"Sunt romanca si numele meu se scrie cu X"
Povestile unei adolescente
- Interlocutorii mei din paginile revistei "Formula As" sunt, de obicei, personalitati culturale cu biografii publice. Oameni celebri. De data asta, celebritatea din fata mea e o fata tanara, ba chiar o... adolescenta. Mai exact, o tanara si splendida domnisoara, despre care se stie tot si mai nimic.
- Am 24 de ani, sunt divortata si am un baietel de 2 ani - Mario.
- Oare ce fel de ursitoare ti-au daruit atata frumusete, ba chiar si sansa de-a fi celebra la 24 de ani? Sub ce zodie te-ai nascut?
- M-am nascut pe 3 ianuarie 1981. Sunt Capricorn cu ascendent in Sagetator. O zodie de oameni disciplinati si cu picioarele pe pamant. Parintii mei erau foarte tineri cand s-a produs "evenimentul". N-aveau nici 20 de ani cand am aparut eu. Erau niste copii cu un copil, Tiberiu si Liliana. Au fost foarte ajutati - fiind asa de tineri - de bunicii mei. Bunica mea a fost invatatoare, o cheama Elisabeta si acum are 70 de ani. Si bunicul meu e inca foarte tanar. A fost ziarist. Il cheama Emilian, Emilian Gaina. Tatal meu este diplomat, iar mama lucreaza cu el, in Italia, la Milano. Mai am o sora, Catalina, care sta cu parintii mei. Invata in Italia. E frumoasa... Dar noi doua nu semanam mai deloc. E alt gen. E satena, cu ochii aproape negri, ca si parintii mei. Eu seman cu bunicul dinspre tata, bunicul Niculaie, care a murit. El avea ochii albastri. Era militar, colonel. Poate ca si de la el am mostenit cultul pentru disciplina...
- Ceea ce se vede cu ochiul liber e mai ales gratia. Gingasia unui personaj ca din cartile cu povesti...
- Chiar sunt in perioada povestilor, ii citesc tot felul de povesti lui Mario. La toamna o sa mearga la gradinita. Trebuie sa invete si el limba italiana, fiindca deocamdata stam si noi la Milano. Dar acasa vorbim romaneste. Vreau sa stapaneasca perfect limba materna. Din pacate, am intalnit o gramada de oameni care, odata plecati din tara, au uitat sa mai vorbeasca romaneste cu copiii lor, asa incat cei mici nu mai stiu nici o boaba. Si e mare pacat! Am cateva reguli de viata pe care incerc sa le respect. Pe locul intai este seriozitatea! In tot ceea ce fac, stiu ca trebuie sa fiu serioasa. Imi place, de asemenea, sa-i respect pe cei din jurul meu si sa fiu si eu respectata. Consider ca e un lucru esential, si in viata personala, si in cea profesionala...
- Cum arata viata la 24 de ani?
- Pana acum viata a fost foarte generoasa cu mine si ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat... Insa stiu ca trebuie sa mai facem si noi cate ceva, ca sa obtinem ceea ce ne dorim de la viata. Mi-a placut inca de mica sa observ comportamentul oamenilor, sa-l studiez, sa invat de la ei. Si la scoala gandeam asa. Eram destul de diferita de ceilalti copii. Prea "serioasa" pentru varsta mea.
- Cum era eleva Alexandra Dinu?
- Eram foarte cuminte. Foarte rusinoasa. Le priveam cu admiratie pe fetele din jurul meu. Incepeau sa aiba sani, soldurile se accentuau un pic. Eu eram slaba. In adolescenta eram chiar complexata din cauza asta. Nu stiam cu ce sa ma mai imbrac ca sa par si eu asa, mai atragatoare. E-adevarat ca nu prea ieseam cu colegii prin discoteci. Eram foarte retrasa. Cred ca am fost doar de vreo cinci ori intr-o discoteca. E drept ca m-au mai "tinut" un pic si parintii mei de la astfel de "activitati", desi n-am ravnit niciodata la ceea ce era interzis. De pilda, n-am fumat niciodata, abia acum am incercat cam cum vine asta, adica pentru scenele in care Andreea, eroina pe care o interpretez in filmul Second hand, fumeaza. Si de machiat ma machiam usurel. Un pic de rimel, putin ruj, in schimb, imi placeau si imi plac mult parfumurile si imbracamintea eleganta, dar fara ostentatie.
