Il cunoasteti, cu siguranta, de la Televiziunea Romana, sau poate de pe vremurile in care Tele 7abc avea acele extraordinare reportaje de investigatie, sau poate din paginile revistei "Formula As", unde i-au fost publicate indraznetele campanii ecologice. Ei bine, Gabriel Geamanu e iarasi in competitie, printr-un film documentar care culege premii la toate festivalurile unde participa, Viata de acolo si viata de dincolo. O pelicula de exceptie, plina de dramatism si de furie, fata de crimele impotriva naturii, care transforma Romania intr-o camera de tortura a mediului inconjurator.
"Chiar acum stam la picioarele mamei"
- Domnule Gabriel Geamanu, filmul Viata de acolo si viata de dincolo a avut si continua sa aiba succese dupa succese, la toate festivalurile de televiziune unde a fost prezentat. Vorbiti-ne putin despre el, pentru ca oamenii care nu l-au vazut sa-l "vaneze" in grilele de program ale Tvr...
- Filmul are la baza povestea unui reportaj publicat de Horia Turcanu in revista "Formula As", "Geamana - satul furat de moarte". Articolul este tulburator. M-a impresionat atat de mult, incat am simtit ca trebuie neaparat sa incerc sa transpun pe pelicula ceea ce vazuse el acolo, asa ca am plecat spre Rosia Poeni. Documentarul meu surprinde viata unei familii din satul Geamana. Capul acestei familii, Nicolae Prata, a refuzat sa paraseasca vatra satului, in momentul in care se faceau presiuni imense asupra locuitorilor - stiti prea bine problemele din Apuseni, de la Rosia Montana, Rosia Poeni. Si lui, ca atator altora, i s-au promis bani ca sa plece, apoi a fost amenintat ca o sa fie dus cu forta. Aceleasi amenintari le-au primit si alti sateni, unii chiar au povestit ca au fost legati, obligati sa semneze hartii in alb. Tot filmul graviteaza in jurul acestui erou, al acestui personaj extraordinar, taran simplu, cu un atasament de pamant si de familie incredibil. Aici isi are ingropati mortii si nu vrea nici in ruptul capului sa plece. Personajul este mirific, dar nu singular. Aproape oricine de acolo ar fi putut deveni eroul acestui film. Bunaoara, Ion Holhorea, un om care m-a emotionat profund, cand mi-a spus: "Cum sa plec de aici, nu vedeti cum vine malul peste viata noastra? Iar eu am parintii ingropati in cimitir... Chiar acum stam la picioarele mamei". Si mi-a aratat o balta de steril, din care abia se zarea varful unei cruci. Emotionant, lugubru, trist, inspaimantator, nici nu stiu care cuvant ar fi mai potrivit pentru a descrie starea de acolo, stare pe care o iei in sufletul tau si nu mai scapi de ea niciodata. Parca te molipsesti de sinistru. Am vazut un batran de 87 de ani, din satul Geamana, a carui nevasta s-a imbolnavit de inima rea, cand a vazut mormantul parintilor sub apa. La fel s-a intamplat in sat cu scoala, biserica, magazinul, toate erau inecate sub steril. Stalpi de telegraf de douazeci de metri, din care se mai vede doar varful. Este o imagine apocaliptica, care trebuie vazuta ca sa ne ingrozim, ca sa facem ceva sa oprim acest dezastru. Eu unul am plecat de acolo ravasit si am retrait exact aceeasi stare cand am montat filmul. De fapt, este imposibil sa nu-ti intre in sange, in pori, drama de acolo, de aceea am ales acest subiect, iar colegii mei de echipa au simtit la fel, si cred ca tocmai de aceea a iesit un documentar atat de apreciat (Zomir Dimovici la imagine, Claudiu Grozea la montaj, vocea extraordinara a lui George Petcu, muzica aleasa cu maiestrie de Tudor Stanescu...). Exista si niste coincidente, care parca ma duc putin cu gandul la faptul ca poate mi-a fost dat sa fac acest film: ma cheama Geamanu, satul in care-am filmat este Geamana. Eu am fost botezat si, peste ani cununat, intr-o biserica cu Hramul Sfintii Mihail si Gavriil. Ei bine, biserica din Geamana are acest hram. Stiu si eu ce sa zic...
"Filmul este al lor, al oamenilor ce lupta la Rosia Poeni si la Rosia Montana"
- Ce premii a castigat deja acest impresionant documentar?
