Sofia Vicoveanca
"M-am intors pe faneata copilariei si m-am temut sa nu-mi stea inima de atata frumusete si emotie!"
"Cunoasteti povestea mea: m-am nascut langa Toporauti, dincolo de "sarma ghimpata" care taie in doua inima Bucovinei, una din cele mai frumoase provincii istorice romanesti. Cand familia noastra a pornit in refugiu, mama ma tinea inca in brate. Am venit cu totii aici, la o matusa din Vicovul de Sus, cu gandul ca ne vom reintoarce degraba la casa noastra din Toporauti. Dumnezeu a vrut altfel. Noi am ramas pentru totdeauna aici si averile noastre acolo, pe pamanturile ocupate de rusi. Barbatul matusii Sofia (ii port numele) avea o spinare de deal, acoperit de faneata. Vicovul este la poale de deal si padure, iar nadejdea oamenilor sunt vitele, asa ca ei pregatesc cu grija hrana animalelor pentru iarna. Fanetele sunt cosite dupa un calendar respectat din strabuni. Acum, in iulie, faneata se coace, iarba e apoi cosita si lasata sa se usuce, facuta polog, apoi stransa in stog si adusa acasa, unde se pune in sura sau in poclizi. Copila fiind, pentru mine era o mare bucurie sa ma duc la greblat si la strans, pentru ca ma mai furisam prin alunisul de la marginea pajistei, ca sa gasesc alune, fragi salbatici si rugi cu mure. Aromele fanetelor si culorile florilor care impestritau iarba ma faceau sa zbor, imi dadeau asa, o stare de extaz. Fanul, ah, are atatea miresme si parfumuri discrete, ca daca noi, femeile, le-am folosi pentru a ne parfuma, am fi mult mai seducatoare! Chimia aceasta a fanetelor s-a impregnat atat de mult in fibra mea interioara, ca nici nu mi-am dat seama cand s-au asezat asa, straturi-straturi, in sufletul meu, verile acelea inundate de mireasma fanului fierbinte ca lava si de glasul de toaca al coaselor batute pe bolovani. Nici nu-mi inchipuiam ca am sa le pastrez, ca am sa reactualizez aceste amintiri cu atata drag, ca am sa-mi doresc atat de mult sa le retraiesc. Pentru ca dupa 45 de ani, am revenit acolo, pe faneata unde haladuiam ca fatuca, si n-am cutezat sa ma duc singura, ci am luat o nepoata de-a mea ca insotitoare, pentru ca m-am temut sa nu-mi stea inima in loc de atata frumusete si emotie. Si s-a intamplat ca in ziua in care am mers, a fost soare si frumos dupa o saptamana intreaga de ploaie, iar eu am regasit intocmai aromele fanetei din copilaria mea. Florile erau aceleasi - sanziene, margarete scanteioare si toporasi, doar izvorul isi schimbase un pic firul, fata de cum il stiam. Impresia a fost atat de puternica, incat de undeva, din adancul memoriei, s-au infiripat doua versuri: "M-am dus printre flori, in crang/ S-adun mirozne si sa plang". Pe mine ma leaga foarte mult acest plai. Intotdeauna cand vreau sa-mi hranesc sufletul, sa mi-l incarc de viata, ma-ntorc aici si-mi reamintesc imaginile copilariei. Pamantul acesta imi da puteri. Pe masura ce timpul trece, ma simt tot mai legata de casa, de locurile copilariei, de locul in care am vazut totdeauna soarele rasarind, unde am baut apa neinceputa, de izvor, si unde m-am imbatat prima data cu mireasma de fan cosit. Chiar m-am gandit ca in vara aceasta sa-mi iau si nepotelele, sa le duc in faneata, sa ne ratacim printre flori, sa vorbim pe indelete cu ele, sa le invatam glasul si cantecele. Au si ele nevoie, ca sa fie puternice, de amintiri parfumate cu fan."
Angelica Stoican
"Cine n-a dormit o noapte in fan nu stie de ce a trait in lume!"
