Tania Popa

Alice Manoiu
"Sunt o fiinta norocoasa, dar parca mi-e frica sa adaug si fericita".

Rusoaica dupa tata, dupa mama basarabeanca, a crezut ca Bucurestiul e-n Occident si ca limba romana e o limba straina. Cand s-a dumirit, era deja studenta la Teatru si-apoi actrita la Teatrul National. Distribuita in filme si seriale Tv, se ocupa cu succes si de moda, administrandu-si viata cu mana de fier. O ingemanare de talent si ambitie, implinite in mod fericit

In "strainatatea" de peste Prut

Avea 17 ani si cosite impletite cand a plecat dintr-o comuna basarabeana de langa Tighina, la Chisinau, ca sa dea examen la Teatru. Din intamplare, in comisie se afla si un profesor din Romania, care-i invita pe cativa dintre tinerii admisi sa studieze la Academia de Teatru si Film din Bucuresti. Printre cei 15 viitori actori se afla si Tania, mezina grupei. Era in anul 90, cu marile lui sperante, deschideri, cu "Podul de flori"...
- "Ce noroc pe mine!" - ma minunam eu in gand - sa plec la studii "in strainatate". N-as fi crezut, pentru ca nu prea aveam fata de actrita: eram maruntica, rotunjoara, foarte baietoasa si incapatanata foc. Nu fusesem in viata mea la un spectacol de teatru profesionist, dar spuneam poezii, dansam si cantam la serbarile scolare. Din Causeni, unde ma nascusem si copilarisem, nu iesisem decat o singura data, in primele clase, ca premianta, intr-o tabara din Germania democrata. Despre Romania nu stiam nimic altceva decat ca e o tara vecina, comunista si "lipita" de Uniunea Sovietica. Tot ce era "dincolo" de tarile comuniste era "rau, putred si urat". Asa ni se spunea noua la scoala.
- Cu asemenea "documentare" imi inchipui ce ai simtit cand ai plonjat in Bucurestiul anului 90, cu tot haosul proaspetei lui libertati. - Da, am fost socata. Cand un hamal grabit, trecand pe langa mine, mi-a strigat "Pardon", am crezut ca am gresit adresa si am nimerit la Paris.
Apoi m-am mirat ca stiu sa descifrez titlurile unor firme scrise cu grafie latina - grafie pe care o invatasem la orele de limba franceza - si ca inteleg ce inseamna fiecare cuvant cu cateva exceptii, ca "marochinarie" sau "mezeluri".
- Ca la scoala rusa pe care ai terminat-o, nu vi s-a spus nimic despre inrudirea limbilor noastre e de inteles. Dar acasa, parintii tai nu-ti vorbeau despre aceste inrudiri, despre istoria si geografia tarilor noastre "lipite", despre faptul ca suntem acelasi popor?
- Avand in vedere ca tatal meu este rus, si doar mama basarabeanca, acasa nu discutam asemenea probleme si nici eu nu-mi puneam intrebarea - desi sunt curioasa de felul meu - de ce din limba noastra moldoveneasca, doar 20% sunt cuvinte rusesti, iar celelalte erau cuvintele cu care ne intelegeam zilnic intre noi, toti moldovenii.Ba chiar si cu cei de peste Nistru, pentru ca atunci nu aparuse inca "Transnistria" autonoma cu ciocnirile ei dramatice intre frati, prieteni si vecini. Mi-amintesc ca doar o singura data mi-a rasarit in minte o intrebare de ordin lingvistic, la care nu mi s-a raspuns. Gasisem in podul bunicii - bunica din partea mamei e moldoveanca get-beget, din partea tatalui, stramosii lui sunt cazaci de pe Don -, gasisem, deci, o carte scrisa in alfabet latin, nu chirilic. Si culmea, bunica reusea sa o citeasca. Am intrebat-o daca nu cumva si pe vremea ei se invata la scoala franceza. Nu mi-a raspuns. Asta a fost tot. Cand am venit la facultate stiam, desigur, despre Creanga si Eminescu, dar ca sunt scriitori moldoveni, nu romani. Pe Caragiale l-am cunoscut abia la Bucuresti, cand am inceput sa joc in schitele lui, ca studenta. Iar acum, la Teatrul National "I.L. Caragiale" mi s-au incredintat doua roluri excelente: Zoe din O scrisoare pierduta si Didina din Dale carnavalului. Sunt angajata la National din 94 si pe-atunci eram cea mai tanara actrita de pe prima scena a tarii.

