22 Mai 2005. O seara de primavara se transforma in sarbatoare. Trupa Phoenix concerteaza la Bucuresti, in sprijinul sinistratilor banateni. Mii de oameni asteapta cu emotie aparitia celei mai iubite trupe din Romania, ale carei concerte sunt foarte rare. Dar acum au venit. Fani incaruntiti ai formatiei, care i-au prins la inceputul anilor 70, cand Phoenix umplea stadioane si reprezenta un adevarat fenomen, alaturi de adolescenti emotionati aflati la primul concert, au primit cu ovatii aparitia celor patru membri ai formulei de aur: Ioji Kappl, Mircea Baniciu, Tandarica si Nicu Covaci. Alaturi de ei s-au aflat mai vechiul lor camarad, exuberantul violonist german Mani Neumann si o noua "achizitie", tanarul chitarist Cristi Gram. Bucuria revederii a fost mare pentru publicul bucurestean: inca de la a doua piesa, Timisoara, sala s-a ridicat in picioare, iar la urmatoarea, Vremuri, cei mai tineri au navalit in fata scenei, pentru a fi mai aproape de muzicienii indragiti. Chiar daca Baniciu mai sare cate-un vers, vocea lui Covaci e din cand in cand ragusita, iar sonorizarea nu se ridica la nivelul trupei (este inadmisibil ca la un asemenea nivel, artistilor sa nu li se permita probe de sunet inainte de concert!), Phoenix ofera un show rock viguros, de cea mai buna calitate. In jurul muzicii lor se creeaza o forfota, o stare anume, un spirit arhaic insufleteste parca atmosfera, care porneste de pe scena, dar apartine in egala masura si publicului. Pustiul care agita o pancarta deasupra capului are dreptate. "Legenda continua", scrie cu litere de-o schioapa pe afisul lui, deasupra fotografiilor cu preferatii sai.
Nicu Covaci
"Am vazut pe ecranul televizorului
ce a mai ramas din satul parintilor tatalui meu.
Varful unui indicator pe care scria Foeni"
Sub masca sa dura, fioroasa uneori, Nicu Covaci ascunde o ironie fina si un suflu adolescentin rebel, plin de idei, de planuri, de emotii. Ii primeste cu un licar in ochi si cu glume alese pe membrii fan-clubului Phoenix, entuziasti de 15-16 ani, care-l privesc ca pe un semizeu, la sfarsitul concertului, in cabina sa. Covaci este liderul incontestabil, cel in jurul caruia s-a legat si se leaga, de 40 de ani, Phoenixul.
- Toate fondurile stranse la acest concert vor fi donate victimelor inundatiilor ce au lovit tinutul in care v-ati nascut si care va este in continuare atat de drag, Banatul. S-a simtit in timpul concertului ca sunteti revoltat, ca aveti un of...
- Am vazut pe ecranul televizorului ce a mai ramas din satul parintilor tatalui meu. Varful unui indicator pe care scria Foeni si un caine urcat pe o movilita, in mijlocul "oceanului". In Foeni imi petreceam eu verile copilariei, era un sat verde, in mijlocul campiilor intinse ale Banatului, in care se facea agricultura, nu gluma. La balta cu stuf ne petreceam toata ziua la scaldat, ne intorceam seara odata cu cardul de rate si de gaste. Erau cu zecile, tot satul vuia, "ga-ga, ga-ga-ga", atunci cand treceau ele cu tot cardul si fiecare stia la ce poarta sa se opreasca. La fel si vacile, care apareau putin mai tarziu. N-am cum sa descriu atmosfera armonioasa ce domnea in sat. Cum sa nu fiu revoltat? Toate podurile, digurile, strazile au fost facute demult, de svabii adusi aici sa puna pe picioare agricultura. Toti banii ce trebuiau folositi pentru renovarea digurilor, a podurilor s-au scurs, s-au evaporat, ce s-a intamplat cu ei? Padurile s-au taiat, care cum a pus mana pe un petec l-a ras si uite ce se intampla acum! Iar oamenii astia amarati, pentru care se strang atatea ajutoare, primesc ei oare ceva, sau dispar si ajutoarele astea? Planul nostru a fost de la inceput sa facem un turneu prin tara, iar cu banii stransi sa cumparam un camion, lemne, caramizi si sa le ducem acolo cu mainile noastre. Nu putem ajuta insa Timisoara din propriul buzunar. Ne strangem din intreaga Europa si costurile sunt mari, transport, cazare. Am incercat sa facem impreuna cu Ministerul Culturii acest turneu, dar in cele din urma, s-a materializat doar concertul de la Bucuresti. Noi inca asteptam.
- Cum intampinati noul anotimp, ce alte proiecte aveti pentru vara aceasta? Ati cantat o piesa noua in concert, Baba Novac...
