Parul din varful dealului
Stau in iarba inflorita a unui deal din inima Transilvaniei. La picioarele mele se intinde o campie strabatuta de-un tren albastru. N-aud cum face, dar din cand in cand arunca spre cer rotocoale de fum. Pe langa tren curge Muresul. Reghinul nu se vede, e mai departe. Dar Ideciu de Jos si Ideciu de Sus sunt foarte aproape, doua sate legate intre ele printr-un fir subtire de drum. Luna iunie si-a mai scuturat ploile si trimite un vant caldicel, care serpuieste prin livezi si gradini, printre surile si casele acoperite cu tigla rosie. Ideciu este un sat sasesc.
Sau a fost, pentru ca din cinci sute de familii de sasi, azi nu mai sunt nici zece. Casele au ramas insa, si unduirea timpului nu a schimbat decat locatarii. De-aici, din varful dealului lipit aproape de sat, pe care se inalta o troita la fel de albastra ca trenul care aluneca prin campie, vad foarte bine vechiul turn al bisericii. Pe aceeasi strada, la cea de-a patra casa, in spatele ferestrelor, este o camera saseasca, inalta. Motz Maria sta pe canapea, rasfoind o carte, iar Laszel Gerda sade pe-un scaunel, privind multumita curtea. Tocmai a maturat-o. Motz Maria are 96 de ani. Gerda este nepoata ei. Cartea batranei este un album memorial al satului Ideciu, facut cu banii sasilor plecati prin strainatati. "Nici nu mai cunosc... asta parca e vecina me. Asta sunt eu, da parca nu ma mai cunosc eu pe mine", spune Maria si isi plimba mana noduroasa peste o pagina, ca si cum ar vrea sa dea la o parte negura de pe ea. Din carte ii zambeste o tanara cu parul cosite. E imbracata in "Tracht", portul traditional al sasilor din Ideciu, si tine de capastru un cal impodobit cu flori. Tanara din fotografie este chiar Maria, in urma cu 70 de ani. Ii zambeste peste decenii Mariei de acum, ale carei degete tremura pipaind fotografia. Batrana isi aseaza mai bine ochelarii cu rame groase si isi ridica privirea spre fereastra, unde se vede dealul pe care stau eu. Se vede si troita albastra. Pe vremea cand a fost facuta fotografia, in locul ei era un par batran si salbatic. Toata lumea din sat il stia si ii privea coroana rotunda si singuratica. Acolo, sub el, se strangeau toti tinerii din sat dupa slujba de la biserica. Erau cu totii imbracati in portul sasesc, mergeau tinandu-se de mijloc. Se intindeau la umbra copacului si umbra parca era mai racoroasa pe atunci, si iarba mai verde, si cantecul pasarilor mai vesel. Era fanfara in Ideciu, tromboanele ei sclipeau in soare cand cantau: "Der Mai ist gekommen, die Boume bluhen auf" ("A venit luna mai si pomii infloresc"). Fetele le trimiteau iubitilor priviri cu inteles, pline de dorinta. Multe din intalnirile de la parul salbatic erau preludiul casatoriei, a drumului cu alai la biserica, in caruta cu cele noua perne cusute cu fir rosu. Poate e doar tineretea care face amintirile mai frumoase. Maria ofteaza si sticla groasa a ochelarilor se abureste. Lumina serbarilor campenesti a fost stinsa de razboi, apoi de comunism. Cand armata romana a intors armele, nemtii au inceput sa se retraga din fata tavalugului rusesc. I-au obligat pe sasi sa paraseasca odata cu ei teritoriile ocupate. Unii nu au vrut, erau acasa, Romania era tara lor, chiar daca vorbeau nemteste. Au fost impuscati. Asa a inceput imbulzeala salbatica spre Vest. Oamenii isi luau o valiza, lasau casele descuiate, cu toata agoniseala de-o viata in ele, si plecau. In carute, pe jos, si cei mai norocosi in trenuri. Animalele ramaneau in grajduri, granele in hambare, bucatele pe masa aburind. Suvoiul omenesc al sasilor din Ideciu se scurgea in scartait de carute, pline cu bagaje, si in plansete de copii.