- Am fost selectionati in finala festivalului ecologic de la Dolna Banya din Bulgaria, apoi am primit vestea ca suntem in finala si in Polonia, la Puchalsky Film Festival, unde am si castigat premiul special. Apoi am primit in Macedonia, la Ohrid, premiul pentru cel mai bun scenariu, iar la Aptr (Asociatia Profesionistilor de Televiziune din Romania), premiul pentru reportaj. Astept zilele astea vesti de la Shanghai, acolo unde filmul participa la un alt festival de ecologie. In strainatate, nu am pastrat titlul original, ci l-am inlocuit cu The Flood - Potopul. Filmul a fost cerut sa fie difuzat la ore de maxima audienta, la televiziunile din Macedonia, Albania, Serbia si Muntenegru. Trebuie neaparat sa spun ca peste tot am participat intr-o companie mai mult decat selecta. Am avut sansa sa vad niste filme absolut uluitoare. Am urmarit, de pilda, unul despre Andaluzia: un adevarat manual pentru filmul documentar. Nici macar pe Discovery sau National Geographic nu am vazut vreodata unul mai bine facut. Haideti sa va povestesc o singura scena, care pe mine pur si simplu m-a facut sa plang. Personajul principal era un cal, armasarul hergheliei. Producatorii acestui documentar au filmat doi ani ca sa surprinda povestea acestui cal, fara trucaje, fara adaosuri. L-au filmat in putere, mandria hergheliei, si apoi din ce in ce mai slabit, pana nu mai putea sta pe picioare. Si vine acum momentul de o tandrete fara margini, in care iapa lui preferata, in clipa in care calul se prabuseste, se apleaca si-l apuca usor cu dintii de coama ca sa-l ridice. Te ia pur si simplu cu frisoane. E filmat totul: cum moare calul, cum il devoreaza ciorile si vulturii... in jurul lui pasc manjii, copiii lui. Nu stiu daca pot eu in cuvinte sa fac cititorii sa inteleaga minunatia acestor scene, pe cat de triste, pe atat de frumoase, impactul pe care il au intru sensibilizarea noastra, cum un film impecabil construit poate sa ne faca sa fim mai buni.
Intorcandu-ma la filmul meu, eu as vrea ca lumea sa-l simta asa cum trebuie. Succesul lui trage un semnal de alarma, pune lumea pe ganduri si, nu in ultimul rand, cei care il vad au onoarea, repet, onoarea, sa cunoasca niste oameni de-a dreptul extraordinari. Filmul este al lor, al oamenilor care lupta, al celor de la Rosia Poeni, de la Rosia Montana, al acestor eroi care sunt in stare sa moara cu dreptatea in brate. Eu nu am facut decat sa-i prezint lumii. Iar daca Viata de acolo si viata de dincolo le este dedicat luptatorilor, el le este adresat demnitarilor. Lor le strig: "Priviti! Daca vreti sa vedeti la Rosia Montana ceea ce vedeti acum la Rosia Poeni, dati verde proiectului minier de acolo...". Eu cred ca nici cel mai hain suflet n-ar mai putea sa supuna un alt loc din Apuseni de o frumusete cutremuratoare la o asemenea crima. Oricum, sper din toata inima ca Rosia Montana va supravietui.
Opriti crimele!
- Stiu ca ecologia este inca un subiect delicat in Romania. Aveti intelegere in televiziune, pentru a ataca atat de virulent faradelegile care se fac la noi in acest domeniu?
- Ce sa zic, pana sa ajung aici, a trebuit sa trec printr-o multime de razboaie. Ganditi-va ca pana la ultimele alegeri, am fost condusi de cei mai mari vanatori ai tarii: Adrian Nastase, care era prim-ministru, si Ilie Sarbu, fost ministru al Agriculturii... Dar orice om care este pasionat si care-si respecta meseria lupta pentru ea. Eu am luptat ca sa-mi fie difuzate materialele. Acum, apar multi nou-nascuti ecologisti, care-o dadeau cotita inainte. "Unde-ati fost?", ii intreb. "Unde ati fost cand eu si inca vreo doi ne luam de gat cu vanatorii, cand incercam sa facem conducerea sa respecte Conventia de la Berna?"... Ma rog, acum lucrurile stau mai bine, in urma cu un an am castigat un proiect pentru o emisiune la Tvr, bazata exclusiv pe investigatie in ecologie. Emisiunea se numeste "Cultura Eco" si incepe sa aiba ecouri foarte bune. Se pare ca oamenii incep sa inteleaga ceva mai bine importanta ecologiei - desi inca nu sunt deloc educati in spiritul acesta -, presa are mai multa libertate, parca nu mai suntem atat de cenzurati. Ministrul Mediului, d-na Sulfina Barbu, pare un om de buna credinta, poate o sa faca in asa fel incat legile sa fie respectate. Om vedea. Eu, oricum, as vrea sa initiez in Romania un festival international de ecologie, cu filme documentare. Imi doresc foarte mult acest lucru, cred ca este foarte important pentru imaginea si pentru educatia noastra. Poate chiar in parteneriat cu "Formula As" vom putea pune pe roate un astfel de eveniment.
"Se vorbeste despre etica vanatorii. Nu exista nici o etica in crima"
- Care sunt in opinia dvs. marile probleme, marile teme ecologice in Romania?
