in genunchi, asa cum ma invatase o maica, si incepeam sa ma rog. Era liniste in biserica si puteam sa ma concentrez. Cum ma rugam? Cum se roaga copiii: "Maicuta Sfanta, sunt Andra, ajuta-ma. Fa-ma bine si sanatoasa. Alunga boala din trupul meu". Nu cred ca prea conteaza ce spui. Important este sa ai nadejdea ca rugaciunea se va implini. Iar eu aveam. Nu stiu cum se explica, dar cand imi ridicam privirile spre icoana, Maica Domnului ma privea drept in ochi, din cercul de aur, si ma incuraja. Atunci nu stiam ca sunt in pericol de moarte, eram prea mica sa inteleg. Credeam insa ca ea poate sa faca o minune, sa nu mai ma doara umflaturile de pe cap, sa nu mai stau prin spitale, sa nu mai fac atatea injectii, sa n-o mai vad pe mama plangand. Mama mi-a povestit despre Dumnezeu. Si bunica. Ele mi-au spus ca rugaciunile copiilor sunt totdeauna ascultate, mai ales daca i le incredintezi Maicii Domnului. Iar eu simteam lucrul asta, pur si simplu simteam ca icoana ma intelege, ca-mi promite ca ma va ajuta. Icoana era ca un fel de fereastra. Vorbeam cu ea si simteam ca dincolo de ea cineva ma asculta. Cineva atotputernic si bun. A trecut multa vreme pana ceam inteles ce s-a intamplat cu adevarat. Ce miracol extraordinar s-a petrecut cu mine la manastirea Ghighiu. Am fost cu un picior in lumea de dincolo, cum se spune. Si m-am intors. Medicii m-au condamnat sa dispar, dar eu m-am incapatanat sa traiesc. S-a petrecut, cu adevarat, o minune. Sunt vie si sanatoasa. Dumnezeu exista. Si exista si minunile lui. Eu sunt dovada."
Doina Stefanescu
Golgota
Suntem in Ploiesti. De-o parte sta Andra Maria, fata care a trecut pe langa moarte atunci cand era copila, zambind cumva Icoanei pe care o poarta inlauntrul sau. De partea cealalta sta mama ei, Doina Stefanescu, cu mainile impreunate in dreptul gurii, cu lacrimile atarnand in colturile ochilor, retraind disperarea, nebunia acelor zile ale condamnarii, in care viata lor parea a se fi sfarsit. Era in 1988. Intr-o zi, fetitei lor i-a aparut in frunte un fel de cucui dureros, apoi altul. Apareau si dispareau. Medicii au fost mai intai uimiti, nu mai vazusera niciodata asa ceva. I-au facut tot felul de radiografii si de analize, pentru ca in cele din urma sa scrie pe foile de observatie un diagnostic extraordinar de rar: Hystiocitoza X. Un fel de cancer al oaselor despre care citisera in carti ca ar exista, dar nu vazusera niciodata in realitate si nu tratasera niciodata asa ceva. "Am fost in tot felul de spitale, la Bucuresti, au facut toate analizele posibile si zeci de radiografii ale intregului ei trupusor de copil. Dadeau toti din cap, asa, profesori universitari si medici faimosi, ale caror nume nu mai au acum nici o importanta, si eu intelegeam, fara ca ei sa o spuna, ca pur si simplu nu stiau ce sa faca. Fetita noastra ajunsese un fel de cobai in mainile lor. Se reuneau in comisii medicale savante si erau, cu totii, muti. Un doctor de la Spitalul Fundeni, unde stateam internata cu Andra, ne-a spus adevarul. Recomandau tratamentele pe care le citisera prin carti. I-au facut punctii pe viu - nu va puteti imagina ce inseamna asta - pentru a preleva probe de maduva, numai ca eu intelegeam cu disperare ca ei bajbaie, ca nu mai facusera niciodata asta si ca biata mea fetita, care se stingea pe picioare, nu ajunsese decat un obiect de studiu, de experimente. Viata noastra se oprise in loc, suspendata in disperare. Nu mai exista nimic. Era ca si cum am fi trait intr-un cosmar care refuza sa se opreasca. Plangeam si-l intrebam pe Dumnezeu: "Doamne, de ce noi, de ce ni se intampla noua toate acestea?"."