Asa a inceput drama tuturor sasilor din Transilvania, nu doar cea a Mariei. Familiile s-au destramat si o lunga perioada de suferinta, de dor si de speranta de regasire a luat locul vietii tihnite din acest sat, de pe malul Muresului. S-a intamplat ca unele familii erau rasfirate in trei tari - o parte in Austria, alta in Germania, in timp ce barbatii erau pe front in Cehoslovacia. Apoi, o furtuna a rupt parul salbatic si oamenii au pus in locul lui troita. Cararile ce duceau la el s-au salbaticit si nu se mai cunosc. Trebuie sa o iei prin curtile fara garduri de pe Strada Tiganilor sau sa iti faci drum prin tufele salbatice, ca sa ajungi la troita albastra.
Dupa razboi, Maria s-a intors cu mama ei la casa lor saseasca din Ideciu, sa recupereze ce mai ramasese dupa trecerea rusilor. N-au putut dupa aceea sa mai iasa din tara si sa mearga la rudele din Germania. In timpul comunismului, a reusit sa plece doar mama, iar copiii Mariei, abia dupa revolutia din 89. S-a produs o noua ruptura: ei sunt acolo si ea este aici. A fost in vizita la ei de cateva ori. A stat singura in casa, in timp ce copiii erau la serviciu toata ziua. Maria a inteles ca acolo e o alta lume, la care nu se mai poate adapta, la cei peste 90 de ani ai ei. S-a intors in Romania. O data pe luna vorbeste la telefon cu baietii. Nici ei nu se pot intoarce acum. Poate s-ar obisnui usor in Romania, doar aici au crescut, insa au inceput sa isi construiasca acolo case si cariere, si familii. Candva, se vor intoarce. Poate la batranete, cand nu vor mai putea negocia cu singuratatea si nostalgia.
Motz Maria sta pe canapea rasfoind mai departe cartea cu amintiri. Are ochelarii aburiti si nu mai vede nimic, insa intoarce fila dupa fila. Laszel Gerda nu indrazneste sa o priveasca. Se uita pe fereastra, la curtea proaspat maturata.
De sus, de pe deal, satul imi pare o miniatura, un sat de jucarie. As putea, ca un nou Guliver, sa pun o casa pe buricul degetului si sa o ridic la inaltimea ochilor, pentru a privi mai bine pe fereastra. Ceea ce as vedea insa ar fi durere adevarata si lacrimi adevarate.
Intoarcerea
Casa lui Grager e la sosea. Are un mic magazin in camera din fata. A angajat chiar si un vanzator. Toata lumea il cunoaste pe Grager: un batranel mic de statura, cu ochi albastri, ce i se rotesc a mirare sub fruntea inalta. Unul dintre primii sasi intorsi in Ideciu. Grager, "cel de-a luat femeie in casa". Din 1945 si pana acum, sasii nu au incetat sa plece din Ideciu. Au plecat, chiar si sub comunisti, cand emigrarea era posibila doar cu mari presiuni si doar daca iti dadeai casa pe nimic statului, au plecat chiar si dupa 89, cand parea ca lucrurile se vor indrepta in Romania. Si poate ca s-au si indreptat, fiindca sasii au inceput sa se intoarca. De necrezut, dar adevarat: de doi ani, sasii se intorc, la fel ca si berzele, in satul lor. Unii sunt tineri, asa cum este Klein, care isi construieste o casa, adus inapoi poate de amintirile unei copilarii fericite si de frumusetea locurilor de aici. Altii sunt ca Grager, mai in varsta. Dar si Grager a copilarit aici, aici au copilarit si copiii sai, inainte de a pleca in Germania. Si el a mers la serbarile de sub parul salbatic. A fost prizonier la rusi, s-a intors in Romania si a trait in comunism pana cand soacra din Germania a reusit sa il scoata, in anii 80. "Multi sasi au ramas in Germania si Austria, da eu m-am intors in Ideciu ca-mi sunt locurile dragi, si oamenii imi plac mai mult. Am lucrat in Germania si cu pensia de acolo pot trai aici", imi spune Grager, bucuros ca are cu cine povesti. Imi arata cartea pe care plangea Maria. O are si el, o au toti sasii de aici si o au si cei din lumea intreaga. Cei din vest plang poate mai amar cand o rasfoiesc. Toti sasii care au plecat din Ideciu au trimis bani din America, din Canada si Germania, pentru a se tipari cartea. Si el a dat bani, dar cartea nu ii era de ajuns. S-a intors aici, de unde in urma cu aproape 30 de ani a plecat doar cu o valijoara, cateva fotografii si actele. S-a intors in satul unde cunoaste "toate cararile".
