Soarele arde alb. Traversez orasul in viteza cu bicicleta, si cauciucurile tiuie, lasand urme serpuite in asfaltul topit. Bicicleta mea se numeste Motanul cu Labe Groase. Pe scurt, Motanul. Trec pe langa biserica Sfanta Treime, a carei turla straluceste orbitor deasupra caselor. O fac la stanga, si gata, am ajuns pe strada Verii. E pustiu. In copaci tiuie ceva. Nimeni. Casele sunt incremenite in mijlocul cuptorului, tacute, strambe.
La mijlocul strazii, pe stanga, e Teritoriul. Gardul e darapanat, aplecat putin inspre strada, pentru ca dinauntru, din curte, presiunea copacilor si a ierburilor este enorma. Daca n-ar fi gardul cel vechi din lemn, jungla ar napadi strada, apoi intregul cartier Sfanta Treime si poate ca intregul oras i-ar cadea prada.
Reazem Motanul de uluca, bag mana printre sipci, clancanitul metalic al zavorului se topeste in aer. Intru. Arunc o privire peste drum, unde stau Lacustele, adica Iuliana si Gratiela, in curtea lor curata, betonata, aseptica. Nici o miscare. Ele se tem de ierburile mele, de jungla de la numarul 3, care sta sa napadeasca lumea, se tem cu adevarat ca hatisurile mele sunt populate cu animale ciudate, cu insecte enorme, cu patru perechi de aripi si cu ochii bulbucati. Uneori, eu ies la strada cu vreo radasca uriasa, sau cu un guster, numai asa, ca sa le vad ochii rotunzi, mariti de groaza.
Cararea care duce la casa e ingusta. In stanga e Marele Dud Scorburos, in care dorm Pasarile Noptii, cu crengile atarnate deasupra ierburilor, in dreapta este fereastra baricadata a Camerei Parasite, in care eu am intrat odata si unde am vazut lazile cele mari din lemn, cu care Bunica si Bunicul au venit in timpul razboiului, dintr-o tara indepartata si teribila, care se numeste Basarabia. Las Motanul in iarba, langa Trunchi. Intru repede in casa si acolo, in spatele ferestrelor acoperite cu panza alba, e Bunica, asezata pe pat, cu ochelarii la ochi, citind rugaciuni in limba rusa, voind sa-mi dea apa rece si serbet. Candela arde sub icoana Sfantului Gheorghe, pe care eu il numesc Razboinicul. Ceasul stralucitor de pe cutia vechii masini de cusut arata noua si un sfert, ca intotdeauna. Stiu ca s-a oprit cu treizeci de ani in urma, intr-o zi anume, si ca Bunica nu vrea sa-l repare, pentru ca asa isi aduce mereu aminte ziua aceea.
Bunicul nu e. Trebuie sa fie afara, in Teritoriu, iar eu trebuie sa-l gasesc, trebuie sa vorbim, trebuie sa ne pregatim pentru la noapte. Ies val-vartej in mirosul de ierburi arse de soare, inspectez in goana cele 77 de cuie ruginite pe care eu le-am batut cu ciocanul anul trecut, in Trunchi, in forma de cruce, pentru ca ingerii sa stie ca teritoriul este insemnat.
Fluier incet. Sercaia, cateaua cea lunga a vecinei, madam Grabowski, nu e nicaieri. O iau pe cararea care duce catre strafundul Teritoriului, prin Marele Zmeuris, pe sub Liziera de Corcodusi. Teritoriul e imens si poate ca nimeni in afara de mine si de Bunicul nu-i stie toate ascunzisurile, toate cararile si toate misterele. Fac ca gugustiucul, pentru ca Bunicul sa stie ca am venit, ca sunt aici, nu pot vorbi tare, pentru ca glasul omenesc tulbura animalele mici ascunse prin hatisuri si pasarile adormite in copacii umbrosi, ca sa nu mai vorbim despre fiintele nevazute pe care nu le putem atinge, dar pe care le putem simti imediat ce inchidem ochii si respiram adanc, de 7 ori cate 7. Eu stiu toate regulile Teritoriului pentru ca am crescut aici, dar pentru ceilalti, cum sunt surorile Lacusta, intinderea salbatica este infricosatoare.
