Corespondenta din Suedia.
"Muzica te poate salva de la orice"
Suedia e o tara speciala - o tara nici mai buna, nici mai rea decat alte tari din vest. O tara in care strainii cu studii superioare, inginerii, de pilda, sunt angajati sa faca curat in case sau sa spele geamuri, iar medicii sunt de obicei soferi de taxi. Dar se intampla tot atat de des ca strainii sa ocupe locuri de munca potrivite studiilor facute in tara lor de origine. Despre acesti "fericiti" se scrie destul de putin. Se poate spune, in general, ca romanii sunt foarte descurcareti, adaptandu-se destul de usor lumii din vest si ca talentul pentru limbi straine este o calitate genetica: Romania este tara in care se vorbesc multe limbi si dialecte. Dar destinul nu este o linie dreapta pentru nimeni. Viata intra prin toti porii, si cu ea, si binele si raul. Important pentru mine si altii a fost mereu faptul sa ma apropii de oameni prin ce avem noi in comun, umanitatea noastra, si nu prin diferentele particulare care ne pot dezbina si induce in eroare.
Oamenii sunt peste tot oameni. "Suedezii", obisnuia sa spuna dirijorul Sergiu Celibidache, care a trait si suferit multi ani in Suedia, dar caruia i s-a recunoscut geniul muzical, "sufera de complexul de inferioritate si, in acelasi timp, de complexul de superioritate." Un bun paradox, potrivindu-se nu numai tuturor natiilor, dar chiar si unei majoritati a indivizilor.
In tara in care te-ai nascut sau in afara ei, oamenii trebuie sa-si creeze strategii de viata, bazate pe principii etice comune tuturor. Asa a fost mereu pentru a duce cu bine la capat lunga calatorie a vietii. Asa a fost si pentru mine si multi altii, asa a fost si pentru Silvia Luca, nascuta in Romania, cantareata de opera, despre care vreau sa va povestesc.
Intamplarea a facut s-o intalnesc chiar in primele zile ale sosirii mele la Stockholm. Eram impreuna cu cativa intelectuali suedezi - RenE Coeckelberghs, poetul Artur Lundkvist (seful Academiei suedeze) si sotia sa, poeta Maria Wine, la o reuniune cu caracter cultural. Era un moment de bucurie pentru mine, fiindca tocmai primisem o bursa de studii de la Academie si acum se recitau si din poemele mele, traduse de poetul Pierre Zekeli.
Pe scena, langa pianul stralucitor, a aparut deodata soprana Silvia Luca, imbracata intr-un costum national, ca in basme. Era concentrata, frumoasa, tanara - reprezentand pentru mine o realitate de exceptie in atmosfera de vis a concertului. Era in luna octombrie 1975, dar totul era plin de flori si lumina, in contrast cu intunericul si ceata deasa de afara. O zi memorabila, de care Silvia isi aminteste precis, desi au trecut 30 de ani de atunci.
"Eram la inceputul afirmarii mele in Suedia. Emigrantii artisti erau organizati intr-o asociatie numita Centrul cultural al emigrantilor, infiintat in 1972 de regizorul maghiar Lajos Szecsi, cu care am colaborat de la infiintare si multi ani dupa aceea. Tin minte ca a fost o seara plina de emotie pentru mine, dar si de bucuria de a canta in fata unui public asa de select".
- Cand ai plecat din Romania, erai deja un artist implinit? Am avut mereu impresia ca ai avut norocul sa intri direct pe locul de sus al muzicii, fiind angajata la faimoasa Opera din Stockholm.
- Eu am plecat din Romania la sfarsitul anului 71. Absolvisem cu un an inainte Conservatorul din Bucuresti, sectia Canto. Soarta a vrut sa ajung in una din tarile nordului, Suedia. Locul in care m-am stabilit, Stockholmul, era un oras minunat, in special vara. Mi-am dat seama destul de repede ca nu e usor sa te realizezi intr-o tara straina, mai ales ca artist. E o lupta grea, pe care poate nu reusesti s-o duci pana la capat cu mari succese, asa cum poate iti doresti. Eu am avut de luptat mult pe plan familial si profesional. Sunt totusi multumita de ceea ce am realizat. Nu vreau sa dezvalui toate greutatile si durerile mele sufletesti.
- Asta ar cere chiar spatiul unui roman palpitant!
- Toata viata este, de fapt, o lupta cu ascensiuni, castiguri si pierderi. Am reusit sa fac ceea ce am vrut din anii mei de copilarie - sa cant si sa daruiesc prin cantec si vocea mea, un moment de bucurie, de satisfactie, semenilor mei si, in acelasi timp, mie insami.
- Cand si cum ai fost angajata la Opera din Stockholm?
- Printr-un concurs, in 1978, am intrat direct la Opera, fiind angajata permanent, pana cand am iesit la pensie, adica timp de douazeci de ani.
- Fantastic, am auzit ce lupte grele se dau pentru a fi angajat si pentru a ramane la Opera din capitala Suediei. Chiar si suedezilor le e greu sa intre la Opera, din cauza exigentelor elevate, a nivelului inalt, international, al prestigiului pe care l-a avut si il are mereu Opera din Stockholm.
- Intr-adevar, ca sa nu mai vorbesc despre onoarea ca Opera din Stockholm mi-a acordat o bursa de studii in Italia, unde am studiat canto cu doi maestri din Sienna, de la Academia Chigiana, cu profesorii Georgio Favarotti si Gino Bechi.
