Jurnalul de front al parintelui Nicolae Hagiu
Intr-un catastif pecetluit cu coperti grele, din piele de vitel, parintele Nicolae Hagiu a trecut istoria bisericii din Zagon, atat cat a reusit el sa o refaca din documentele risipite ale vremii: de la prima bisericuta din lemn din 1468, pana la donatiile familiilor de nobili romani din secolul al XVII-lea: Albu, Oprea, Bara, Cosma, Olah. De ce o face? Ca sa se stie ca e la fel de veche ca locul. Ca un arheolog iscusit, a strans relicve de istorie si mici intamplari traite chiar de el. In caietul sau e o dare de seama si, deopotriva, un jurnal de front, tinut intr-o infruntare grea, nevazuta si rareori pasnica - cea a pastrarii romanismului si a credintei stramosesti in tinutul Covasnei. Parintele Nicolae nu se lasa, luptand pentru ortodoxie ca acum 200 de ani - pasoptist energic si idealist pana la sacrificiu. Ziua munceste sa ridice noua biserica a satului, iar noaptea, in orele de ragaz, completeaza mereu la catastif. Urma tacuta a cernelii aduna indaratnic marturii si fapte, nume de mireni si preoti din vechime, donatii si posesiuni ecleziastice: gradina de semana-tura, pometul scolii dimpreuna cu 8 holde, padurea de granita si nepretuite obiecte de cult - sfesnicul cu trei faclii, iconarul aurit sau tipariturile brancovenesti. Se cuvine ca si altii sa stie ca Zagon este una din cele mai vechi lavre ortodoxe din Ardeal; ca, timp de secole, biserica ciobanilor romani a fost singurul lor reazem si adapost fata de urgiile istoriei.
Zagonul e un sat mare si intortocheat, cu strazi principale si poduri de piatra, cu doua cartiere distincte, romanesc si secuiesc, cu sase scoli, patru biserici si puzderie de case care isi pierd numarul, dincolo de o mie. La Zagon, orice drum se infunda. E un capat de lume, strajuit de dealuri ascutite si paduri de netrecut. In spate - nevazuta si inca dureroasa - sta vechea granita habsburgica. Cu mana intinsa spre dealul ce duce la Barcani (primul sat cu adevarat romanesc), parintele Hagiu ne arata locul turnurilor de veghe si mormanele de pietre care desparteau candva romanii de romani si Regatul de imperiul austro-ungar. I se mai spune "Dealul Dusilor" - dealul celor ce, o data plecati, nu se mai intorceau niciodata. Dealul surghiunitilor, al celor fara tara.
Cu mana intinsa ca un dirijor cosmic, parintele ne ajuta sa intelegem. Zagonul e un loc aparte si strategic, aflat chiar in mijlocul Carpatilor de curbura. Doar un munte il desparte de tinutul muntenesc al Buzaului si de cel moldovenesc al Vrancei.
La margine de Imperiu si retrasi in vagauna unor dealuri abrupte, romanii si-au facut istoria lor cum au crezut de cuviinta. S-au incapatanat sa nu plece, adunandu-se in jurul bisericii, ca turma cea blanda langa pastor. In caietul parintelui Hagiu, incercarile cele mai grele din viata romanilor stau strans legate de credinta lor ortodoxa: incendierea bisericii din Olah-Falu, preotii arestati in 1944 de catre garzile secuiesti, bataile cumplite si amenintarile la adresa parintelui Ion Ciora din Papauti, care si-a gasit salvarea trecand dealul, la romani, ascuns intr-o caruta cu coceni. Refugiate in pagini de caiet, amintirile dor si acum. La Zagon, pamantul are o memorie colosala. Nimic din cele intamplate candva nu se uita. De pilda, biserica cea veche s-a construit pe locul unei biserici de lemn de la 1468, care la randul ei s-a ridicat pe temelia altei biserici, disparute. Din toate, dincolo de cronici si hrisoave, a ramas un nume. Si acum taranii din Zagon spun locului: "La biserica scufundata". Renovand acum cativa ani vechiul locas, parintele a descoperit fibule si pandantive din epoca bronzului, oseminte de banuiti calugari si urmele unei alte temelii. Suprapuse ca niste straturi geologice, bisericile din Zagon s-au ridicat una din alta, firesc si de la sine, intr-o continuitate darza si nezgomotoasa.