Nici un raspuns de la Bunicul. Nici un guguit. Unde o fi? Poate ca nu ma aude. Sau poate ca face o observatie, asa cum face el uneori, poate ca trebuie sa pastreze tacerea absoluta, din cine stie ce motiv. Poate ca pandeste cartita mare din spate, de langa Groapa, sau poate ca e la Dud, unde vin uneori corbii albastri sa se infrupte din dudele mele.
O iau pe cararea de miazazi a Marelui Zmeuris. Merg aplecat, fara nici o vorba. Ma opresc uneori, pentru ca de ieri pana azi s-a copt multa zmeura. Strang cate un pumn, in genunchi, in mijlocul cararii; zmeura are culoarea rubinului si un parfum care atrage ingerii - pentru ca ingerii se hranesc numai cu parfumuri de flori si de fructe. Bag toata zmeura in gura, deodata, cu ochii inchisi. Bunicul zice ca trebuie sa fii atent la gustul si la mirosul oricarui fruct pe care il mananci, ca sa intelegi felul cum le-a facut Dumnezeu.
Fac ca gugustiucul. Nimic. Soarele este alb deasupra frunzisurilor.
Ajung la Dud. Pun urechea pe scoarta si-mi tin respiratia. Corbii nu sunt aici. Poate ca vor veni pe seara. Mai e putin. Soarele coboara spre turla Sfintei Treimi, departe. Ma urc pe platforma. De fapt, sunt doua scanduri pe care El le-a pus pentru mine sus de tot, in Dud. Pe Bunicul meu il cheama Sergiu si e un urias. Unde o fi? Stau cu picioarele atarnate in gol. Sunt sus, deasupra Teritoriului, si de-aici arata cu adevarat ca o jungla de nepatruns. Doar acoperisul razbate deasupra. Doua coloane de furnici ajung pana sus, pe platforma. Le las doua dude foarte negre si ele se strang intr-un cerc. Fac ca gugustiucul. Nimic. Inchid ochii. Dudele te ciupesc de limba. Care parfum le-o placea mai mult ingerilor? De zmeura sau de dude? Unde e bunicul? Cand o sa ne mai pregatim pentru la noapte? Noroc ca astazi e cea mai lunga zi a anului. Avem timp. O sa fie luna si noi o sa stam intinsi pe spate si o sa privim cerul. Bunicul zice ca daca esti foarte atent, poti sa vezi ceea ce nimeni nu mai poate vedea. O sa stam poate pana dimineata. La miezul noptii se vor deschide cerurile si noi o sa fim acolo.
Cobor. Mai e un singur loc unde el ar putea fi. Ma strecor pe sub rugii de zmeura care separa Teritoriul de gradinile vecinilor. Arunc o privire. Nici un mister. Randuri de vie curate, ordonate, plictisitoare. Vecinii se tem putin de Bunicul, pentru ca este prea mare, prea tacut, prea puternic, pentru ca are ochii prea verzi si parul prea alb. Eu am ochii verzi, ca el. Ma furisez. Pe sub copacii cei mari ierburile sunt mai mici. Poate ca se tem de el pentru ca vine dintr-o tara ciudata si indepartata, in care oamenii stiu lucruri pe care aici nu le stie nimeni. Nici macar tata.
Deodata, aud guguitul. Este El. Vasazica e acolo, la Alun. Acesta e cel mai ciudat copac din Teritoriu. Are niste crengi uriase, care cresc direct din pamant. Alunul e ca un animal preistoric, ca o caracatita vegetala. Daca te urci in el, nu poti cadea, pentru ca bratele lui te tin. Bunicul trebuie sa fie in Luminis. Ma tarasc pe langa carare, in liniste perfecta, pe coate si pe genunchi. Daca a facut ca gugustiucul, inseamna ca pandeste ceva, ca trebuie sa ma misc ca un animal de prada, ca un lup, ca o vulpe, ca un jder, neauzit, nebanuit de nimeni. Mai sunt cativa metri pana la luminis. Suier incet, ca sarpele. Imi raspunde la fel. Ma apropii. Dau incet ierburile la o parte. Il vad dintr-o parte. Imi face un semn mic, fara sa ma priveasca. Ma apropii fara nici un cuvant.