Modesta si harnicuta

- Pentru informarea completa a cititorilor nostri sa adaugam si amanuntul ca la 30 de ani ai devenit si "societara" a T.N.B, un titlu de mare onoare si raspundere profesionala. Dar sa trecem la teatru, la cariera ta atat de fulgeratoare, incununata deja cu numeroase premii obtinute inca din studentie, la festivaluri nationale si internationale.
- Cu premiile e mai simplu, dar truda pe care o presupun ele pana le obtii e uriasa. Si, mai ales, trebuie sa reusesti sa-ti pastrezi dupa aceea capul pe umeri, sa nu te crezi deodata buricul pamantului si sa te lenevesti. Doar ca eu sunt, slava Domnului, crescuta fara ifose. Sunt modesta si harnicuta, sa nu-mi fie de deochi. Iar Capricornul meu din zodie ma tine cu picioarele adanc infipte in pamant. Sigur, imi fac si eu vise indraznete, ca orice tanar, dar ma pregatesc foarte serios, asa incat ele sa devina si realitati, nu castele pe nisipuri miscatoare...
- Ti-ai inceput pregatirea asta severa inca din copilarie? Cum era acasa la voi, in Causeni?
- Copilaria cu jocurile ei si cu atmosfera afectuoasa din familie a fost minunata. Parintii nostri se straduiau sa ne tina, pe mine si pe celelalte doua surori (Liliana, cea mare, si Anusca, cea mica), departe de griji, dar ne cresteau in respect si rigoarea lucrului bine facut. Tata era medic - un om minunat, iubit si respectat de toata lumea. Din pacate s-a prapadit la 49 de ani, in urma unui accident stupid. Il adoram. Dupa ce a murit, mama si sora cea mica o duceau greu. Cea mare se casatorise la Chisinau, mama lucra ca laboranta, dar nu-si mai primea salariile, iar Anusca era inca eleva. La noi intervenise si razboiul de granita cu Transnistria. Atunci am inteles ca trebuie sa preiau eu grija familiei. Le-am mutat pe amandoua la Bucuresti, sa locuim impreuna. Nici aici n-a fost simplu, munceam non-stop, in schimb aveam bucuria de a fi alaturi de ai mei. Am ajutat-o pe Ana sa-si termine scoala si sa urmeze facultatea, acum e in ultimul an si e deja angajata la o mare firma. Iar mama e omul de nadejde al casei. Fara ajutorul ei, n-as fi putut sa o cresc pe fiica mea, Daria, care are acum 5 ani si jumatate.
- Ce-ti mai amintesti despre Tania din Causeni? Visa de mica sa ajunga actrita?
- Prima pasiune din copilaria mea a fost sportul. Castigam multe medalii la atletism, si eu si surorile mele. Dar pe langa sport, eu eram foarte priceputa si la cusut si brodat, invatasem de foarte mica sa-mi fac singura rochitele. Visam de pe atunci sa devin designer vestimentar, sa plec la scoala din Sankt Petersburg. N-am ajuns: am renuntat pentru ca la examen se cerea si chimia, singura materie la care nu excelam. Dar chiar daca n-am urmat acea scoala, la visul meu n-am renuntat. Si astazi, imi desenez si-mi realizez singura rochiile, chiar si cele de gala. Stiu sa croiesc si costume barbatesti, am si comenzi deja, si sa va fac o surpriza, o informatie in premiera pentru "Formula As": ceea ce planuisem de ani de zile, impreuna cu cea mai buna prietena a mea - sa deschidem o casa de moda -, a devenit astazi o realitate. Gandisem totul in amanunt, un singur lucru ne lipsea: capitalul. Dar au aparut si banii: niste prieteni ai nostri voiau sa inceapa o afacere si noi am reusit sa-i convingem sa investeasca in "Butterfly". Asa ne-am botezat atelierul - inca nu e casa de moda, dar va veni si ea - atelier de creatie vestimentara. "Fluturasul" (in traducere romaneasca) este si vorba cu care o alint pe surioara mea cea mica, frumoasa si gratioasa, care va fi si prima prezentatoare de modele create si confectionate la noi. Suna lejer si gratios titlul firmei, dar ce munca se desfasoara in spatele lui, nu va imaginati. Nu mai prididim cu comenzile, avem deja cativa angajati si ar trebui sa-i dublam, dar deocamdata, punem umarul cu totii. Muncim zi si noapte sa facem fata.