- Intr-adevar, tinuta din seara premierei cu filmul lui Dan Pita a fost impecabila: o rochie superba, semnata Dolce & Gabanna. Erau culori suave, un voal verde pal, verde-crud, putin galben, putin trandafiriu. Nici urma de vreun "sclipici". Nici urma de "mini". Rochia se oprea putin mai jos de genunchi. Iar pantofii, niste sandale delicate, erau de la aceeasi firma, asadar, tot de mare rafinament. Toc fin, inalt, suvite din piele de nuantele rochiei. Eleganta pura, discreta! Nimic care sa ia ochii! Te-a influentat cineva in aceasta alegere?
- Nu. E gustul meu personal. Nu-mi plac rochiile tipatoare, tinutele voit "sexy". Nici nu cred ca mi-ar sta bine asa ceva. Si in Italia prefer sa ma imbrac mai discret.
Bella Italia
- Poate ar fi bine sa ne povestesti cate ceva despre cariera ta italiana. O multime de adolescente te-au luat drept model.
- Sa stiti ca eu nu am plecat in Italia cu intentia de a face ceva anume acolo. Ma simteam foarte bine in tara mea. Si totusi, aflandu-ma ocazional la Roma, m-am gandit sa fac niste poze. Apoi mi-am gasit un impresar la o agentie. M-au chemat la probe. Mi-au cerut un curriculum vitae. L-am alcatuit, chiar daca era foarte subtirel. Curand dupa aceea, a avut loc intalnirea cu regizorul respectiv. Acolo, lucrurile se petrec astfel: stai de vorba cu el si, daca-i placi, te cheama sa dai o proba. Cu italiana ma descurc bine. E-adevarat ca am un pic de accent, dar stiu ca asta da bine atunci cand joci personaje mai speciale. La primul film am muncit enorm. Era vorba despre o poveste de dragoste superba. Eu jucam rolul unei infirmiere de care se indragostesc doi barbati. Ea il iubeste doar pe unul dintre ei, la celalalt tine ca la un bun prieten. Am filmat in Italia si in Bulgaria. Am filmat si in Albania, iarna, pe un frig cumplit. Dar frigul adauga un plus de dramatism actiunii. Da, e o poveste frumoasa, care se petrece in timpul celui de-al doilea razboi mondial... Cum apare numele meu pe ecran? Chiar asa: Alexandra Dinu. Profit de ocazie ca sa precizez ceva: eu am inceput sa filmez, adica sa fac film in Italia, dupa ce m-am despartit de sotul meu, Adrian Mutu. Si inca ceva: semnez Alexandra, si nu Alessandra, cum ar fi vrut, desigur, realizatorii italieni. Numai ca eu am refuzat de la inceput acest lucru. Ii si corectez cand mi se adreseaza cu Alessandra. Le spun: "Aflati ca numele meu se scrie cu x. Sunt romanca!". Revenind la film, au urmat alte trei pelicule. Intr-una dintre ele am jucat rolul unei rusoaice. Asa ca accentul meu a fost numai bun. Primele doua au fost productii pentru televiziune, in cate doua parti. Iar acum lucrez intr-un film gen Caracatita, cu un regizor extraordinar: Alberto Sironi.
- Te recunoaste lumea pe strada? Ti se cer autografe?
- Da, mi se intampla foarte des sa ma opreasca lumea pe strada si sa-mi ceara autografe. Cum semnez? Asa: Alexandra Dinu. Si adaug "Con simpatia"...
- Ai multa personalitate pentru cineva care isi doreste sa faca o cariera in Cinema. In general, viitoarele actrite accepta usor compromisul. Cand colo, am aflat ca l-ai "infruntat" si pe Dan Pita, cand a fost vorba despre interpretarea unei scene mai dure din film.
