Pletos ca dacii
Sed peste drum unul de celalalt, in doua casute albastre din mijlocul satului. Doi batrani albi, ce se privesc din cerdacuri. De cand s-au nascut pana azi, Pantea Dragomir si Racean Grigore au fost imbracati zi de zi, clipa de clipa, numai in straiul popular cel alb ca laptele al muresenilor. Uneori sunt priviti ca niste ciudati, chiar si de satenii din jur. De ce se incapataneaza sa nu puna pe ei absolut nici o haina de oras? Apoi, ce chin trebuie sa fie pe muierile lor, ca sa teasa si sa spele cioarecii cei albi si camesoaiele uriase de pe dansii... Oricum, portul asta s-a pierdut de mult, nimeni nu-l mai imbraca pe aici, nici in sarbatori. Asa ca, ce rost mai are?...
Primul, Pantea Dragomir, inca poarta pletele cele lungi, cu tunsoare retezata "in streasina", ca a dacilor. Si acum, la cei 83 de ani ai sai, are un par frumos, cu firul tare si drept, mustata viguroasa, rasucita, si o barba bogata, ca de artist ori de voievod din vechime. Munceste pe ogor de dimineata pana la asfintit, straiul cel alb ii e plin de pamant reavan. Munceste mai mult decat fiu-sau, Samion, care cam mereu sta in fata televizorului, imbracat intr-un trening sticlos, ros in obraji de atatea beri si combatand politica. Chiar si acest "fecior" ramas acasa a incercat de cateva ori sa-l tunda pe mos, ori sa-i schimbe straiele, insa dupa tacerea incruntata a acestuia, a inteles ca-i mai bine sa renunte. "Cum sa iau eu nadragi negri si camesa impestritata?", i-a zis batranul. "Acuma, cica tati s-o facut domni. Da ala care s-o lasat el portu lui ca sa sa-mbrece cu astea amestecate, ala n-o fost domn, o fost tagan, zau daca nu! Romanii, curatii romani, numa asa is imbracati: cu alb! Asta lung si alb ii portu dacilor! Am vazut eu in istorii si stiu: ii mostenit de la daci. Daca tata si mosu si stramosu meu s-o purtat tat asa, apai eu nu-s mai slab decat ei! Asa o purtat stramosu meu, asa port si eu. N-o sa fiu mai slab ca ei, tocma acuma, inainte de-oi muri!" Isi infige cu obida degetele in chimirul lat, ce-i ajunge pana aproape de piept, si ramane asa, nemiscat, incapatanat. In spatele sau se intinde un tarnat lung, cu grinzi sculptate, facut de mosul sau, Dragomir, acum vreo suta de ani. In fata, e satucul lui drag, Sacalu de Padure. Satul unde pana nu de mult vedea forfotind doar oameni imbracati la fel ca el, cu camesoaie pan la genunchi, chimire cu "cheptare infundate", ce se-ncheiau numai pe partea stanga, opinci sau cizme cu tureatca tare, satul unde pana acum 35 de ani a trait si mult-iubita lui nevastica Maria, care i-a fost mereu alaturi, care l-a imbracat si l-a primenit intotdeauna ca pe-un rege, care nu s-a-mbracat nici ea, de copila, altminteri decat in straiul muresean, oriunde ar fi mers. Interesant e insa ca acest om n-a fost mereu lipit de sat, ca n-a purtat hainele astea doar printre sacalenii lui, unde ii e oarecum la indemana. Dupa venirea "blestematului colectiv", a fost zece ani magazioner, apoi inca zece ani paznic, apoi a lucrat chiar prin niste birouri, in mijlocul Reghinului. A trait printre "domnii de la oras", imbracati in haine de oras, dar el niciodata n-a umblat altfel pe strazile oraselor decat in opincile lui rasucite, cu camesoiul alb si pletele si mustetile lui puternice, nepasandu-i de nimic, neluand in seama pe nimeni. "Sa mai uita unii lung, chioras, da ce-mi pasa mie? Pe acolo, pe unde am lucrat eu, era si plin de unguri, zace ca era si periculos sa umbli asa, pantre dansii. Tati sa uita dupa mine, zau daca nu! sacuma sa uita, parca n-o mai vazut asa ceva. Parc-as hi on om pchicat de pe luna. Odata m-o intrebat unu daca nu mi-i rusine. Era sa-l plesnesc de... Cat is eu de batran. Cum sa-mi fie rusine? Cum sa-mi fie rusine, domnule, daca eu is taran? Taran roman, intalegi?! "Nu mi-i rusine", i-am zis. "Ba-s mandru!""