Agenda sentimentala

- Si cand mai reusesti sa fii si actrita de teatru, sa faci fata filmarilor (ai luat deja premii pentru rolurile din filmele Malvinei Ursianu si, mai recent, pentru filmul Occident, in regia tanarului Cristi Mungiu), sa joci in seriale de televiziune? Cum crezi ca le vei duce la capat pe toate?
- Le duc cu bine, sa n-aveti grija. Si vor iesi neaparat foarte bine, pentru ca sunt o fiinta orgolioasa: muncesc 20 de ore din 24 si-mi incarc bateriile din mers. Asa sunt eu: daca as sta sa nu fac nimic doua zile, as fi terminata, m-as posmogi. Trebuie sa-mi mentin ritmul si sa ma antrenez ca-n sport. Oricum, sport fac in continuare si asta ma ajuta.
- Vacante nu-ti permiti?
- Doar doua saptamani pe an. Si asta, inca din studentie, cand aveam o lunga vacanta, dar si atunci ma smulgeam cu greu filmarilor ori turneelor, ca sa pot fugi la ai mei. Acum, ii am langa mine - din pacate fara tata si fara sora mea, care s-a casatorit in Chisinau. Ea e profesoara, stie 6 limbi, traduce si are doi baieti minunati. In familia noastra se citeste foarte mult. Cand mi-am adus familia la Bucuresti n-am luat de-acolo decat cartile tatei si florile mamei.
- Fetita ta citeste?
- Deocamdata nu, e la stadiul povestilor pe care, culmea, ea mi le spune si eu le ascult. E foarte inzestrata, recita, canta si danseaza, e nelipsita de pe platourile televiziunii, o mica vedeta, ce mai! Dar sper sa indrageasca si ea marea literatura romana si universala.
- Tatal ei e roman?
- Da, doar ca noi suntem divortati de cand era Daria foarte mica. Asa s-a intamplat. Dar el vine si-si viziteaza copila. Ii sunt recunoscatoare pentru ca mi-a daruit cel mai minunat cadou - o fetita superba si, deocamdata, ascultatoare. Astazi, lumea s-a schimbat mult, asa incat nu mai poti crede ca ramai cu sotul tau pana la moarte.
- Ai mai fost casatorita o data, inca din facultate, cu un tanar actor, Ionut Pohariu, foarte talentat. Ce s-a intamplat cu voi?
- Am pornit-o plini de speranta, crezand ca vom fi impreuna toata viata. Eu aveam 18 ani, el 19, si-am facut o nunta ca la carte, cu rochie de mireasa - pe care mi-am cusut-o singura -, cu voal si cununita de lamaita. La nunta au venit si parintii mei; nu erau ei prea bucurosi ca raman departe de casa, dar n-au avut incotro. Mama mi-a soptit la un moment dat: "Ce bine ca te mariti de tanara, ca pe la noi, altfel ma temeam sa nu ramai fata batrana!" .
- Avea vreun motiv sa se teama? In poze aratai ca o floricica...
- A, nu eram frumoasa ca surorile mele si aveam o fire imposibila: baietoasa, voluntara, independenta. In scoala, nimeni nu-mi facea curte, iar pe mine nici nu ma preocupa cum arat. Abia aici am invatat sa ma machiez. Dupa primul meu succes la National, cu Ondine, cand mi se cereau autografe si interviuri, roseam toata. Rosesc si acum, cand sunt emotionata, dar nu pe scena - acolo poate sa-mi cada in cap si-un reflector, ca eu tot imi continui replica...
- Dar ce s-a intamplat cu "mirii anului 90"?
- Treptat, am inceput sa gandim diferit, sa privim diferit lucrurile: eu imi doream un copil, el nu, dar au fost si alte motive. Si daca intelegere nu mai e, se duce si amorul. Stiti, eu cand am intrat la Institut, ma simteam foarte singura, straina, a nimanui. Dar n-am vrut sa ma izolez de ceilalti, cum faceau moldovenii mei, care vorbeau intre ei doar ruseste. Eu voiam sa invat de la toata lumea. Grupa de la Institut m-a adoptat rapid si colegii imi corectau tot timpul greselile de limba, accentul. Eu nu ma suparam, dimpotriva, ii intrebam tot ce nu intelegeam. Si erau atatea... Cu colegii mei am fost pentru prima data in viata la teatru. Mihai Calin m-a dus la Trilogia lui Andrei Serban, si-apoi am revazut-o singura de 10 ori, sa o inteleg mai bine. Ma fascina. De Ionut m-am indragostit de la inceput. Doar ca viata nu e ca-n filme si telenovele, cu sfarsit fericit. Nu depind chiar toate de noi. Am avut rabdare, am incercat sa fac sa mearga relatia, dar daca n-a fost sa fie, n-a fost.
- Esti singura, n-ai de gand sa te recasatoresti?
- Am un prieten minunat, la care tinem foarte mult, si eu, si Daria. Iar el ma vede pe mine "cea mai cea...". Pe Daria o rasfata si-o invata sa cante si sa danseze latino. Il cheama Martinez, e un barbat frumos si plin de viata, tatal lui e cubanez si mama romanca. Martinez a venit aici de la 15 ani si s-a integrat perfect. Lucreaza la o banca de date, la o mare firma straina, si vrea sa devina editor de imagine, ca sa poata colabora si cu televiziunea. Are planuri mari pentru noi toti si s-ar putea ca in curand sa devenim o familie. Ne intelegem minunat. Sunt o fiinta norocoasa, ce mai! Dar parca mi-e teama sa adaug "si fericita".
- Mai ai vreun vis inca nerealizat?
- Da, unul puternic pentru care ma pregatesc foarte serios: vreau sa-mi apara cat de curand un Cd, care sa-mi adune toate cantecele mele de suflet. Si vechile romante rusesti, pe care le ador.