"Acolo, in Germania, fiecare e pentru fiecare, nu vezi lume pe strazi. Aveam acolo o vecina... nici nu ii intereseaza. Aici, daca se intampla ceva, se afla pe loc, pana in capatul satului, de-aia eu ma simt aici ca acasa. Aici era cu vecinatate, ca daca iti murea un animal, dadeau toti cate putin ca sa iti iei altu. Acolo, o murit un vecin si nu am stiut, am aflat tarziu. N-au pus la usa semn, n-au anuntat, nimic. D-apai, aici te cheama la pomana, te anunta. Apoi am avut o vecina unguroaica si eu nu am mai vazut-o un timp si am intrebat pe sotul ei daca e bolnava de nu mai iese, si el mi-a zis: "Da du-te la cimitir, sa vezi ca e scris numele ei pe o cruce, s-a dus". Murise si nu stia nimeni. E altfel lumea acolo. Au bani. Acolo daca ti se gata ceva, nu poti merge sa ceri. Astia care au plecat de aici, noi, sasii, ne tinem impreuna. Am organizat intalniri, da aia, nu prea."
Doamna Floarea Sagau este femeia angajata de Grager sa trebaluiasca prin casa. O data la trei luni, ea il insoteste inclusiv in Germania, pentru un salariu de trei sute de euro pe luna. Corpolenta, vesela, pusa mereu pe treaba si vorbind tare, doamna Sagau ne aduce doua cafele: "Sa stiti ca are in Germania o fotografie mare, cu parul salbatic ce-o fost aici, pe deal. Eu pot sa va spun de ce s-a intors in Romania, ca am vazut si eu cum sunt nemtii din Germania. Acolo, cainele nu ai voie sa-l tii in lant sau sa latre, nu ai voie sa tii cocos, ca ala canta. E o liniste si-o raceala de parca ai fi in pustiu."
Dupa mai bine de douazeci de ani petrecuti in Germania, Grager adoptase stilul de viata occidental, incat cei doi euro dati pe paine zilnic devenisera obisnuinta. Cand a sosit Floarea, "risipa" asta a luat sfarsit: "Faina era 25 de centime kilogramu, asa ca am luat opt kilograme de faina si am facut eu, la cuptor, cu banii de o pita cat pentru o saptamana." Asa s-a hotarat Grager sa o tina pe Floarea angajata permanent. Si nu pentru economia facuta, ci pentru mirosul de paine scoasa din cuptor in acea zi. Invatata cu obiceiurile din Ideciu, de cate ori facea paine, Floarea mergea sa duca si vecinilor: "Au auzit ei ca nu prea ii sanatos sa mananci multa paine sau cartofi sau asa, da pita mea o mancau bucurosi. Nemtii dau bani multi pentru sanatate. Eu n-am beut toata viata atata apa cat am beut in Germania. Tot timpu ma intrebau, unul, altul: "Beut-ai apa azi, Floare?". Incontinuu tin sticla cu apa la gura, ca cica ii bine pentru organism."
Grager da aprobator din cap. Zambeste. Apoi revine la povestile sale din razboi, la istoria locului, la primele sase familii sasesti care au infiintat satul. Strabunii lui au fost aici inca de la inceput, si bunicii lui au muncit trei zile pe saptamana la baronul ungur, ca sa primeasca pamant. Ii pare bine ca e in Romania, ca e din nou acasa. Acum ii asteapta pe ceilalti sasi care trebuie sa soseasca in august. Vin din America, din Australia, din Germania, ca sa petreaca impreuna cateva zile in Ideciu. Sunt camarazii sai de exil, alaturi de care seri la rand a planuit intoarcerea in Romania, imaginandu-si cum va fi cand se vor intalni pe malul Muresului ori pe dealul cu troita albastra. Cum vor merge din nou la biserica satului.
