Nu stiu cum arata ingerul meu pazitor, dar mi-l inchipui ca o mica stea sau o farama de soare luminos si cald. In schimb, in toata viata i-am simtit prezenta. Desi, cu siguranta, l-am suparat foarte tare prin vorbe si fapte nesocotite, niciodata nu cred sa ma fi parasit. Intotdeauna insa am avut de suferit cand pacatuiam intr-un fel sau altul.
Acum, cand astern aceste randuri pe hartie, am o varsta aproape egala cu o jumatate de secol. Am in momentul de fata cinci copii, doi baieti si trei fete, desi am nascut sase. Despre acest al saselea copil, de fapt al treilea in ordinea nasterii, simt nevoia sa povestesc in mod deosebit. Numele lui de botez este Stefan Alexandru. S-a nascut in anul 1977, pe 26 decembrie, cu mai multe malformatii congenitale. A supravietuit doar sase luni, timp in care l-am salvat de trei ori de la moarte. In timpul cat a trait, nu l-am auzit niciodata plangand, radea doar, radea chiar si cand manca. Manca mult si crestea foarte putin. In sase luni de viata a luat in greutate doar o jumatate de kilogram.
Pe 25 iunie 1978, la ora 8.15 a.m., a decedat in urma unei ruperi de vase sanguine. Mare ne-au fost jalea si durerea, dar nu aveam ce face. Asa a fost voia lui Dumnezeu, iar noi trebuia sa acceptam moartea lui.
Dupa decesul lui Stefan, am ramas iarasi insarcinata, iar in timpul acestei sarcini, in luna a noua, am fost eroina unei rapiri in duh. Era la inceputul lunii iunie 1979. Fusesem la dispensar pentru un consult medical. Era o zi torida, de vara, si m-am gandit sa trec prin piata sa cumpar niste visine si cirese, care aparusera de curand. Am ajuns la o taraba unde vindea o familie: sot, sotie si un baiat de 14 ani. Am cerut 1 kg de visine si 1 kg de cirese. Mi s-a cantarit marfa solicitata si urma sa o platesc cand, deodata, am simtit ca mi-e rau si ca voi lesina. Am cerut apa si am inceput sa ma las in jos, pe langa taraba, moale ca o bucata de ceara. S-a facut intuneric dens si am avut senzatia ca ma prabusesc intr-un tunel intunecos. Deodata, iesind parca din acel intuneric, m-am trezit la marginea unei livezi inflorite. Toti pomii erau incarcati de floare, iarba era de-un verde crud, cerul era de un azuriu pur, ca de cristal. Printre pomi erau niste prunci, ca la vreo 5-6 luni. Nu aveau nici un fel de vesmant, erau goi, dolofanei, cu parul carliontat si auriu, sclipitor, aveau ochi de culoarea cerului si mici aripi albe. Erau toti foarte veseli si fericiti, se jucau tot felul de jocuri in zbor. Nu era nici o diferenta intre ei, erau identici unii cu altii. Livada nu era ingradita, era fara margini, parca se nascuse din intunericul din care venisem eu. Era atata pace si frumusete, ca nu sunt cuvinte pentru a descrie tot ce am vazut. Deodata, un inger din aceia s-a indreptat spre mine si a rostit o intrebare:
- Mama, ce cauti aici?
- Cine esti?, am intrebat surprinsa.
- Sunt fiul tau, Stefan! Nu ma mai cunosti?
- Esti la fel cu ceilalti copii, i-am spus.
- Ei bine, sunt Stefan, fiul tau, si te rog sa te intorci cat mai repede pe pamant. Timpul tau n-a venit inca. Trebuie sa ai grija de ceilalti frati ai mei!
S-a intors si a zburat spre ceilalti prunci, iar eu, in aceeasi clipa, m-am prabusit in intuneric si m-am trezit in piata, uda si sustinuta de o femeie. M-am uitat imprejurul meu buimaca, pana m-am dumirit unde ma aflu. Mi-am luat visinele si ciresele si am plecat acasa. Dupa aceasta intamplare, am nascut copilul cu care eram insarcinata. Am nascut o fetita pe 25 iunie 1979, la ora 8.15, exact in ziua si la ora cand murise Stefan. Asa ca de atunci, in fiecare an, la 25 iunie, avem o comemorare si o aniversare. La slujba de inmormantare, preotul ne-a spus sa nu-l plangem pe Stefan, pentru ca el va fi ingerul pazitor al casei noastre. Asa este. Il simt alaturi mereu.