Poale taiate
Celalalt batran, Racean Grigore, pastreaza in curtea casei sale un bordeias tot albastru, vechi de vreo doua veacuri, in care a copilarit strabunicul sau cu tot neamul. L-a proptit in pari, n-a vrut sa-l darame. Nevasta lui cu nume frumos, Crucita, femeie agera, duce acum cam toata povara gospodariei: inca mai toarce canepa, o tese-n razboi si-i coase omului ei drag camesi din acelea albe si largi, ca pe vremuri. Odaia din fata - "casa dininte", cum i se zice - a fost randuita de ea precum o expozitie, la fel cum aratau odaile sacalene acum o suta de ani: multime de icoane si stergare vechi, inflorate. Batranul Racean sta in bucatarioara de-alaturi. Mananca. Cu miscari rare, calculate, stapanindu-si orice tremur al lingurii. E mai in varsta decat mos Pantea, are 87 de ani, nu poarta plete si musteti, fie si pentru ca mereu a fost "din fire" mai spanatic. Bucatarioara e calda, primitoare, cu blanile usilor, ferestrelor si toate mobilele vopsite in roscat, cu cinci oale pantecoase, tot roscate, deasupra plitei incinse unde bulbuceste mamaliga. Pe peretii albastri, iarasi icoane, o palarie mare de pai ca a vecinului Pantea, dar si o casca innegrita de militar maghiar, cu un cozoroc lung, de fier ruginit. Da, mos Grigore a fost in oastea maghiara, a luptat alaturi de unguri in 42, a stat in Budapesta ani de zile pentru instructie. A cazut prizonier la rusi, in muntii Tatra, a patimit impreuna cu maghiarii prin lagare. Dar, zice, maghiarii din Budapesta au fost si sunt cu totul altfel decat cei de pe-aici. "Sa ma iertati, domnule draga, nu va cunosc, da eu on singur lucru am sa va zic: aia de-acolo, din Ungaria, is unguri, astia de-aici is huni! Aia de acolo n-au treaba cu noi, nu-s nici a mia parte asa de-a dracului cum is astia de-aici, de la Targu-Muras ori de la Ciuc..." Mos Grigore nu vrea sa se joace cu vorbele. Imi povesteste, spre dovada, de un "obicei" vechi al tinuturilor astora maghiarizate, al Muresului mai ales: acela ca ungurii sa le taie romanilor, spre batjocura, poalele camesilor albe. Daca te prindeau singur, imbracat in hainele stramosesti, nu te bateau, nu te injurau. Doar iti taiau cu cutitul poalele camesii si-ti dadeau drumul sa mergi mai departe. Nu se putea o umilinta mai mare pentru un taran roman. Unii ajungeau acasa cu mintile ratacite, altora le era rusine sa mai iasa din case, ba altii chiar isi puneau capat zilelor. Se poate suferinta mai mare, sa fii batjocura lumii, in tara ta? Grigore Racean a fost nevoit sa umble des printre ei. Nici el n-a stat lipit de gospodarie, a fost "merceolog" la colectiv, a colindat mult prin Brasov, Reghin, Targu-Mures, Miercurea Ciuc... "Odata am fost dus in sus, la Tulghes. M-am dus acolo dupa fan, ca pe mine, ca merceolog, ma tot manau la vanzari, cumparari, nu stiu ce, dracu sa-i ieie. Am cumparat acolo fan si, cand am venit spre acasa, m-am oprit intr-un birt si m-am bagat acolo sa ieu on pahar de ginars si sa-mbuc o chifla, ceva, si-apoi pe urma sa ieu trenu si sa viu acasa. Cand m-am bagat inontru, numa ce vad la o masa trei unguroi grasi. Unu din ei, care m-o vazut cu camesa cea lunga, face catra ailalti: "Nezmeg, levagomozing!". Adica: "Uite la asta, eu ii tai camesa!". Eu, care stiam ungureste de cand am facut armata la unguri, am priceput ca cum si ce. Auzasem la cati romani de-a nostri le-o tot taiat astia camesile, cum si-o batut joc de ei, saracii. Ei, ungurii, au camesile scurte, ca sa li sa vada nadragii aia cu modele, cu flori, nu le place sa vada camesi lungi, ca a noastre. Cand le vad, turba! Mi-am zis in mintea mea: "Tu-i pizda lu mane-sa, apai le rup capu!". M-am dus la on melitian care statea acolo, intr-on colt de crasma si i-am zas la ureche: "Sa stiti, domnu melitian, ca am briceagu la mine, aicea in chemir. Daca s-apropie ala de mine, implant cutatu-n el, in matele lui! Sa nu ziceti ca nu v-am spus..." M-am inturnat la masa, am baut ginarsu linistit, am imbucat chifla, la urma, m-am sculat de pe scaun si-am ramas asa, in pchicioare, cu ochii fix la aia trei. Zaceam in gandu meu: "No, hai veniti, dac-aveti curaju!". I-am asteptat. Da nu s-o ridicat nici unu, acolo o stat. Si numa cand am vazut ca n-au de gand sa se ridice, atuncea m-am invartit si-am iesit. Asta o fost una. Da am avut multe comentari de-astea, pe oriunde m-am dus. Si chiar si azi, daca te duci pe-acolo in camesa populara lunga, te poti trezi ca te ia pe sus, de pe strada. Vreo doi te tan de maini, de pchicioare, si-al treilea numa ce-l vezi ca scoate cutatu..."