- Fiecare anotimp are parfumul lui, amintirile lui si eu incerc sa le savurez in parte. Vara e ideala pentru scufundari si plimbari cu motocicleta. Primavara este anotimpul in care m-am nascut, toamna imi place mirosul pamantului si al frunzelor, iarna imi amintesc cum ma agatam de firobuz si ma plimbam cu patinele prin Timisoara... Muzical vorbind, vara asta avem treaba. Vom avea noua concerte, acum, in iunie, in Statele Unite si in Canada, iar apoi vrem sa lansam doua single-uri de pe noul nostru album. Precedentul, In umbra marelui Urss, nu a avut parte, din cauza casei de discuri, de nici o lansare, promovare, asa ca a trecut oarecum neobservat. Suntem foarte nemultumiti de sistemul asta din Romania, unde artistii, dupa ce muncesc luni de zile pentru un disc, apoi intra in studio, primesc de la casele de discuri numai firimituri. Vrem sa spargem gheata si sa facem o casa de discuri proprie, la care sa ne producem singuri discul. Pentru piesa Nu va fie frica, care are un text clar, protestatar, ne gandim la o colaborare cu Parazitii, o trupa foarte incisiva.
- Romania, Spania, Germania... Componentii Phoenix traiesc departe unii de altii. Cum se mai leaga muzica, atmosfera din sanul unei trupe?
- Nu mai este unitatea din anii in care eram zi si noapte impreuna, colindand tara in turnee. Atunci cantam tot timpul, cantam cu drag si asa apareau piesele. Din pacate, nu-i pot aduce pe toti in Spania, fiecare lucreaza la propriile proiecte, insa atunci cand bat din palme ca avem un concert Phoenix, lasa totul deoparte si vin. Avem o prietenie legata pe respect reciproc, iar ei au dovedit de-a lungul anilor ca sunt baieti talentati si cu stofa. Piesele de pe noul disc le-am scris in Spania, apoi am mers o saptamana la Ioji, in Germania, am mai lucrat impreuna la ele, si dupa aceea am intrat in studio.
- Cu ce sentimente reveniti in tara, ce primeaza, bucuria sau tristetea?
- Crede-ma, de multe ori imi e greu sufleteste, sa ma urc in avion si sa vin incoace. Mahnirea si tristetea mea s-au transformat in revolta. Bineinteles ca m-am intors foarte entuziast in 90, am facut o fundatie cu care sa ne implicam in procesul de educare, sa promovam tinere talente, pe cei ce vor sa cante o muzica adevarata. Autoritatile mi-au promis marea cu sarea, insa dupa un timp, mi-am dat seama ca sunt singurul sponsor al fundatiei si ca abia mi-au mai ramas ceva bani de benzina. Iar acum, cand vin la concert, ii vad cocotati in functii tot pe aia care ne fugareau pe vremuri, numai ca acum ma iau in brate si ma pupa, acum isi zic capitalisti. E un capitalism de neanderthal, ala care are bata mai mare ii da in cap celuilalt si-i ia pita. Uitati-va la sate, unde marea parte a oamenilor nu inteleg nimic din ce li se intampla. Dupa 15 ani, suntem foarte dezamagiti, am crezut ca va fi bine pentru toata lumea si uite ce a iesit.
- Va mai poate mangaia reactia senzationala a publicului. Cum va explicati caldura cu care sunteti primiti?
- Noi am inceput sa facem muzica dintr-un sentiment, dintr-o stare. Asa era in anii 60, nici Beatles, nici Stones nu visau ca vor deveni milionari. Cu timpul, muzica a devenit o mare afacere, azi se face muzica stil McDonalds, pe banda, artistii vor numai sa primeasca, iar de dat, dau un pic din fund si din tate si au facut plinul. Iar publicul nu mai primeste nimic. Noi ne pastram legatura cu publicul, asa cum o avem inca din anii 60. Avem inca o lume a noastra prin care ne plimbam si dupa cateva piese se leaga atmosfera, de parca ar fi tot concertul, o singura melodie. E un fenomen de feed-back, de sugestie, pe care-l simte numai cel ce vrea, ce crede. Iar noi se pare ca ne-am pastrat aceasta credibilitate. Am spus ce credem cu orice pret, n-am crezut niciodata in mentalitatea asta ca firul de iarba se lasa indoit de vant si asa nu se rupe. Am dat mereu cu ghioaga si, cand n-am ajuns la cap, am dat la picioare. Iar atunci cand nu s-a mai putut - am fost doi ani interzisi si am fost atentionati ca vom fi si fizic suprimati -, am taiat-o din tara.
- Cum va alinati acolo, in Spania, dorul de scena, de prieteni?
- Daca nu aveam Spania, eram terminat demult, atata nedreptate ce s-a intamplat si se intampla cu noi... Fac scufundari, asta ma reface. La 10 metri adancime, deja te linistesti, iar la 50, nu mai exista pe lume nici politie, nici rata de banca, nimic.
(Fotografiile autorului)