Lenuta Mosneagu - sat Tepeseni nr. 486,
com. Bicazu-Ardelean, jud. Neamt
Troianul de zapada
Era in anul 1954, luna februarie. Urmam liceul la Pascani, facand naveta din satul meu natal, Heci-Lespezi. Eram in ultimul an. Nu aveam parinti, murisera dupa razboi, mama in 1945, tata in 1946. Cursurile la liceu erau dupa amiaza. Afara ningea cu fulgi mari, viscolit. La un moment dat, a intrat in clasa diriginta, anuntand ca scoala se inchide pentru trei zile, din cauza vremii nefavorabile. Mi-am strans cartile si am plecat in graba la gara, cu speranta ca voi ajunge cat mai repede acasa in sat. Dar n-a plecat nici un tren, traseul fiind inzapezit. Toata noaptea am stat in gara, impreuna cu alti calatori care doreau sa ajunga fiecare la casa lui. A doua zi dimineata mi s-a facut foarte foame si cum eram inghetata si nedormita, m-am hotarat sa ma intorc inapoi la scoala, care nu era departe de gara. Afara viscolea, troienele erau mari, vantul batea din fata. Aproape ca nu mai stiam in ce directie sa apuc, cand am zarit langa mine un om. Aparuse asa, din senin, si eu m-am luat dupa el. Omul s-a urcat pe un mal de zapada si s-a prins cu mainile de crengile unui copac, apucand cu mainile apoi alte crengi, pana ce a trecut de partea cealalta. Apoi a disparut. Mi-am zis ca asa voi proceda si eu. M-am urcat pe troianul de zapada, am intins mana dupa un ram, dar nu l-am putut ajunge si m-am afundat in omat pana la brau. Cu cat ma zbateam mai mult sa ies din nameti, cu atat ma afundam mai mult. M-am luptat cu zapada cam cinci minute. De strigat dupa ajutor nu puteam, imi amortise fata, strazile erau pustii. Intepenisem de-a binelea, cand am simtit o bataie usoara pe cap. Era omul care trecuse troianul. Se intorsese aplecand catre mine creanga unui copac. Am apucat ramul, apoi mana intinsa spre mine, care m-a tras din zapada. Omul a disparut. Oare nu ingerul pazitor imi salvase viata?
Alt caz. Acum vreo patru ani, am pierdut un proces cu pamantul. Am fost tare necajita. Noaptea am visat ca a venit la mine un om si mi-a spus sa ma rog Fratilor Jderi (Fratii Jderi - eroii scriitorului Mihail Sadoveanu), ca voi castiga procesul. Am fost pe la manastiri si biserici din Neamt, incarcate de legende si istorii de pe timpul lui Stefan cel Mare, unde am dat pomelnic cu Fratii Jderi, rugandu-ma pentru ei. La recurs, am castigat procesul. Cine a fost Omul din vis, daca nu ingerul pazitor?
Inca un caz. La varsta de 14 ani, m-am imbolnavit grav, cam pe la mijlocul lunii aprilie. Nu puteam sa mananc nimic, nici apa sa beau, nu puteam sa ridic capul de pe perna. Mai bine de o luna de zile nu am inghitit nimic. Eram piele si os. Nu puteam sa merg. Nu puteam face nici o miscare. Dimineata veneau vecinele si se interesau daca n-am murit. Auzeam cum discutau cu o sora de a mea, ca s-au gasit si scanduri pentru sicriu. Dar intr-o dimineata, a venit la mine o batrana din sat, nechemata de nimeni, care m-a intrebat, stand in genunchi la patul meu: "Spune, copchila draga, ce ai vrea tu sa mananci?". Eu i-am raspuns: "Sarmale cu frunze de varza murata". Era in anul 1946, sfarsitul lunii mai, deci dupa razboi, lumea era saraca si totusi, s-au gasit undeva cateva frunze de varza si acea "copchila" care tragea sa moara a mancat o sarma, apoi a cerut si altele si in fata celor care ii asteptau sfarsitul, s-a facut bine, s-a dus la scoala, unde a luat premiul intai. Si azi ma intreb: cine a trimis-o pe batrana aceea din sat la mine? Cred ca bunul Dumnezeu. Era ingerul pazitor.
Mi-am depanat cateva amintiri din viata mea, succint si sincer.
Simina Maria - Aleea Plaiului,
bl. 10, ap. 11, Piatra-Neamt
Cutia de ceai
Cred ca noi toti, intr-un moment sau altul al vietii noastre, am experimentat clipe nepretuite, cand nu ne-am mai simtit singuri, cand ceva sau cineva, in mod misterios si inexplicabil, ne-a calauzit pasii si ne-a umplut sufletul de incredere si liniste. Momentele acestea magice, cand o forta binefacatoare ne invaluie, sunt absolut unice, si datorita lor devenim invingatori in lupta noastra continua cu ceea ce numim "viata". Am trecut si eu prin asemenea clipe si evocarea lor sper sa trezeasca ecouri in sufletul celor care cred, ca si mine, in existenta unui sprijin divin.