"Poti sa urci pana la Dumnezeu si mai sus, dar tot nu termini biserica"
In Zagon, romanii au doua biserici alaturate. Cea veche - o bijuterie daltuita in piatra, simpla, in arhitectura transilvaneana, cu turnul clopotnitei asezat in fata, peste intrare - sta ca o batrana evlavioasa, gatita de sarbatoare, cu straie curate si sobre, dupa cuviinta. Peste drum, biserica cea noua pastreaza inca urmele santierului, ridicand impozant trei turle brancovenesti, cladite in caramida smaltuita si acoperite cu tabla de arama. Daca iti arati uimirea si intrebi de ce s-a construit noul locas, parintele Hagiu te lamureste zambind: "E ambitia zagonenilor. De aproape o suta de ani isi doresc aceasta biserica. Si eu i-am intrebat acelasi lucru si nu au stiut ce sa-mi raspunda. Mi-au spus doar ca vor biserica lor, ca cea veche a fost ridicata de altii, "veniti din cea lume", de doi ciobani din Sacele - Cosma Bercariu si Zaharia Parvu". Mandri si "libertini", cu multe familii innobilate de insusi marele rege Matei Corvin, taranii din Zagon au inceput temelia noii biserici inca din 1936. Dupa Diktat si razboi, au mai facut doua incercari. In 1962, satenii cumparasera deja toate materialele, dar intr-o noapte, secretarul de partid a confiscat caramida, lemnul si tigla, construind cu ele sediul Cap-ului. "In urma cu sase ani, cand am venit in sat, oamenii erau descumpaniti cu totul", isi aminteste parintele. "Nu mai credeau in nici o promisiune si mereu simteam cum ma compara cu preotii de dinainte. Daca preotul Ratulea - alungat din sat de comunisti -, daca parohul Nicador Filip sau Negrea nu au facut nimic pentru ei, cum puteam eu, un copil de 23 de ani, sa le implinesc asteptarea? Tin minte si acum ziua cand am inceput sa tai tufele crescute in temelia vechiului amplasament si un batran s-a oprit, spunandu-mi: "Nu te mai osteni, parinte. Poti sa urci pana la Dumnezeu si mai sus, dar tot nu ridici biserica". Vorbele lui m-au cutremurat si m-au pus pe ganduri. Cum sa-L invoci pe Dumnezeu, pentru a intari o neputinta? Asta inseamna ca, sufleteste, oamenii din sat erau pustiiti si fara speranta. Insemna ca biserica cea noua trebuia cladita cu orice chip, pentru a le arata oamenilor cat de mari sunt ajutorul si lucrarea Domnului."
In numai sase ani, parintele a reusit sa faca ceea ce zagonenii au incercat 2-3 generatii la rand. Cu ceva bani daruiti de Prea Sfintitul Salajean si cativa sponsori inimosi, a inceput santierul, in timp ce satenii stateau pe margine si priveau. La un moment dat, intrand in biroul sefului de ocol silvic pentru o repartitie de lemn, acesta s-a mirat usor ironic: "Parinte, au murit oamenii din Zagon? Unde sunt barbatii si flacaii? Chiar nu mai e nimeni care sa te ajute?".
Cu toate necazurile si greutatea lucrarii, parintele nu s-a lasat. A continuat de unul singur sa spere si sa munceasca pe branci. Intr-o zi, s-a petrecut si minunea - dupa indreptarea fundatiei, parintele a luat maiul si a inceput sa taseze pietrisul din dreptul Sfantului Altar. Nu a trecut mult timp si, intorcand capul, a vazut o multime de sateni cum veneau sa-i ajute. A fost momentul de cotitura in viata lui de preot. In sfarsit, ii castigase pe oameni de partea lui. "Asa sunt zagonenii - cred mai mult in fapte decat in vorbe si indemnuri desarte. Ca sa faca ceva, au nevoie mai intai de exemplu, de pilda personala. Poate ca m-au pus la proba sau poate, nefiind de-al locului, le-am zgandarit fara sa vreau orgoliul, ei zicand in sinea lor: "Cu ce drept vine baiatul acesta din Zabala sa faca biserica in Zagon?". Oricum, cu rabdare si credinta, am reusit. Vazand ca nu ma dau batut, au sarit cu totii sa ma ajute. Din clipa aceea, am stiut ca lucrarea se va implini in cel mai scurt timp - ceea ce s-a si intamplat. Fiecare luna si fiecare an au adaugat ceva bisericii. Nestand o clipa pe loc, ne-am inaltat, prin dragostea si ajutorul oamenilor. In zidurile de acum e toata munca lor. Fara ei, nu m-as fi descurcat. Acum cateva zile, o firma de constructii de la Sf. Gheorghe s-a oferit sa ridice turnul clopotnitei de la intrare cu 160 de milioane. Am zambit la auzul acestei sume astronomice. Intreaga constructie a bisericii o realizasem cu doar 130 de milioane."