- In ce roluri memorabile ai cantat la Opera suedeza?
- Barbarina (Nunta lui Figaro), Amina (Traviata), Cavalerul rozelor (Strauss), Papaghena (Flautul fermecat) etc. Am dat si multe recitaluri singura sau impreuna cu alti cantareti stabiliti aici, din Bulgaria, Ungaria, Spania. Din programul meu n-au lipsit niciodata lieduri romanesti si cantece prelucrate din frumosul nostru folclor (Enescu, Brediceanu, Brailoiu, Dumitrescu, Jora, Stoia etc.).
- Cand ti-ai descoperit talentul exceptional pentru muzica?
- La 14 ani, iar cel care a facut-o a fost profesorul de muzica Alexandru Spataru. El a fost primul care mi-a spus ca am o structura de cantareata de opera. Mi-a pus degetele pe oasele fetei care formeaza pometii, apasand pe ele.
- Asta seamana cu o adevarata operatie magica de initiere si gandul ma duce in timpurile stravechi, cand craniul era considerat un instrument muzical (cu gauri, cum sustinea Pavarotti!) de mare finete. Care au fost profesorii romani de la care ai invatat bel canto-ul italian?
- La Conservatorul din Bucuresti i-am avut profesori pe Ana Talmaceanu (cantareata de opera) si Arta Florescu, de la care am luat cateva lectii.
- Nu e de glumit cu Opera! Nasterea vocii e invaluita de mister. Stiu ca pentru un cantaret de opera nu e de ajuns sa aiba voce, corpul intreg este foarte important, exprimand bogatia psihica a naturii omenesti. Toate astea le "citesc" pe tine: din felul cum vorbesti, foarte concentrat, din gesturile tale, exprimand ceva secret, din felul in care te misti: calm, cu economie. Imi place sa cred ca in toate se ascunde un sens muzical. Daca ai cantat timp de douazeci de ani la Opera din Stockholm, imi imaginez ca s-au imprimat in tine, ca pe un disc, toate operele in care ai cantat si trait intens. Cum poti trai in prezent, fara intensitatea operei?
- Acum, ca pensionara, am cativa elevi si conduc trei coruri de amatori. Suedezii sunt foarte interesati si pasionati de a canta in cor, in timpul liber. In afara de asta, de doi ani de zile, mai precis din luna mai 2003, am reusit sa infiintez o asociatie a pensionarilor romani din Stockholm. Aceasta pasiune am capatat-o dandu-mi seama cat de mult au nevoie oamenii de varsta a doua si a treia (mama, care e cu mine, are 90 de ani) sa se intalneasca si, impreuna, sa petreaca cateva ore de discutii, jocuri distractive, prelegeri si intalniri cu persoane interesante. Suntem abonati la revista "Formula As", pe care o citim cu placere, discutand articolele interesante publicate in ea.
- E o revista minunata, la fel ca si creatoarea ei, buna mea prietena, prozatoarea si jurnalista Sanziana Pop. Profit aici sa-i multumesc si eu pentru revista - ei si intregii redactii, precum si colaboratorilor ei, personalitati ale vietii culturale, sociale si politice din Romania si alte tari. Revenind la asociatia ta, cum te descurci cu partea economica?
- Primim ajutor economic pentru chirie si activitati din partea statului suedez. Suntem patruzeci de membri si sper sa vina mai multi, cu timpul, mai ales daca, in calitatea ta de poeta, ai sa revii mai des printre noi.
- Vizita facuta la asociatia voastra in ziua Pastelui ortodox a fost de neuitat. M-a impresionat marea vitalitate a membrilor clubului, frumusetea lor tonica, oameni a caror viata a fost implinita, in sensul adanc al cuvantului. Bogatia lor sufleteasca s-a manifestat nu numai in arta culinara rafinata, dar si in aceea a recitarii de poeme. Dar mai presus de toate a fost cand au inceput sa cante, deschizand cerurile pentru Pastele nostru. Voci profunde, pline de caldura, amintind peisajul bogat al Romaniei, copilaria fiecaruia, frumoasa limba romana, acolo unde se gaseste cheia personalitatii si cea a identitatii comune. In acea zi, m-am intrebat inca odata: ce e muzica, ce poate ea?
- Muzica te poate salva de la orice!
- In acest caz, muzica trebuie sa fie un pharmacon! Un medicament pentru sufletul intristat sau plictisit de banalitate. Un limbaj universal, care sustine toate limbile, inclusiv bogata si profunda limba romana, pe care am auzit-o cantata la clubul seniorilor romani din Stockholm, Doina vorbita in variantele ei pline de nuante. Printre domnii si doamnele distinse care cantau, se aflau si mama ta, Stela, de 90 de ani, si mama actorului roman Eugen Muscurel, de aceeasi varsta. Amandoua cu poleiala de aur a anilor peste chip, aurite de timp si traire plina, cea mai autentica frumusete pentru mine. Eram mai multe generatii acolo, parca sa implinim un ritual uman impreuna: sa ne bucuram ca suntem si ca vom fi mereu in amintire. Copiii si nepotii acestor pensionari plini de viata (copiii si nepotii tai se numara printre ei) vor primi mereu o imagine luminoasa pentru viitorul lor: parinti si bunici, ducand in limba cantata o Romanie supravietuind timpului si instrainarii.
Gabriela Melinescu