Doina Stefanescu nu plange, dar ochii ei s-au strans in doua dungi umede, ca si cum ea ar vrea cu tot dinadinsul sa tina lacrimile ferecate acolo. Mana ei strange mana copilei sale, dupa atatia ani, asa cum poate a facut-o de mii de ori si atunci, cand erau amandoua ratacite pe culoarele disperarii. "Stateam acolo, la Fundeni, intr-o teribila sectie pentru copii. Copii bolnavi de cancer. Copii condamnati. Ferestrele sectiei dadeau intr-un zid si ei nu vedeau aproape niciodata lumina soarelui. Intr-o zi, medicii mi-au spus tratamentul pe care ei il recomandau: Roengen-terapie si citostatice. Oasele bietului ei trupusor erau distruse, coloana vertebrala, oasele bazinului, toate aveau gauri si boala se intinsese la organele interne, la inima, la plamani... Mi-au spus ca mai are de trait doua luni. Asta era tot. N-am spus nimic, doar ma rugam, desi niciodata nu fuseseram niste oameni foarte religiosi. Ma rugam ca Dumnezeu sa-mi dea un semn. Intr-o zi, am luat copiii aceia condamnati si i-am scos afara, la soare. E o zi pe care n-o s-o uit niciodata si pe care n-o pot povesti, pentru ca unele lucruri nu pot fi rostite in cuvinte. A fost ziua in care am hotarat ca nu vom face radio-terapie, ca nu vom lua citostatice, ca nu-i voi lasa pe medici sa-i taie umflaturile de pe cap si ca ne vom pune soarta in mainile Domnului. Ma gandeam ca, daca va fi sa... ne-o ia Dumnezeu, atunci macar sa n-o mai chinuie ca pe acei copii nefericiti, terminati de citostatice, care vomau incontinuu, carora le cadea parul si care urlau de dureri cumplite. Am parasit spitalul Fundeni si nu aveam sa ne mai intoarcem acolo niciodata."
Le privesc. Mama si fiica, amandoua imbracate in alb, mana in mana. Fata mereu cu privirile intoarse catre o lume pe care o stie numai ea, tacuta, cu un zambet neinteles luminandu-i chipul. Ea nu-si aminteste toate acestea. Era prea mica. Mama ei insa este ravasita, pentru ca retraieste clipa de clipa acea Golgota teribila pe care i-a fost dat s-o indure, retraieste frica aceea grozava care-ti paralizeaza sufletul, care-ti ingheata sangele in vene atunci cand te afli in prezenta mortii cuiva pe care il iubesti mai mult decat viata. Ea, Doina Stefanescu, profesoara de pian, murea in fiecare clipa odata cu copila ei ce parea condamnata.
Apoi, intr-o buna zi, atunci cand pierduse orice speranta, a venit Semnul pe care ea il astepta. Dumnezeu era acolo.
Semnul
"Ne rugam tot timpul. Cand stateam in spital, la Fundeni, ne rugam, amandoua in genunchi, cu mainile impreunate, la El, singurul in care aveam speranta. Uneori, sambata, plecam de-acolo si veneam acasa, la Ploiesti. Mergeam la Manastire, la Ghighiu, la icoana Maicutei si la Izvorul Tamaduirii si iar ne rugam. Parc-o vad, o mogaldeata albisoara in fata Icoanei. Numai copiii pot vorbi asa cu o icoana si cu Dumnezeu, numai copiii pot avea o asemenea putere, o asemenea credinta totala, absoluta. Un fel de abandonare in fata lui Dumnezeu, fara nici o indoiala, fara nici o intrebare. Acolo, la Ghighiu, o cunosteau maicutele si o priveau asa, intr-un fel anume. O fetita atat de mica, atat de bolnava, care se ruga atit de...
Apoi, cand am venit acasa de tot si hotarasem sa ne lasam soarta in mainile Lui, am continuat sa mergem la manastire. Am mai fost, cu speranta, la Targu Mures, la un medic faimos, apoi la Cluj, la Oncologie. Speram, asteptam nu stiu ce, poate sa ne spuna ca s-au inselat, ca totul n-a fost decat un vis urat care s-a sfarsit. Nimeni insa nu ne-a dat nici o speranta. Cand ne intorceam de la Cluj, pe valea Oltului, am oprit la Cozia. Nu la manastire, ci la schitul acela mic. Era in mai, dar eu nu puteam vedea nimic din primavara aceea. Erau calugari acolo, era o slujba, si Andra, micuta de ea, s-a rugat asa cum stia ea s-o faca. Intr-un fel care ii lasa muti pe aceia care o vedeau. Un calugar foarte batran, mic de statura si slab, cu o barba ca din povesti, a privit-o indelung si in tacere, apoi s-a dus la ea si i-a luat capul cu amandoua mainile si a tinut-o asa. Nu stiu daca i-a spus ceva sau daca doar dadea din cap ca si cand ar fi inteles. Imi amintesc doar cum ii tinea capul in mainile lui batrane. Apoi s-a ridicat si s-a indreptat spre mine, iar eu am vrut sa-i spun ca e foarte bolnava, ca nu i-au mai dat decat o clipa de viata, ca noi suntem la capatul puterii, al sperantei si al credintei, ca noi... El mi-a pus degetul pe buze ca si cum ar fi vrut sa-mi pecetluiasca vorbele, ca si cum ar fi vrut ca eu sa nu rostesc ceva ce nu trebuia rostit. "Stiu", mi-a spus el, "stiu fata mea, nu mai spune nimic. Doar asculta-ma". Mi-a tinut mainile in mainile lui doar o clipa. Poate un minut. Nu stiu. Si mi-a spus asa: "Rugati-va. Copila va trai. Gasiti-va nadejdea, caci Dumnezeu nu v-a uitat si nu v-a lasat. El o sa va trimita pe acela care o va face bine si ea se va vindeca". Asta a fost tot. Nu stiu cum am plecat de-acolo, cum am ajuns acasa, stiu doar ca acesta a fost semnul pe care, Doamne!, il asteptam si care mi-a intarit speranta si credinta. De-atunci nu m-am mai indoit nici o clipa si nu m-am mai lasat prada deznadejdii.