Cand eram mica, am gasit in sifonierul bunicii o cutie de ceai, veche si goala, care avea desenata pe capac o tanara domnisoara incantatoare. Era imbracata intr-o rochie rosu inchis, cu crinolina, impodobita cu dantela si modele florale. Gratioasa si cumva plutitoare, avea un zambet aparte, asa cum statea usor aplecata, ca pentru a face o reverenta. Am intrebat-o pe bunica de ce o pastreaza si ea mi-a raspuns ca ii aminteste de cea mai buna prietena a ei din copilarie, Marie-Rose, plecata prea repede dintre cei vii. Pe furis, am luat cutia si am pus-o intr-un sertar al biroului meu. Era suficient doar sa o scot afara din cand in cand si sa o asez pe birou, ca o vraja se producea si Marie-Rose cobora usor de pe capac si se aseza langa mine, invaluindu-ma cu prezenta ei binefacatoare. O simteam aievea langa mine, ii desluseam silueta diafana, ii auzeam rasul cristalin. Marie-Rose se transformase in inger. M-a ajutat sa trec prin spaimele copilariei (dormea cu mine noaptea) si era mereu acolo cand aveam nevoie de ea. A fost micul meu secret, nestiut de nimeni, oaza mea de liniste si siguranta. Cand o matusa din Italia a venit sa ne viziteze, i-am pus cutia in bagaje, fiindca in sufletul meu de copil simteam ca venise clipa ca noi doua sa ne despartim. Doream ca ea sa se plimbe, sa cunoasca si sa ajute si alti copii: Marie-Rose, primul inger de paza al vietii mele.
Cand am intrat la scoala primara, m-am bucurat din nou de protectie. Am avut o invatatoare plina de iubire si intelegere fata de elevii ei. Am adorat-o pe aceasta doamna calma si blanda, care ne-a educat fara tipete si pedepse. Ma gandesc si acum la ea si ma intreb care o fi fost secretul, de ce era asa de impacata cu ea si cu ceilalti, incat parea inconjurata de o aura de iubire deplina. De ce va povestesc despre ea? Pentru ca mult mai tarziu, atunci cand am dat examen la liceu, la limba romana, am avut de alcatuit o compunere despre invatatoarea noastra. Cand m-am apucat de scris, am simtit ca se deschide usa, am auzit pasi usori venind spre mine si am stiut in adancul inimii mele ca ea este acolo, langa mine, inger de paza, gata sa ma ajute cu cele mai bune idei. Si cuvintele mi se insirau unele dupa altele ca margelele pe o ata, fiindca cineva mi le soptea la ureche. Ma credeti sau nu, i-am simtit chiar si parfumul, iar la sfarsit, mi-a spus ca pot preda lucrarea linistita, pentru ca am luat nota zece. Si chiar zece am luat!
O alta pereche de ingeri mi-au devenit paznici buni, dupa ce dragii mei bunici au murit. Ii simt si acum langa mine, urmarindu-mi cu dragoste si atentie fiecare reusita, asa cum o faceau cand erau in viata. Cand l-am nascut pe fiul meu, am simtit-o pe bunica alaturi de mine, asezata pe un scaun de langa pat. M-a incurajat si m-a asigurat ca totul va fi bine, sa nu-mi fie frica. Mi-aduc aminte ca statea pe scaun si isi tinea mana pe fruntea mea si am avut senzatia ca pot chiar sa o ating. Nu a plecat de acolo decat dimineata, cand totul s-a terminat, iar sentimentul prezentei ei era atat de coplesitor, incat le-am intrebat pe asistente daca a stat cineva pe acel scaun in timpul noptii. "Nimeni", au raspuns ele, dar eu stiu sigur ca cineva a vegheat asupra mea, in asa fel ca totul sa se incheie cu bine. Desi sunt ani de cand au plecat in lumea de dincolo, bunicii mei sunt pentru mine o prezenta continua. Ii rog mereu sa-mi indrepte pasii pe cararea cea buna, sa iau cele mai bune decizii, si ei n-au intarziat niciodata sa-mi implineasca dorintele. Chiar daca nu-i visez si nu mi s-au aratat niciodata, sunt sigura ca linistea si binele care imi guverneaza viata e darul lor. Ingerii mei pazitori, cu care comunic, in fiecare clipa a vietii, prin rugaciuni.
Liliana Gherghinescu - str. Crisan nr. 59,
bl. Z5, sc. 3, ap. 16, Turnu-Severin,
jud. Mehedinti