Pe Valea Muresului, primavara sta suspendata in aer, grea de miresme. Ies din soseaua mare care duce spre Reghin si intru pe un drumeag care urca spre munti, se catara pe dealuri, se agata de copacii infloriti. Satul Pietris. Doua batrane imbracate in negru privegheaza un pod din lemn peste o rapa. "O caut pe leliuca Victoria, poate ati auzit, saru mana, mamaie." Ele se privesc o clipa tacute, ca si cum si-ar spune una alteia: "Vezi?" "Nu-i in sat Lelea Torie. Ii sus, hat, la izvorul din chiatra, unde-o fost bordeiul lui Zaharie al lui Trifon, ciobanul. Acolo ii. Lelea Torie nu-i in sat." Intreb din nou. "Am auzit ca vine lumea la ea, ca-i femeie credincioasa si ca poate sa vindece prin rugaciuni." Batranele nu zic nimic, doar se privesc cu talc, incremenite in soare. "Am auzit ca vin la ea si oamenii care isi pierd animalele, si ea se roaga si pe urma le spune unde sunt, asa-i?" Una din femei isi face o cruce mare, privind catre bisericuta care sta agatata in stanga, deasupra satului. "Asa o fi, Doamne feri." Cealalta tace. Paraul susura pe sub podetul din lemn. Nu vor sa-mi spuna nimic, desi stiu. Povestea Victoriei si a viziunilor ei face roata pamantului. Unii spun ca este un fel de calugarita alba care traieste retrasa in rugaciune si post, altii spun ca stie ghici, ba umbla vorbe stranii, cum ca lelea Victorie stie vorbi cu animalele si chiar cu copacii si ca acolo unde traieste, pe-un varf de deal, si-ar fi facut cu mainile ei o biserica in curte. Batranele tac ghemuite in negru, sprijinite in betele lor. Primavara se incalzeste la soare.
Ocolesc intregul sat, peste deal. Drumul se catara prin rape pietroase pana sus, pe un platou, de unde casele se vad ca si cum ar fi de jucarie, apoi poteca se pierde. Nu mai e nici un drum. Nimeni, doar vantul. Apoi, in transparenta stralucitoare a amiezii, pe o muchie de deal deosebesc mai intai o troita, iar langa ea mi se pare ca vad o silueta ingenuncheata. Ma apropii. Da, e un Crist din lemn si o femeie incremenita in rugaciune la picioarele lui. Un arbust cu flori galbene inconjoara troita ca un halou de lumina, stergare alb-orbitoare acopera bratele lui Iisus. Femeia nu se clinteste, eu nu indraznesc s-o tulbur. E ea, lelea Victoria din Pietris. Nu stiu de ce, deasupra capului lui Iisus, pe cruce, atarna un lant ruginit.
Taramul lui Trifon
Suntem sub o bolta de copacei inmuguriti, in picioare, pe o carare. Femeia pe care o caut locuieste in cer, deasupra tuturor. De jos, din sat, nu se aude decat un murmur stins, filtrat prin panza de crengi subtiri ale primaverii. Suntem langa troita pe care ea a ridicat-o cu mainile ei. In stanga este ceea ce ea numeste "chiliuta mea de rugaciune", un fel de casuta cu pereti din lut. In dreapta, prispa de lemn a unei case. E casa ei, asezata cu fata spre rasarit.