Pe calugarul acela batran nu l-am mai vazut niciodata. Mi-am dat seama ca nu-i stiam nici macar numele. Ii vad si acum figura, barba aceea uriasa si alba, mainile si ochii cu o privire de o blandete si de o liniste care m-au invaluit pe loc. Pe el il trimisese Dumnezeu ca sa ne aduca Semnul."
Apoi, la cateva zile de la aceasta intamplare, cineva din familie mi-a vorbit pentru prima data despre acela care avea sa infaptuiasca miracolul. Nu stiu daca mai auzisem vreodata despre numele lui, poate ca da, de prin ziare, de undeva, dar am stiut din prima clipa ca el este acela despre care imi vorbise calugarul de la schitul Cozia. Ca el este omul pe care il asteptam."
Miracolul
Ceea ce s-a petrecut mai departe este uluitor. Andra, fetita de cinci ani si jumatate, pentru care medicina oficiala nu mai gasea nici o solutie, parea ca nu va mai ajunge niciodata in clasa intai. Suntem la inceputul verii anului 1988. Doina, mama Andrei, crede cu tarie in drumul pe care i l-a aratat Dumnezeu. Tatal se indoieste. Este prabusit in deznadejde. Medicii fusesera categorici. Micuta Andra avea sa moara. Boala aceea ciudata si rara ii cotropise intregul corp si parea ca nici o putere de pe lume n-o mai poate salva. In aceasta stare ajung intr-o buna zi in biroul domnului Ioan Manzatu, dintr-un Institut de cercetari din Bucuresti. Destinul ii condusese pana aici. Ioan Manzatu nu era medic, ci fizician, o somitate in fizica nucleara si in biotehnologie, trecut pe linie moarta de catre regimul comunist pentru a se fi abatut grav de la "constiinta revolutionara" a vremii. Profesorul Manzatu este un vizionar. Ii asculta pe cei doi parinti. Fetita aceea micuta il priveste dintr-un colt ca si cum ar intelege importanta cruciala a acestei vizite. Profesorul rasfoieste tacut marele dosar medical care certifica boala necrutatoare, apoi cere un ragaz de cateva zile de gandire.
Tratamentul profesorului Manzatu a fost unul neconventional: tehnici stravechi chinezesti de presopunctura si masaj pe meridianele energetice ale corpului, un regim alimentar destul de aspru si ceaiuri in amestecuri pe care el le stabileste cu precizie. Rezultatele sunt fantastice. In doua saptamani fetita incepe sa manance, intr-o luna isi recapata culoarea obrajilor, apoi incepe sa se joace din nou si intr-o buna zi ajunge sa mearga la gradinita. Apoi la scoala. La capatul unui an si jumatate, analizele si radiografiile demonstreaza miracolul: golurile din oase incepusera sa dispara, organele interne isi revenisera. Fetita se vindeca. Duminicile mergea la manastirea Ghighiu si multumea Sfintei Maicute din icoana, si Maicuta o privea la fel ca intotdeauna, direct in ochi, din cercul ei de aur, ca si cum ar fi vrut sa-i spuna ceva.
Ce s-a intamplat de fapt? Cum a fost posibil acest miracol care scapa oricarei explicatii, caci, din punct de vedere stiintific, vindecarea Andrei este o imposibilitate. A fost credinta absoluta a copilului aceea care a vindecat-o? Au fost procedeele neconventionale ale profesorului Manzatu? De fapt, imi spun in timp ce intru pe usa cabinetului acestuia, nici nu conteaza. Un miracol este un miracol si cel mai important lucru este faptul ca miracolul s-a produs.