Rebelii
Numai in doua ocazii, Racean Grigore si-a schimbat straiul stramosesc: cand a fost in razboi si cand a fost in spital. In rest, nicicand. De fiecare data, cand barbatul ei a iesit in lume, Crucita l-a pregatit cu truda si migala, amenintandu-l ca nu care cumva sa se pateze, plangandu-se de cheltuiala, de munca tesutului, dar apoi le-a vorbit tuturor despre asta cu nesfarsita mandrie, ca si cum imbracandu-si barbatul ar fi faptuit ceva cu adevarat maret. Barbatul asta invesmantat in alb a fost opera ei, mandria vietii sale. "Cand l-am dus in spital, o trebuit sa-l imbrac in pijamaluri, no, ca tati bolnavii. Da cand l-am scos, l-am dus la control la doctorita inschimbat, cu cioareci albi, chemir nou, palarie-n cap, camesa frumoasa, tat numa in straie noi, faine. Sapai cand l-o vazut, face doamna doctorita catra mine: "Ai, ai, ce fain l-ai inschimbat pe mosu!". Mi-o crescut inima-n chept de drag, s-aud vorba asta. Pe urma, doctorita face: "Bine ca l-ai inschimbat, ca si-n timpu operatiei tot dadea cu mainile, pe aicea, pe burta, tot cauta ceva cu mainile. Mereu striga pan somn, spariat: Unde mi-i chemiru, tu? Unde mi-i chemiru?...""
Mos Grigore are si el pe langa casa un "fecior" neinsurat, de vreo 50 si ceva de ani. E prieten bun cu Samion, feciorul lui Pantea Dragomir si, culmea, au aceleasi pasiuni: paharul, privitul la televizor, politica globala si umblatul prin sat fara scop. Cand i-am cunoscut, cei doi fii erau impreuna - se uitau amandoi la un meci de fotbal, iar in timpul asta batranii munceau. Cei doi fii se viziteaza de multe ori intr-o zi, trec foarte des drumul dintre cele doua casute albastre. Batranii nu, aproape deloc. Prefera doar sa se priveasca din cerdacuri uneori, la sfarsitul cu soare molatec al vreunei zile de munca. Se bucura numai sa se stie ca-s acolo, in tinda de peste drum, ca inca traiesc. Si totusi, eu am avut sansa sa fiu partas la o asemenea intalnire magica. S-au nimerit din intamplare, amandoi, pe ulita. Si-au strans mana simplu, fara cuvinte, zambindu-si discret, ca doi vecini stravechi. Dar abia cand am observat acest zambet stins, sugubat, putin ironic, aparut ca din senin pe chipurile amandurora, abia atunci mi s-a parut ca inteleg. Am inteles ca cei doi sunt de fapt niste rebeli, niste razvratiti. Am inteles ca cioarecii si camesile lor, incapatanarea nebuna de a le purta chiar si acum, la apusul vietii, inseamna poate mai mult decat constiinta pastrarii unei traditii. E forma lor de protest, de revolta, impotriva unei lumi care-a luat-o razna, care se duce dracului, pe apa sambetei, cu case, cu obiceiuri, cu straie, cu oamenii si feciorii lor cu tot. O lume in care ei, Pantea Dragomir si Racean Grigore, au ramas astazi singurele doua pete albe...
Abia intr-un tarziu, au vorbit. Putin. "Si dac-o sa ne ducem noi, Dragomire, cine-o sa le mai poarte?..." Si au ras. "Ha, ha, n-o sa le mai poarte nimeni! Ca n-are cine..." Si au plecat. Doi mosi albi din talpi pana-n crestet, pornind incet spre casele lor albastre. Indepartandu-se schiopatat, garboviti, fara sa-si mai intoarca privirile. In rest, totul a ramas neschimbat. Pe ulita dintre ei, orice-ar fi, viata merge inainte.
(Fotografiile autorului)