Eram militar in termen, intr-o unitate din satul Doclin, judetul Caras Severin, si fuseseram incartiruiti in casele locuitorilor deportati in Baragan. Era pe la sfarsitul lui martie, cand grupei mele i-a venit randul de paza la depozitele de munitie, situate la marginea localitatii, spre paraul Ciornovat. Ziua daduse o fulguiala tarzie, care asternuse un strat de zapada de cativa centimetri. Spre seara, cerul s-a limpezit si a aparut luna plina. Noaptea era o liniste si o priveliste de vis. In schimbul doi, care tinea de la miezul noptii pana la ora trei dimineata, eram patru ostasi de santinela, unul la poarta depozitelor, unul la depozitul de artilerie, eu la depozitul de infanterie si ultimul la corpul de garda. Pe la ora unu, s-a auzit, brusc, focul de arma al ostasului de la poarta depozitului. Am raspuns si ceilalti cu trei rachete, in sprijinul tovarasului nostru pe care il consideram in dificultate. Deodata, in fata noastra a aparut un lup.
A inceput sa se plimbe prin dreptul posturilor de garda, fara sa-i pese de focurile care se trageau. Toti patru trageam dupa el, fara ca vreun glont sa-l atinga. Alertati, au iesit si soldatii de la corpul de garda. Sergentul, un dobrogean de aproape doi metri, care iesise cu o arma automata in mana, s-a speriat de lup, s-a impiedicat, a declansat focul automatului si cele 30 de cartuse au retezat firul telefonic. In cele din urma, lupul a luat-o spre calea ferata si noi ne-am linistit. A doua zi dimineata, stupoare! Pe zapada nu era nici o urma de lup, desi se plimbase in voie prin fata noastra. Se vedeau numai gropitele facute in omat de gloantele trase de noi. Desi fiecare trasese 3-4 focuri de arma in lup, nu-l nimerise nici unul. Si mai mare era enigma cum de trecuse lupul prin cele doua garduri de sarma ghimpata, fara sa lase nici acolo vreo urma. Pe unde se strecurase, avand in vedere ca nu putea trece nici o pasare pe sub ele? Sunt zeci de ani de atunci, dar n-am gasit raspuns la aceasta intrebare.
Stafia
Subunitatea noastra de artilerie avea in primire vreo treizeci de cazemate situate pe dealul dintre Doclin si Tirol. Printre altele, aveam misiunea de a le inspecta permanent, zi si noapte. Patrula era formata din trei ostasi. Pe la sfarsitul lunii mai, am gasit un cires plin de cirese parguite, aflat la marginea unui stufaris de langa paraul Ciornovat. Intr-o sambata, pe la miezul noptii, cand eram si eu in patrula, ne-am gandit sa mergem sa mancam cirese. Am scurtat traseul si, pe la orele trei dimineata, am ajuns toti trei langa pom. Eu am ramas pe un damb, la vreo douazeci de metri distanta, cu armele ostasilor care se urcasera in cires. Dupa cateva minute, de dupa un salas aflat in apropiere, a aparut o aratare lunguiata, cam de vreo doi metri, care s-a apropiat de copac. Brusc, ramurile lui au inceput sa se zbata ca niste aripi de pasari, in sus si-n jos. Ostasul care ajunsese la vreo sase metri inaltime in pom, a cazut, dar fara sa pateasca nimic, cineva il apucase si-l depusese lin, in picioare, fara nici o zgaraietura sau lovitura. In cadere, i-a strigat celuilalt ostas, de s-a auzit pan la mine: "Inchina-te, Boanca! E necuratul langa copaci". A cazut si Boanca, tot nevatamat si tot in picioare. Si el simtise cum il doboara cineva din copac. Aratarea a disparut pe unde venise. Cei doi ostasi au trecut pe langa mine facandu-si cruce, asa de speriati, incat le-am dus eu armele o buna bucata de drum. A doua zi, i-am povestit intamplarea unui batran cumsecade, care statea in apropierea depozitului, Mos Patru il chema, si dupa ce a ascultat intreaga poveste, ne-a spus pe ganduri: "Salasul de langa cires e al unui om care a fost deportat in Baragan. S-a primit vestea ca ar fi murit. S-a intors ca naluca. Asta se intampla des pe la noi, sa vina mortii acasa, acolo unde au trait." N-am crezut ce spune batranul, dar nici n-am gasit o explicatie verosimila pentru ceea ce s-a intamplat.