Profesorul
Biroul profesorului doctor Ioan Manzatu este in acelasi timp si laborator. Vad aparate stranii si stiu ca el lucreaza in domenii de avangarda, la frontierele stiintei. In spatele sau, pe un carton agatat de biblioteca, scrie asa: "Doamne, da-mi puterea sa ma impac cu ceea ce nu pot schimba, da-mi curajul sa ma lupt cu ceea ce pot schimba si da-mi intelepciunea sa le pot deosebi una de cealalta!".
Ii spun pentru ce am venit, ii reamintesc de povestea Andrei, fetita pe care o scapase de moarte, si il intreb daca exista miracole. Miracole pe care stiinta sa le accepte. Exista miracole in lumea stiintei? "Exista", spune el dupa o clipa de tacere, "si poate ca intr-un fel a fost un miracol nu numai pentru ei, dar si pentru mine". Vorbeste rar si clar, cuvintele sale sunt grele. Au un aer asa, definitiv. Atunci cand familia Stefanescu a intrat la el in birou, profesorul Manzatu trecea el insusi prin zile intunecate. Fusese dat afara de la universitate, isi pierduse postul de profesor, fusese la un pas de o condamnare la 20 de ani de inchisoare, pentru a fi fost pe listele faimosului dosar al "meditatiei transcendentale", iar acum abia revenea pe linia de plutire a studiilor sale de la frontierele stiintei si ale cunoasterii. A privit-o pe fetita aceea care parea ca asteapta totul de la el si s-a hotarat sa incerce. Avea experienta, caci sute de oameni trecusera prin mainile sale, incercase prin acupunctura, bio-presura si extracte din plante, prin remedii ale medicinii alternative, sa le readuca sanatatea. Uneori reusise, alteori nu. Se afla in fata celui mai greu caz din viata sa. "Era o veverita micuta, de 6 ani, dar care arata de 3-4 ani. Nu mai vazusem niciodata asa ceva. Este o maladie atat de rara, incat se intampla odata la un milion de cazuri. Am studiat in radiografii gaurile acelea teribile din oasele fetitei, diagnosticele neclare din vrafurile de hartii pe care le adusesera, si mi-am seama ca avem, eu si cu fetita, de urcat un munte in varful caruia se afla vindecarea. Ii mai dadusera doua luni de viata. Atunci mi-am luat un ragaz de trei zile, in care m-am gandit ce e de facut si in care am cerut ajutorul Celui de Sus, ca de atatea ori in momentele mele grele. Va spun fara sa ezit ca, atunci cand ei s-au intors la mine, stiam ceea ce am de facut. Cel de Sus imi deschisese mintea si sufletul catre solutie. Eram de-acum optimist. Stiam de unde trebuie sa incep. N-o sa intru in detalii. O sa va spun doar ca, in principiu, incercam sa refac centrii de aparare ai organismului. Am mers pe punctele de acupunctura si bio-presura, incercand sa provoc redesteptarea puterii de aparare imuna a acelui trupusor de copil. Doua saptamani numai asta am facut, ca si cum as fi avut o comanda de undeva de Sus. Dupa doua saptamani, copila a inceput sa manance."