- Este vorba despre o scena in care se petrece un viol. Un viol colectiv. Intr-adevar, o scena foarte dura. Si de privit e dura, dar cu atat mai mult cand e vorba s-o joci, sa fii victima unei astfel de ticalosii. Pe mine ma ingrozise scena inca de cand o citisem din scenariu. Cu mult timp inainte de filmare, eu il tot sacaiam pe domnul Pita, intrebandu-l cum are de gand sa filmeze momentul asta teribil. Iar el, zambind, cu zambetul acela cuceritor, imi tot zicea: "Stai linistita, Alexandra, nu trebuie sa-ti faci probleme!". Mi-era groaza ca va trebui sa ma dezbrac! Domnul Pita tot radea de mine. Ei, si pana la urma, a venit si ziua cea "neagra". Am sosit pe platou machiata, imbracata... In jurul meu s-au adunat Dan Pita, operatorul Dan Alexandru si partenerul meu - cel care urma sa comita "crima" - Mihai Calin. Au tot incercat sa ma convinga sa ma dezbrac! A urmat o lupta teribila, o batalie cu argumente pro si contra. De ce m-am temut am scapat in cele din urma... In film nu mi se vad decat umerii goi. Atat!
- Cum e sa faci film in tara lui Fellini? Cum e tratata o vedeta, o actrita tanara si frumoasa venita din Romania? Se face vreo deosebire fata de vedetele autohtone?
- Nu, nu se face nici o deosebire. Sunt tratata cu extrema curtoazie. Mi se trimite la ora 6 dimineata o masina foarte frumoasa, cu sofer imbracat elegant, care ma duce la studio, la Cinecitta sau in diverse locuri alese pentru filmari.
- Cum arata holurile de la Cinecitta? Sunt decorate cu fotografiile marilor regizori si actori italieni?
- Da. Peste tot e plin de fotografiile marilor regizori, ale marilor actori. Ei au un cult pentru Mastroianni, pentru Sophia Loren, pentru Lollobrigida, pentru Sordi, adica pentru toti "monstrii sacri"! Sunt fotografii mari cat usa, cu rame albe. Totul este creat anume pentru ca sa te simti de parca ai trai in acele fericite vremuri apuse. Se pastreaza si cabinele lor intacte. Pe mine m-a emotionat cel mai tare cabina lui Fellini. Parca ar fi un sanctuar. Si totusi, emana o anumita caldura, e vie, de parca don Federico ar urma sa vina la lucru din clipa in clipa. Si ca sa continui cu ziua mea de filmare... Ajungi cu masina la studio sau la locul de filmare, apoi mergi la machiaj, ti se aduce costumul si, pe nesimtite, incepi sa intri in personaj. Facem, desigur, multe repetitii inainte de inceperea filmarilor propriu-zise (nu chiar atatea si cu atata exigenta cum face domnul Pita), dar... oricum... facem destule! Ce-i drept, la filmele de televiziune, cum au fost primele doua in care am jucat, ritmul e mai alert, nu ne tinem mortis de scenariu, se mai si improvizeaza. Regizorul iti da oarecare libertate de miscare. Totul e bine atata timp cat nu schimbi sensul intamplarilor ori replicile din scenariu.
- Cum te trateaza partenerii italieni? Ca pe o "micuta" actrita venita dintr-o tara fost comunista? Ori de la egal la egal?
- Italienii sunt prietenosi din fire. Iar ca parteneri, sunt minunati. Ei au darul sa te faca sa te simti foarte bine. M-au tratat ca pe una de-a lor. Adica - nu numai de parca as fi fost italianca get-beget, ci si o actrita profesionista, ba chiar una experimentata. Simtind ca-mi dau importanta, ei m-au facut sa dau ce-i mai bun din mine.
- Ce faceti in pauzele de filmare?