"E tare frumos la cosit, cu taranii mei din Muntii Mehedintiului. Vara, natura e atat de darnica cu noi, ca frumusetea din jur te lasa fara grai. La noi, la vremea cositului, oamenii muncesc "cu imprumutul", adica se face o claca - se aduna mai multi cosasi, prieteni si rubedenii, care merg de la unii la altii, pana ce-si termina fiecare pajistile de cosit. De exemplu, mama mea are loc de coasa de 29 de oameni! Acolo sunt niste poieni foarte mari, care trebuie cosite odata, pentru ca altfel se scutura floarea fanului si nu mai este asa de hranitor pentru animale si nici asa de puternic ca leac.
Mergeam cu parintii mei la cosit, inca din copilarie. Ma trimitea mama la izvor sa aduc apa proaspata si rece pentru cosasi. Cu ochii pe sus, la pasari si la copaci, cantam de rasuna padurea, iar oamenii se uscau de sete, pana-mi aminteam eu dupa ce plecasem. Cand eram foarte mica, mi se parea ca daca fierul coasei culca florile si iarba, n-or sa mai cante pasarile, n-o sa se mai auda cantecul ierbii, fosnetul ei si taraitul greierilor-cosasi. Imi era ciuda si ma-ntristam cand vedeam poiana rasa, dar ma bucuram cand mijea iarasi firul ierbii. Cand am mai crescut, mi-au trecut temerile acestea romantice si, pe la 16 ani, am luat eu insami coasa in mana si am cosit in rand cu barbatii. La noi, femeile sunt mai barbatoase, cosesc, calaresc, sunt bacite la oi, viata la munte e destul de aspra, asa ca fac tot felul de munci. Dar si la iubit sunt la fel de aprige ca la lucru! Femeile cosase le aruncau barbatilor tot felul de strigaturi ironice, legate de simpatiile pe care le aveau unii pentru altii, barbatii le raspundeau la fel, asa ca atmosfera era foarte vesela si cu spor la lucru, pentru ca inima ti-era usoara. Unchii mei, Mosu Ionu si Mosu Vasile, se-ntreceau la doine si la cantece, de rasunau vaile in timp ce coseau. Nu stiu de unde le venea harul acesta, ca toata lumea ramanea in loc si asculta cand cantau. Uneori izvodeau acolo, pe loc, melodii si versuri atat de frumoase si atat de bine tocmite, ca te rascoleau, pur si simplu, prin frumusetea si simplitatea imaginilor. Si cantecele veneau mai repede acolo, pe pajiste, totul parea asa, o poveste magica. Si dragostea se lega mai repede atunci. Chiar dupa cosit, in drum spre casa, fetele si feciorii se rataceau in plimbari romantice prin lunci si pe dealuri. Era o lume foarte frumoasa si bine rostuita. In acelasi chip e si astazi, eu n-am gasit prea mari schimbari, mergand des acasa, la Prejna, in satul meu din varful Muntilor Mehedinti. Imi place si acum sa merg la conac, unde se aduna fanul de pe pajiste. Pana se termina treaba, oamenii dorm o noapte, doua acolo, afara, langa popsorii de fan, ascultand greierii si fosnetul padurii. Ce poate fi mai frumos, decat sa dormi adanc, in mireasma parfumata a fanului, si sa ai stelele deasupra? Cine n-a dormit o noapte in fan nu stie de ce a trait in lume, pentru ca atunci ai visele cele mai frumoase. Fanul are un anume cantec, o anume muzica a lui, o energie extraordinara, pe care omul le preia fara sa-si dea seama, calcand descult prin iarba. Cu fan adormitor isi fac muntenii mei si astazi patul si pernele, incarcand saltelele cu floare proaspat cosita. Toate cate sunt ale fanului erau stiute de batranele satului, culese si puse in scaldatoarea fetelor mari si a copiilor mici (sanziene, rozmarin, busuioc salbatic, cicoare), spre a fi feriti de boli, de deochi si de farmece, si a fi iubiti in lume. Acum, daca Dumnezeu m-a rupt de acolo de unde mi-a fost atat de bine, cand mi-e greu, fug repede in satul natal, mai fur un picur de energie si iar ma intorc, gata de noi batalii. Saptamana viitoare ma duc la fan. Abia astept sa ajung in poienile inflorite din munte, mai aproape de mine si mult mai aproape de Dumnezeu."