"Noi suntem romani" - cantat in ungureste
Tanar si abia iesit de pe bancile facultatii, parintele Hagiu a trait pana acum experiente pe care, in alta parohie, poate ca abia le-ar fi cuprins intr-o viata intreaga. S-a luptat cu autoritatile de judet sa recastige padurea si terenul bisericii, a infruntat suspiciunea si resemnarea romanilor, deopotriva cu ostilitatea fatisa a ungurilor din cealalta jumatate de sat. Nu e usor sa traiesti printre catolici si protestanti. Nu e usor sa stii ca fiecare gest si fiecare vorba a ta sunt cantarite atent, cu ochi critic si lipsit de ingaduinta. Fara sa se laude cu ceva, parintele a reusit cel mai greu lucru din toate - sa castige admiratia si chiar inima vecinilor secui. "Nu mi-am dorit special acest lucru si nici nu am facut ceva iesit din comun", zice linistit parintele. "Mi-am tinut slujbele dupa randuiala monahala - si zi, si noapte - si, la un moment dat, m-am trezit la poarta cu o multime de femei unguroaice. Ma chemau sa le sfintesc casa si animalele, sa le fac slujbe de dezlegare si sfinte masluri. De multe ori, trecand cu Iordanul pe ulita, ma aud strigat - fie in ungureste, fie intr-o romana stalcita: "Parinte, la casa la mine nu vrei sa intri?". Nu trece saptamana fara ca un ungur sa nu ma caute. Unii trimit haine ca sa le sfintesc, altii vor agheasma mica. Toti sunt protestanti si, in sinea mea, le inteleg durerea. Ca protestanti, nu au sarbatori, nu au icoane facatoare de minuni si, mai ales, nu au taine. Calcand cu ceva jena si fereala, intra in biserica si se roaga in sinea lor, manati de necazuri si greutati in familie, de certuri si parasiri dureroase. Le lipsesc slujba si dulceata mistica ortodoxa. Le lipsesc mila si dragostea din biserica romaneasca. Ei sunt mai aspri si mai razboinici, dupa cum le este si credinta. Pentru noi, Hristos e iubire. Pentru ei - judecata si dreptate, porunca si pedeapsa."
In cei sase ani de cand este paroh in Zagon, parintele a invatat sa nu se mai mire de nimic. Ii admira pe secui pentru disciplina si unitatea lor - oameni harnici si chiar prietenosi, pana cand vine vorba de natiune, de fibra lor maghiara. Incearca si, in parte, reuseste sa le inteleaga intoleranta si dorinta de a-i face si pe altii asemenea lor. Ceea ce nu pricepe este delasarea si usurinta cu care ortodocsii romani pot uneori sa se lepede de neam, sa-si schimbe numele sau chiar sa treaca la alta religie. De cand e paroh in Zagon, parintelui i s-a intamplat ca un ungur batran sa-i ceara pe patul de moarte sa fie inmormantat la ortodocsi, recunoscand ca parintii lui au fost romani. Altii (Albu, Torok, Kis sau Kantor) se rusineaza parca de originea lor vlaha si vorbesc numai ungureste. N-ar fi singura ciudatenie din zona. De pilda, la Dobolii de Sus, ortodocsii din sat asculta Sfanta Liturghie in romana, dar in rest nu mai stiu o boaba din limba lor stramoseasca, in timp ce, in satul Imper, credinciosii rostesc si canta din toata inima: "Noi suntem romani", dar in ungureste. La Zagon nu sunt probleme - nici etnice, nici religioase. Certurile si disputele strigate in gura mare (cate sunt) se poarta peste capul oamenilor simpli si stramtorati de aceleasi nevoi. Dincolo de unele rabufniri si incrosnari starnite de mai marii Udmr-ului, dincolo de nedreptatea strigatoare la cer ca autoritatile refuza cu obstinatie sa le inapoieze cele 46 de hectare ale parohiei, cel mai frumos exemplu de intelegere il dau familiile mixte. In Zagon exista obiceiul ca, la astfel de familii, inmormantarile sa fie facute de doi preoti (ortodox si protestant), iar la nastere, copiii sa fie botezati dupa o randuiala anume si niciodata incalcata: fetele la ortodocsi, iar baietii la protestanti.
Grea, nevazuta, si doar rareori pasnica, lupta dusa de parintele Hagiu pare a nu avea sfarsit. E chiar misiunea si randuiala sa de preot care, in tot ce face - oricat ar incerca - nu se poate desprinde nici o clipa de indarjirea romanilor de a se pastra intregi si neatinsi, in dreapta lor credinta ortodoxa.
Fotografii de Emanuel Tanjala