- Depinde unde filmam. La Cinecitta exista un fel de restaurant unde poti sa mananci in goana sau mai in tihna. Depinde de lungimea pauzei. Cand filmam in exterior sau in locuri de filmare anume amenajate, ni se aduce mancarea acolo. Nu, nu sendviciuri. Paste si supe. Pastele nu ingrasa, pentru ca italienii stiu sa faca spaghetti simple, paste cu ulei de masline si parmezan! Atat! Se bea apa, vin alb, vin rosu, o cafea. Fiecare dintre noi are cate o rulota. Am si eu una alba si una albastra. Sunt foarte confortabile, frumos amenajate, cu baie, cu un pat, cu tot ce-ti trebuie ca sa te relaxezi, ba chiar sa te si odihnesti dupa cate o filmare grea. Pe rulota scrie, fireste, Alexandra Dinu. Am si o camerista, o cheama Sara, are vreo 50 de ani si ma trateaza ca pe copilul ei. Eu ma inteleg bine cu toata lumea. Sincera sa fiu, nu prea stau in rulota atunci cand nu filmez. Prefer sa asist la filmari. Vreau sa vad cum lucreaza ceilalti colegi, sa mai prind si eu cate ceva, sa mai fur meserie...
- Dar onorariul? Contractul semnat este de aceeasi categorie cu cea a actorilor de film italieni ori un pic mai modest?
- Nu, aceasta discriminare nu se practica. In schimb, este normal, zic eu, sa fiu platita la o alta categorie decat cea a unui actor bine cunoscut in Italia, o vedeta nationala, sa zicem. La drept vorbind, generozitatea publicului, a trecatorilor care ma opresc in strada si-mi spun tot felul de lucruri placute, este un onorariu in plus, care te umple de fericire.
- Draga Alexandra, hai sa povestim cum a fost intalnirea cu Dan Pita, unul dintre marii regizori de film din Romania. Cum arata acel moment?
- Eram in Buftea, venisem in tara pentru cateva zile, mi se propusese un proiect pentru o emisiune de televiziune. Nu stiam daca pana la urma va iesi ceva sau nu. La Buftea m-am intalnit cu un sofer pe care-l cunoscusem pe cand jucasem intr-un film, o comedioara. Ne-am recunoscut, ne-am salutat cu bucurie. El mi-a spus ca acum lucreaza cu domnul Pita. Era soferul dansului. Si mi-a mai spus ca urmeaza ca domnul Pita sa faca un nou film si ca "are probe chiar zilele astea". Si-atunci i-am zis ca as dori si eu sa-l cunosc. Pe loc, el s-a dus glont la domnul Pita si tot pe loc, domnul Pita m-a chemat si mi-a cerut sa dau si eu probe. Am murit de frica! Am discutat indelung. Dansul e un bun psiholog, vrea sa stie tot ce se poate despre un eventual viitor interpret. In cele din urma, am dat o proba, adica am interpretat doua scene in care eram Andreea. Domnul Pita mi-a spus doar atat: "Bine, o sa ma gandesc. Vorbim peste doua zile!". Il sun peste doua zile si-mi spune iar: "Nu m-am gandit, suna-ma maine". Si uite-asa, m-a tinut vreo cinci zile la rand. Mi-era si rusine sa-l mai deranjez. In cele din urma, primesc un telefon. Era domnul Pita care-mi spune: "Hai, urca-te in avion (eram in Italia) si vino incoace. Am un rol pentru tine. Nu vei fi Andreea, pentru ca esti abia la inceput, oricum, vei avea un rol, unul mic, de vreo doua-trei replici. Sper ca nu te deranjeaza". Sigur, am fost un pic dezamagita. Dar cum doream din tot sufletul sa obtin un rol, oricat de mic, intr-un film facut de un regizor de forta lui Pita, m-am suit in avion si am venit acasa. M-am dus la Buftea, ajung la domnul Pita si-mi spune: "Uite, ia scena asta si repet-o!". Cand ma uit, vad sus, in capul paginii: "Scena X - Andreea si Petre". Am intepenit si l-am intrebat: "Bine, dar eu cine sunt? Mi-ati spus ca nu sunt Andreea, iar Petre nu pot sa fiu...". A ras frumos si mi-a zis: "Pai, esti Andreea!". A fost unul dintre cele mai fericite momente din viata mea! Mi-a venit sa-l pup, sa-l iau in brate. Dar mi-a fost rusine. Ma coplesise ideea ca a vrut sa-mi faca o surpriza extraordinara. M-a incercat, nu-i asa?
- Da. A fost o incercare binecuvantata.