Bunicul sta in mijlocul unui cerc facut din mici bete de alun ascutite cu cutitul, infipte in iarba. "Sunt 33", imi spune in soapta, in timp ce ciopleste la ultimul dintre ele, pe care apoi il infige in pamant. In mijlocul cercului sunt doua buturugi pe care el le-a adus. Iarba e batatorita. Vasazica n-a uitat de pregatiri. Are o sticla cu apa pusa intr-o gropita, din care nu se vede decat dopul. "Aici o sa stam la noapte. E locul cel bun. O sa punem o scoarta si-o sa-ti arat", zice mereu in soapta. Apoi imi arata in sus. Suntem in mijlocul Luminisului. Deasupra se vede cerul. Bunicul e urias, asezat pe buturuga, in mijlocul fosnetelor, al ierburilor, al gazelor, al pasarilor nevazute care falfaie in frunzisuri. Mie imi vine sa plang, nu stiu de ce. Poate pentru ca n-a uitat, poate pentru ca stiu ca toate astea sunt pentru mine, poate pentru ca simt toata greutatea si toata fericirea secretelor pe care noi le avem si despre care nu putem vorbi cu nimeni. Dac-am vorbi, totul s-ar termina. Imi pune mana pe cap. Sunt in genunchi, langa el. Ma priveste in ochi si zice doar atat: "Mai bazbuzucule... mai baiete...". Are o mana uriasa. Stiu ce-ar spune mai departe, si nu va spune, pentru ca unele lucruri nu se spun decat o singura data. "Barbatii nu plang!"
A fost cea mai uluitoare, cea mai halucinanta, cea mai nebuneasca noapte pe care am trait-o in Teritoriu. O noapte pe care n-o voi uita niciodata. Am stat intinsi pe spate, eu si cu El, ca doi barbati, cu mainile sub cap, si am privit stelele. El vorbea in soapta, cu voce ragusita si adanca. Cercul din bete de alun infipte in ierburi ne apara de fiintele noptii, nu numai de animale si de pasari - caci puterea unui bat de alun infipt in pamant se ridica in sus, pana la cer, ca o raza de putere -, dar si de cele nevazute, care napadesc pamantul in aceasta noapte magica. Am masurat mersul stelelor pe cer si stelele straluceau umede. Luna era subtire ca o spranceana de zana. Am simtit fosnete neintelese si uneori frisoane ciudate imi strabateau trupul, facandu-mi pielea de gaina. Fiinte stranii din alte lumi ne dadeau tarcoale, miscand frunzele marelui, batranului alun. O lumina marunta ne-a invaluit tot timpul in cercul nostru magic, in timp ce el imi arata constelatii si pulberi de stele plutind pe deasupra. La miezul noptii mi-a spus: "Bazbuzucule, priveste. Cerurile s-au deschis. Acum, daca esti foarte atent, poti sa simti. Suntem una cu ele".
Toate acestea s-au petrecut in luna iunie a anului 1976. Tocmai implinisem 8 ani. In luna octombrie, atunci cand a fulguit pentru prima data, bunicul meu, Sergiu Turcanu, a murit.
Cativa ani am ratacit prin Teritoriu fara el. Jungla crescuse uriasa si salbatica, copacii se transformasera in creaturi colosale izbucnite din pamant, Marele Zmeuris ajunsese un hatis de netrecut, buruienile au crescut atat de mari, incat au depasit ferestrele casei, corcodusii au ajuns sa faca fructe uriase, care atarnau indoind crengile, corbii albastri se instalasera definitiv in Dud, iar gardurile din scandura veche abia mai tineau vegetatia inchisa inauntru sa nu cotropeasca orasul. Animale si pasari necunoscute isi facusera cuiburi si vizuini in adancurile Teritoriului, transformat intr-o padure adanca si fara sfarsit, in care stateam ascuns, ore intregi, ascultand. Crucea facuta din 77 de cuie a ruginit atat de mult, incat ingerii n-au mai privegheat Teritoriul.
Intr-o buna zi, tata a strans lucrurile care mai ramasesera si a mutat-o pe Bunica intr-un bloc. Ea nu a scos nici o vorba, nu a privit inapoi, nu a lacrimat. Era impietrita. Marile lazi de lemn din Camera Parasita au fost scoase si umplute, la fel ca atunci, in timpul razboiului. Pentru Bunica a fost al doilea refugiu. Ultimul.
Cand a intrat primul buldozer in Teritoriu, ochii imi ardeau, mainile imi tremurau. Urlam in gand, neauzit: "Barbatii nu plang! Nu plang!".