Singuratatea bisericilor
Inaintam prin iarba proaspata din curtea bisericii si curatorul Kasper tine in mana dreapta, deja pregatita, cheia. O rasuceste de doua ori in broasca si impinge cu umarul in usa intepenita a bisericii. Usa tresare, ca trezita din somn, si se deschide cu un scartait prelung. Bancile, aliniate una langa alta in fata altarului luminos, isi asteapta credinciosii. Biserica e goala. Kasper ramane nemiscat. Clipeste des. Bisericile goale mi-au creat intotdeauna senzatia unei intimitati ce te face sa iti deschizi sufletul mai usor. E ca si cum Dumnezeu ti-ar acorda exclusivitate. Privindu-l pe Kasper, imi dau seama ca pentru el nu este acelasi lucru. Linistea dintre noi si altar era altadata plina de cantecele corului. Fire de praf se astern astazi pe bancile lustruite altadata de sutele de sasi. Aerul e rece, murmurul rugaciunilor nu-l mai incalzeste. "Episcopu, cand o venit la noi si o vazut biserica, o zis ca e mai mare ca cea de la Alba-Iulia. Eu i-am zis ca n-o fost mare, o fost mica. Amu ii mare, ca-i goala", spune Kasper, luand carpa de sters praful. Face curatenie in fiecare zi. Tine biserica de parca in orice moment lucrurile ar putea reveni la ceea ce au fost candva si el nu vrea sa fie nepregatit. Asta, pentru ca el a prins vremurile in care "sinsi sutie" de familii sasesti intrau pe rand la slujba, pentru ca nu aveau loc: batranii, femeile si copiii dimineata, barbatii si tinerii dupa-amiaza. Orga canta pana la amiaza, cele sase clopote de bronz si arama se auzeau pana la Reghin. Asta in Ideciu de Jos. Ideciu de Sus avea biserica lui si era la fel de neincapatoare. Acum, credinciosii celor doua parti ale Ideciului se strang intr-un singur loc: iarna, intr-o camera incalzita a casei parohiale, vara, in biserica asta, unde rareori, la slujba, se mai umplu trei banci. "Parohia noastra are in tot Ideciul 44 de suflete, cu copchii cu tat. Sunt si tineri, da sunt si batrani, care azi-mani scapi de ei, ca sunt de-aia vechi, nascuti in 20." Kasper insusi este unul dintre "batranii vechi". La el vin sa-si adape amintirile copilariei, ca la un izvor cu apa vie, toti nepotii sasilor plecati. Unii au amintiri atat de imputinate de timp, incat nici nu mai stiu locul exact al casei batranesti sau, cand o vad, nu o mai recunosc. Kasper le spune: "Pai, inainte, casa asta avea doua ferestruici aici si usa era dincolo", si odata cu lacrimile din ochii nepotilor, apar la fereastra bunicii, in usa sunt parintii cu valijoarele exilului, cateodata se aud tunurile rusesti. O parte a sufletului lor e luminata din nou, isi regasesc pentru o clipa paradisul pierdut al copilariei. "Razboiu lucruri bune n-o facut, ca daca nu era, puteau sa moara tati linistiti, aisi. Se intorc aisi, ca si eu mult am umblat, da mai bine ca acasa, nicaieri nu ii. Stiti cum: o casa facuta noua nu-i asa buna ca cea veche. Acolo, de unde vin ei, is mai reci oamenii. Nu-si cunosc vecinii sau nu vor sa si-i cunoasca. Asa ca ei tat aici se simt bine. No, aia tineri sunt mai retinuti, da aia mai in varsta, tati plang. O fost multe lucruri asa... si daca io mor, io sunt singuru care mai stie sa le spuna unde o fost casa facuta, cine era unde, ca vin din Germania. Tati vin la mine. Anu trecut numa, vreo 20 de insi m-o chemat sa le explic. Si norocu e ca eu stiu tat, fiecare unde o stat", spune Kasper si incuie usa bisericii. Mai sunt cateva lucruri de facut, dar e hotarat sa le duca la bun sfarsit. Pana acum, s-a ocupat si a renovat biserica, a facut clopotnita, a zugravit si a refacut acoperisul. Ar vrea sa repare orga, mai mare decat cea din Reghin, dar stie ca asta costa cat nu poate strange satul. Poate din Germania o sa vina un ajutor. El a pastrat-o si, desi e stricata, a aranjat-o sa para buna, sa fie acolo in biserica, "da nu mai canta". In cealalta parte a Ideciului, orga veche nu mai este deloc. Ceasul turnului s-a dus si el. Sasii au pastrat mecanismul plin de rotite dintate, cu speranta ca, intr-o zi, cineva o sa stie sa il puna la loc. In timpul comunistilor, ceasul a disparut. Turnul din Ideciu de Sus pare acum o bucata de istorie ce se ambitioneaza sa ramana in picioare, sa depuna marturie. Kasper se aseaza cu un oftat pe bancuta din fata portii, la soare: "Cu vecinu de aici, mergeam in fiecare duminica si bateam cartile la pod. Se-auzea fanfara, dansam valturi si tangouri, nuntile erau cu alai de tineri imbracati in portul nostru sasesc, cu mirele si mireasa asezati la masa urcata in caruta. Batrana satului le facea de mana toate costumele, si femeile mergeau sa le spele la Mures. Eh... A fost doar un vis. Asta a fost: un vis."
