Ma numesc Andreea, am 16 ani si sunt eleva la un liceu foarte bun din Brasov. Intrucat ma aflu intr-o situatie disperata si nu am cu cine sa ma sfatuiesc, vazand ca ati initiat o rubrica de S.O.S. in revista, m-am hotarat sa va scriu. Sigur, in comparatie cu marile drame ale lumii, ceea ce mi se intampla mie poate sa para banal, dar aceasta banalitate pe mine ma afecteaza enorm. Iata despre ce este vorba. Cand am venit din provincie la Brasov (sunt din Halchiu, un sat din apropiere), mi s-a parut, cum se spune, ca-l apuc pe Dumnezeu de-un picior. Visul meu se implinise, insa el a devenit foarte repede un cosmar. Parintii mei sunt divortati. Eu cu tata si cu bunicii am ramas la tara, iar mama cu sora mea s-au mutat aici, in Brasov. Initial, a fost vorba sa stau cu mama, dar din cauza ca locuinta e foarte mica, sunt obligata sa stau la o gazda, in aceeasi camera cu o batrana. E groaznic! Nu doar ca nu am pic de intimitate, dar e bolnava si geme mereu. Dar asta e cea mai mica nefericire a mea. Adevarata drama se petrece la scoala. Pe langa faptul ca nu cunosc aproape pe nimeni din liceu, orice tentativa de apropiere pe care o fac e respinsa. Sigur, nu-mi da nimeni in cap, dar mai bine ar fi sa ma loveasca, decat sa alunece cu privirile peste mine, cand spun si eu cate ceva. In marea majoritate, ei se cunosc de mult, sunt colegi inca din scoala primara, formeaza grupuri gata constituite, in care una ca mine n-are ce cauta. Eu sunt o fata de la tara, saraca, cu parinti divortati, iar ei sunt - cei mai multi - copii de bani gata, infumurati si ostentativi. Ma confrunt zilnic cu aceeasi drama: ostilitatea de la liceu, singuratatea de la gazda. Nu am nici prieteni, nici familie, nu am nimic. Pur si simplu, nu mai am nici un fel de elan. Eram o persoana atat de sociabila, acum sunt tot timpul cu lacrimile in ochi. Atmosfera de provizorat in care traiesc ma apasa, am devenit o persoana inchisa si nu mai dau randament nici la invatatura. Uneori, imi este frica sa merg la scoala, imi este frica sa ies din camera. Vreau sa ma culc, si a doua zi sa nu ma trezesc. Singura mea bucurie este cand plec la bunici, la Halchiu. Dar nici acolo nu sunt prea fericita. Ei sunt batrani, tata e tot timpul pe drumuri, nu primesc nici un fel de afectiune, de nicaieri. (Mama e pe cale sa se recasatoreasca cu un strain, problemele mele o plictisesc). Spuneti-mi, va rog: exista vreo solutie pentru mine? Simt cum ma inghite o gaura neagra. Eram atat de fericita inainte de a veni la liceu. Va rog, ajutati-ma!
Andreea
Draga Andreea,
Scrisoarea ta seamana pana la ingemanare cu o pagina de jurnal din adolescenta mea. Iti fac marturisirea aceasta, fiindca stiu ca la varsta pe care o ai, conteaza sfatul unei persoane care a strabatut o experienta apropiata. Si eu am venit din provincie la o facultate din Bucuresti, si eu eram o fata saraca, cu parinti divortati. M-am confruntat si eu cu aroganta unor colege imbracate ca la Paris, in vreme ce eu eram incaltata in tenisi, iar cand isi scoteau din geanta sendviciurile cu salam de Sibiu, mie imi venea sa lesin. Dar replica mea a fost diferita de-a ta. In loc sa plang si sa ma las pe tanjala, le-am provocat la lupta pe un teren unde banii lor nu aveau nici un fel de putere: invatatura. Si-am castigat. In scurta vreme, tenisii mei devenisera pantofii de bal ai Cenusaresei, localitatea de unde veneam, un fel de pepiniera de genii, iar arogantele mele colege imi curtau prietenia. Ce te impiedica sa faci si tu la fel? Din moment ce inveti la cel mai bun liceu din oras, inseamna ca in capul tau e ceva. Nu intra in capcana prosteasca care ti se intinde. Nu poti lupta cu standardul lor de viata. Nici nu trebuie. Muta lupta pe terenul invataturii. Fii deosebita prin ceea ce stii. Odata intrata in competitie, vei vedea ca celelalte suferinte se estompeaza. E foarte important sa te mobilizezi. Primele note bune te vor face sa vezi lumea sub un cer mai senin. Si eu am tanjit dupa casa mea, locul meu, prietenii de care ma despartisem. Exact ca tine, plangeam la fiecare capat de saptamana, cand trebuia sa ma intorc, iarasi, in Bucuresti. Dar lucrurile s-au schimbat radical, dupa ce primele note de zece au aparut in carnet, dupa ce profesorii au inceput sa ma aprecieze. E un sentiment extrem de reconfortant. Oamenii mi s-au parut mai frumosi si orasul mai primitor. Chiar si caminul sordid in care stateam a inceput sa semene cu o casa. La varsta ta, invatatura iti da un rost si dreptul de a te gandi cu speranta la viitor. Un viitor poate ceva mai greu decat al colegilor tai de bani gata, dar mult mai sigur. In plus, invatatura actioneaza si ca o terapie eficienta, pentru suferinta provocata de divortul parintilor tai. Nu spui nimic despre asta in scrisoare, dar fondul tau de melancolie, dorul de-acasa, e dorul de intregul familiei, de afectiunea care-ti lipseste. Chiar si faptul ca in casa unde stau mama si sora ta, nu s-a gasit un locsor pentru tine, e o durere. Totusi, ai mai multe atuuri in mana, decat carti pierzatoare. Iesi din starea de depresie care te-apasa asa de mult. Ai doar 16 ani! Fugi si urca-te in singurul tren care poate sa te duca la fericirea de care ti-e dor: invatatura. Sigur vei castiga!
Sanziana Pop