Un stravechi, rotund si mare ceas aflat pe birou masoara vorbele acestui om extraordinar, cu un ticait de metronom. El reface, pas cu pas, drumul incredibil al lui si al fetitei catre vindecare. Isi aduce aminte totul, ca si cum ar fi fost ieri, desi au trecut 17 ani. Vorbeste tot timpul despre ei doi, el si fetita, el si Andra lui, despre drumul lor, vindecarea lor, despre credinta lor, despre masurarea impreuna a fiecarei mici izbanzi pe drumul cel lung al intoarcerii ei la viata. Incetul cu incetul, inima ei incepea sa functioneze, plamanii, stomacul, oasele ei minuscule incepeau sa prinda viata. Intre el si micuta fetita bolnava se intinsese o punte de incredere si de afectiune care, spune Profesorul, a fost de o importanta covarsitoare. Ea avea o incredere oarba in el si el o vedea ca pe copilul lui, ca pe puiul lui. "O sa ma fac bine, nu-i asa?", intreba ea."Da, fetita mea, o sa te faci bine", ii spunea el si o mangaia pe cap. Stia ca este singura ei speranta. Ce fericire a fost atunci cand ea a inceput sa se joace! Ce izbanda fiecare centimetru cu care ea crestea, fiecare gram luat in greutate! Ce uriasa bucurie atunci cand radiologul din Ploiesti a constatat stupefiat, dupa vreo 8 luni, ca gaurile din oase incepeau sa dispara! "Da, miracolul s-a petrecut cu adevarat", spune profesorul, "fara ca eu sa pot explica exact ceea ce s-a petrecut. Stiu cu precizie ce am avut in cap, ce-am facut si cum s-a tradus in fapt. Dar dincolo de aceasta sunt lucruri care raman misterioase, caci fiecare vindecare are un dram de mister. Cine ar putea explica cum functioneaza acea punte magica de incredere, de sentimente, de putere dintre terapeut si pacient? Sunt forte nebanuite care intervin atunci cand pacientul crede total in terapeutul sau, iar terapeutul isi ia puterile tocmai din increderea aceasta extraordinara a pacientului. Ei isi dau forta unul altuia intr-un fel misterios, aproape magic." Profesorul zambeste putin, dar eu simt dincolo de cuvintele lui o irizare de duiosie si de tandrete. Si-apoi? Totul a durat cam doi ani. Intr-o buna zi el a aflat ca Andra lui este in trupa de dans a scolii, ca face balet, teatru, devenise un copil ca toti copiii. Timpul a trecut. El, profesorul, se gandea uneori la ea si la toate cele pe care le fusese dat sa le treaca impreuna, se gandea uneori la miracolul care facuse ca el sa fie acela care s-o intoarca spre viata. Intr-o zi, el era aici, la Institutul care ii ocupa acum aproape intreaga viata, cand ea, Andra, devenita domnisoara, a aparut in cadrul usii si i-a spus fericita: "Domnule Profesor, am venit sa va spun ca am intrat la facultate." "Stiti", spune el, povestind despre toate acestea, "atunci am simtit nevoia sa privesc in sus si sa spun "iti multumesc Doamne pentru bucuria aceasta"."
Epilog
Aceasta poveste extraordinara a avut mai multe urmari. Tatal Andrei, cel care, asemenea lui Toma Necredinciosul, nu a crezut pana cand nu a vazut cu ochii lui miracolul, a devenit expert in terapii alternative si a infiintat, cu toti banii pe care i-a strans in acesti ani, o clinica extraordinara, care se afla la Ploiesti si care se numeste "Santa Vita". Parintii copilei scapate din ghearele mortii incearca astfel sa intoarca binele facut catre ceilalti.
Profesorul doctor Ioan Manzatu si-a continuat drumul. A facut descoperiri extraordinare, a facut specializari in biofizica si biotehnologie si astazi conduce propriul sau institut de cercetari avansate, in care produce medicamente naturiste de exceptie.
Cat despre Andra Maria, cea care "a fost cu un picior in lumea de dincolo si s-a intors", ea continua sa vorbeasca cu Dumnezeu, la fel ca atunci cand era copila. Am fost la manastirea Ghighiu si am vazut impreuna cu ea marile porti, cu ingeri, ale intrarii. Era din nou vara si ea a trecut din nou pe sub bolta tunelului pictat de la intrare, la fel ca atunci cand era mica. Am vazut-o dand ocol marii biserici albe al carei acoperis se amesteca in cerul albastru cu coroanele copacilor uriasi. Am vazut-o imbratisand-o pe maicuta Lavrentia, martora tacuta a rugaciunilor sale de copila, minunandu-se cat de mare si cat de frumoasa a crescut copilita aceea care se ruga Sfintei Fecioare cu lacrimi in ochi. "Doamne, mare e puterea Domnului si minunate sunt faptele Sale", spunea ea, mangaind-o pe frunte, tinand-o de mainile amandoua, sorbind-o din ochi. Parca o vede tinand cu manutele ei marea cheie a bisericutei din cimitir, deschizand usa cea ferecata, parca o vede in genunchi acolo, in fata Icoanei facatoare de minuni a Fecioarei Maria! Si-acum... Maicutei i se pune un nod in gat, iar ea, Andra, o tine in brate cu ochii inchisi.
Am vazut-o apoi pe Andra deschizand din nou, cu mainile ei, usa cea mare si stand in genunchi, fara o vorba, in fata Icoanei, si Icoana era exact asa cum spunea ea, intunecata, doar cu un cerc de lumina aurie in jurul capului. Au stat asa minute in sir, ea si Fecioara Maria din Icoana, ochi in ochi, privire in privire, ca si cum s-ar fi recunoscut. Prin niste ferestre mici soarele izbucnea inauntrul bisericutei, taind umbra in trepte de aur. Totul este adevarat, mi-am spus. Toate acestea sunt povestea unui miracol.
(Fotografiile autorului)