Iarba din Siebenburgen
Sub sprancenele satene, ochii mari si rotunzi ai Marianei clipesc fara graba. Asta imi da senzatia, privindu-i chipul, ca vrea sa inteleaga foarte bine ce intreb, ca sa imi dea cel mai bun raspuns posibil, fara risipa de vorbe. Dupa felul de a vorbi clar si la obiect, dupa politetea retinuta sau dupa gesturile abrupte, iti dai seama ca are ceva de sasoaica in ea. Numele pensiunii pe care o conduce nu mai lasa nici o indoiala: Marianne. Pensiunea e ridicata chiar langa salina in fata careia sasii se intalneau pe terasa la sfarsit de saptamana. Erau alte vremuri pe atunci, biserica era plina, sasii veneau aici, chiar si din Reghin. In trasuri, imbracati in costume populare, cantand. Si astazi vin sasii, insa altceva ii cheama acum: amintirile, speranta ca se vor simti iarasi tineri, scapand de uscaciunea exilului. Toate rudele Marianei sunt in Germania. A fost si le-a vizitat acolo, a vazut Kolnul si s-a plimbat cu vaporasul pe Rin. Dar in fiecare vara, sasii plecati din Ideciu se intorc aici pentru cateva zile. Unii vin cu avionul din America, se intalnesc in Germania, si de acolo pornesc in autobuze spre Romania. "Vor veni si anul asta, in august. Ii astept. Va veni si mama cu ei. Casa parinteasca o tin curata si o ingrijesc tot anul, numai pentru cele cateva zile cat dureaza venirea ei. Vin sasi din toate colturile lumii, Ideciu e in sarbatoare cateva zile. Ii cazez pe toti la pensiunea mea si prepar numai mancarurile noastre traditionale", spune Mariana.
Suntem pe iarba, in curtea casei sale din Ideciu de Sus. Putin mai departe, e o mica gradina si dincolo de ea se intinde livada. Cativa prieteni sasi au venit din Brasov in vizita. S-au descaltat si stau cu picioarele goale in iarba. Ei sunt sasii care "au ramas", nu au plecat in Germania, au preferat Romania tocmai pentru astfel de momente sentimentale: pentru a bea o bere cu prietenii, desculti prin iarba de acasa. Inserarea coloreaza linistea satului in auriu. Undeva, departe, se aude trenul albastru fluierand scurt. Cainele casei s-a oprit si inclinand capul un pic, a mirare, priveste vrabiile de pe gard. "Cand or venit data trecuta, nici nu mai stiau vorbi romaneste, dar stiau a canta imnul cel vechi din timpul Regelui. Il stiau toti si s-au ridicat in picioare si cu mana pe inima l-au cantat. Pentru noi, sasii, acasa inseamna SiebenbUrgen, Tinutul Celor Sapte Cetati. Nu exista sovinism intre sasi si romani, avem aceeasi tara. La biserica saseasca, preotul intreaba mereu daca sunt romani in sala si daca e unul singur, pentru el tine slujba si in limba romana. Asa am fost mereu noi: daca intre douazeci de sasi era un roman, vorbeam romaneste pentru el. Ungurii nu sunt asa, dar asta ii priveste. Voi, in sud, nu stiti problemele de aici, dar poate intr-o zi vom invata, unii de la altii, numai ce e bun. Sasii si-au facut faima aici, ca sunt corecti si sunt gospodari", imi spune Mariana. Dispare in casa si se intoarce cu un sul invelit in celofan. Il desface cu grija. Este steagul Tinutului Celor Sapte Cetati. Mariana priveste cele sapte turnuri aurii profilate pe un fond rosu-albastru, cu o curiozitate si o intensitate a privirii, de parca acum le-ar vedea pentru prima oara. Cati sasi nu au privit, ca ea, acelasi steag, incercand sa afle in culorile sale o explicatie pentru familiile desirate, pentru despartirile prea lungi, pentru anii de asteptare si speranta, pentru exil, pentru nedreptatile istoriei? Din vechiul turn al bisericii sasesti se aud clopotele. Bang. Bang. Anuntand predica de maine, glasul lor trece peste case si curti, peste Gerda si Maria Motz, ce rasfoieste cartea amintirilor, peste Floarea si Grager cel intors, peste Klein ce-si face o casa noua. Destinele lor se amesteca in sunetul clopotelor si vantul le duce pana in varful dealului, la crucea albastra, ce se confunda cu cerul. In locul ei, poate va creste un alt par salbatic, sub care sasii sa danseze din nou valturi, in cantec de fanfara.