- Toate sunt. Dar absolut toate: de la marii poluatori, de la uzinele care in proportie de 99% nu respecta normele europene de poluare, pana la praf, gunoaie, mucuri de tigari aruncate in nesimtire pe jos, scuipaturi, poluare fonica, tevile de esapament, vanatoare, defrisari... Ce mai, o lipsa de educatie crasa. Nu exista in tara nici un proces de coruptie pe considerente ecologice, nu exista nici un arestat pe motive de drame ecologice. Or, asta spune enorm! Romania a facut foarte putine progrese in ceea ce priveste mediul, capitol extrem de important in eventuala noastra integrare europeana din 2007. Se spune ca in Bucuresti, un procent de 30% din populatie moare din cauza poluarii. Mi se pare de-a dreptul alarmant. Am fost in Japonia si in Coreea de Sud. Am purtat zece zile aceeasi pereche de pantofi deschisi la culoare; nu a fost nevoie sa mi-i sterg nici macar o data de praf. Ajuns acasa, din aeroport pana la masina, erau deja gri... Sa nu mai zic ca acum vreo zece ani, japonezii au vrut sa ne faca la Glina o groapa de gunoi ecologica. Au plecat cum au venit, pentru ca li s-a cerut spaga; ei veneau sa ne ajute, iar noi le ceream spaga... La Copsa Mica, unde Fabrica de negru de fum inca functioneaza, este o adevarata drama. Mor oameni acolo, mor animale. Asta face poluarea: nu-ti da ea in cap, ea deschide calea pentru celelalte nenorociri, te sleieste de puteri.
Noi continuam sa ne laudam cu frumusetile patriei, sa spunem ca avem natura... Nu prea mai avem, oameni buni! S-a defrisat samavolnic, locurile unde erau paduri sunt chelite. Sa vedeti ce tehnica au marii nostri silvicultori: taie copacii de la liziera padurii, ii slabesc astfel rezistenta si apoi vantul o doboara. "Nu noi!", zic ei, "natura, dezastru natural". Cata nerusinare poate capata un om din aviditate, din pofta niciodata saturata de bani!... Am fost in Macedonia; oamenii aia nu au taiat aproape nimic. Sunt paduri virgine acolo, minunate. Desi au doua milioane de locuitori si somajul este de 40%, ei nu vor sa profite de pe urma lemnului. La noi, padurarii au salariul de doar 4-5 milioane de lei si cu toate acestea, toti au vile cum nici in reviste n-ai vazut, au ultimele tipuri de masini, iar vacantele si le fac in strainatate. Ma intreb cum e posibil. Dar intrebarea e retorica; raspunsul vi-l imaginati cu totii. Ce ma bucur acum, ca Uniunea Europeana nu mai primeste trofee de urs! Ce palma binevenita data vanatorilor! S-au adunat imediat intr-un congres in Dubai, sa protesteze ca nu mai au voie sa ucida dupa bunul plac. E strigator la cer! De cand o minoritate se crede stapana peste viata tuturor animalelor? De cand pot ei sa ucida in delir? Eu am inceput de acum un an jumatate, prin diverse documentare si articole, o campanie impotriva uciderii ursului. Nu va mai spun ce probleme am avut, ce amenintari, agresari... Acesta va fi si subiectul noului meu film: drama ursului brun carpatin. Voi investiga luni de zile, voi spune adevarul, sa vada lumea ca se declara cifre mult mai mari la vanat, ca sa aiba ei de unde sa omoare. Sa vada oamenii cum sunt atrasi bietii ursi la nada - nada care se face din caini sau cai spanzurati-, si impuscati apoi cu pusca cu luneta de la cativa metri. Auziti, cu pusca cu luneta! "Marii si neinfricatii" vanatori!... Mi-au vorbit niste oameni din Harghita, cum au vazut ei ursoaica ucisa la barlog si cum ursuletii lingeau sangele mamei. Astia sunt oameni? Se tot vorbeste de etica vanatorii... Pai asta e o contradictie in termeni, nu exista nici o etica in crima. Unii oameni au capatat placere in a ucide si o fac cu multa lasitate. Va mai aduceti aminte, poate, de un moment din timpul campaniei prezidentiale, cand Nastase a fost intrebat ce simte cand vede o caprioara cu sange la bot si daca va mai vana. El a raspuns ca o sa se gandeasca serios la asta, daca va mai vana sau nu, si dupa o luna, impusca peste douazeci de mistreti intr-o singura zi. Sa declari asa ceva ca om politic si imediat sa pleci la vanatoare... este infiorator.
- De unde aceasta inversunare, domnule Geamanu, de unde aceasta dragoste pentru natura, pentru animale?
- Din inima. Alt raspuns nu exista. Nu poti raspunde la intrebarea "de ce iubesti?", "de ce nu iubesti?". E in tine, o ai sau nu. Dar peste asta, eu cred ca se poate si invata. Eu as vrea sa incerc sa-i invat pe oameni despre placerea de a privi cu dragoste in jurul lor, acum, cat inca mai au ceva de vazut...
Lui Gabriel Geamanu ii puteti scrie pe adresa: gabriel.geamanu@tvr.ro