Stelian Bordea - loc. Negrusa, jud. Mehedinti
Calauza
Intamplarea pe care v-o povestesc s-a petrecut in urma cu cativa ani, intr-un sat de munte. Era vara, in iulie, si impreuna cu sora mea lucrasem toata ziua la fan, intr-o poiana aflata departe de sat. Incepuse sa insereze, dar noi dadeam zor mai departe cu munca, fiindca la orizont cerul se innorase si ne temeam sa nu ne prinda ploaia cu fanul neadunat. Ma gandeam tot timpul la mama, pe care venisem s-o ajut, fiindca ea nu mai putea sa munceasca. Fanul era o truda prea grea. Ii vedeam aievea in minte chipul zambitor si frumos, cu care ne petrecuse dimineata, la poarta, dar si tristetea ca nu mai stapanea treburile gospodariei ca altadata. Era mare iubitoare de animale si avea curtea plina de oi, berbeci, gaini, rate si gaste, ba avea chiar si o vacuta pe care o botezase Marcela. Nu putea trai fara ele, desi le ingrijea tot mai greu. Vaduva de peste 50 de ani si cu trei copii de crescut, muncise ca o roaba toata viata, iesind la padure si fan, cot la cot cu barbatii. Avea palmele pleznite ca lutul si picioarele pline de rani, dar niciodata nu se plangea. Nadejdea ei era Dumnezeu, care n-o lasase niciodata la greu.
Glasul sorei mele, plin de ingrijorare, m-a trezit din visari. "S-a facut seara si-incepe ploaia", a spus alertata. "Iar drumul pana acasa e lung si greu. Cum mai ajungem?" M-am panicat brusc si eu. Intr-adevar, nu observasem ca se facuse deja intuneric si uitasem de tot ca povarnisul pe care trebuia sa il coboram si drumul care trecea apoi prin padure deveneau alunecoase si periculoase cand le desfundau ploile. Era o zona lutoasa si mocirloasa. Sa innoptam acolo, in mijlocul salbaticiei, era imposibil, ne era frica la amandoua de intuneric si de animale salbatice. In ultima vreme, se abatusera ursi si mistreti catre sat. Speriate, cu furcile in mana, stateam acolo, pe varful dealului cuprins de ploaie si vant, rugandu-l pe Dumnezeu sa ne apere si sa ne ajute sa luam o decizie. Nu-mi mai amintesc cat am stat tacute una langa alta, nestiind ce sa facem, cand deodata, prin ploaia deasa, a aparut in fata ochilor nostri o forma alba, stralucitoare, un soi de naluca, de statura unui om. Aluneca usor, fara sa atinga pamantul. S-a oprit o clipa in fata noastra, apoi a inceput sa pluteasca pe drumul ce cobora de pe deal. Fara sa spunem nimic, ne-am luat lucrurile si am pornit dupa ea, de parca era gestul cel mai firesc de pe lume.
Faptura aceea, sau ce-o fi fost, raspandea o lumina argintie, ca luna plina, de se vedea pana departe, imprejur. Frica si teama ne disparusera complet, ca prin farmec. Nu stiu cand am ajuns la marginea satului. Parca visam. Nu scosesem nici o vorba pe drum, urmand, amandoua, calauza aceea care ne venise in ajutor. Latratul cainilor ne-a trezit la realitate. Eram aproape de casa. Ploaia incetase si un soi de pacla subtire incetosa peisajul. Cand s-a risipit, calauza noastra cea luminoasa nu mai era. Disparuse asa cum venise. Abia atunci am inceput sa vorbim despre cele intamplate. Cand am ajuns acasa, mama ne astepta ingrijorata in prag. Nu i-am spus nimic din aventura prin care trecuseram ca sa nu-i sporim si mai mult frica de moarte, care o incerca in ultimul timp. A si murit, de altfel, la scurta vreme dupa intamplarea pe care o povestesc. Din gospodaria frumoasa de altadata n-a mai ramas decat un caine de paza si sufletul mamei, poate o alta umbra stralucitoare, veghind peste amintirea trecutului.
Pirvulescu Silvia - str. Sabinelor nr. 7, bl. 16A,
ap. 31, sc. B, Ploiesti, jud. Prahova