Poate ca are vreo cincizeci de ani, fata ei e intinsa si senina, privirile ii sunt clare, pe sub naframa neagra pe care o poarta pe cap. "Deci, aici e gradina lui Zaharia al lui Trifon...", zic la intamplare, unul dintre putinele lucruri pe care le stiu de la cele doua babe din sat. Femeia tresare banuitoare. "Cine ti-a spus despre Zaharia lui Trifon? Ce ti-au spus despre el?" Ii povestesc despre cautarea prin satul de jos, despre batranele in negru incremenite in soare la piciorul podului. Ochii ei se schimba la vorbele mele. Intre ea si restul satului banuiesc o prapastie. "Trifon", zice pe ganduri, "Trifon o fost stramosul meu, ciobanul, iara Zaharie o fost Mosul meu, tot cioban si el, care m-o crescut pe mine si m-o invatat. Aicea nu era decat padure, cat vezi cu ochii, si aicea avea Trifon bordeiul, de sa uita peste sat cum ma uit si eu acuma, de deasupra." Tace o clipa. "Pe Trifon nu l-am prins, dar mi s-a aratat de multe ori." Ma priveste prudenta. Ce zic eu de asa lucru, ca i s-a aratat? Ma fac ca nu pricep. "Trifon sta sangur pe deal, cu oile, asculta lumea. Pe urma Zaharie, mosu-meu, si cu Mama Batrana, Rafila, si ei or stat sus pa deal, tot sanguri, s-or ascultat lumea care vorbea jos, in sat."
Cu ochii stransi intr-o dunga din cauza soarelui orbitor, cu mainile impreunate, femeia pare plecata departe, in trecut, acolo unde se afla bunicul ei Trifon, care avea "cica lunga si alba, musteata si barba alba si care semana cu Domnul Iisus, numai ca purta camesa si colop din ala, cum sa purta, si curea mare, din piele, la brau. Mosu Zaharie o ciobanit saizeci si cinci de veri batute pe muchie si era frumos!... - frumos ca un sfant din cer". Iar ea, Victoria, era doar copila pe-atunci, dar si-l aduce aminte ca si cum ar fi fost ieri, desi el a murit s-a lasat-o singura, cand avea doar opt ani. Adica n-a lasat-o chiar singura, pentru ca a ramas Mama Batrana, Rafila, care era moasa satului si care stia cate-n luna si-n stele despre ierburi vindecatoare si despre flori, si despre misterioasele cai ale Domnului prin care se intrupeaza copiii. "Stia rugaciuni pe care acum nu le mai stie nimeni, numai eu, stia sa aline durerile facerii la oameni si la animale..." Zaharie avea tarla intr-o grota de piatra si deasupra, in stanca, cioplise mare semnul crucii, ca sa stie toti oamenii si toate fapturile vazduhului ca acolo e casa de crestini. Si acolo a crescut ea, Victoria, departe de sat si de copiii de jos, printre oi si printre vorbele misterioase ale bunicilor ei, pe care i-a iubit, i-a iubit... "Doamne, cat i-am iubit si cat m-or iubit ei pe mine! Zaharia era om aspru si vorbea vorbe putine, poate zicea trei vorbe-n zi. Facea crucea mare pe piept inainte de masa si numai cateodata ma lua pe genunchi si spunea asa: "Copila-copila, frumoasa mosului, lumina mosului, frumoasa ca o zana". Asa zicea, si eu eram mica si bateam dealurile si padurile cu oile si cu mieii... Si pe urma el s-o dus, fie iertat." Dar parintii ei adevarati, mama ei, tatal ei? Leliuca Victoria sta nemiscata, cu mainile impreunate. "Mica, adica Aurelia, mama mea, si cu Ticu, adica tata, stateau jos in sat. Ma scoboram uneori sa ma joc cu copiii si s-o vad pe mama si pe fratii si pe surorile mele. Dar mult nu stateam, ca ma prindea dorul de tarla mea si de Mosu-meu. Mica vorbea mult si ma pupa, dar tot rece era. Mosu vorbea putin si nu ma tinea in brata mult, dar eu il simteam ca sa tinea sa nu lacrameze de dragul meu. Mosu-meu si Mama Batrana nu mi-or spus ce-i cu mine, de ce stau acolo, cu ei, in deal. Ma coborau duminica la biserica si toti se dadeau ase, la o parte, si eu nu stiam ce-i, ma gandeam ca-s de sus, de la munte, si de-aia se uita oamenii si copiii ase la mine, ca-s salbatica. Amar de vreme trecusa cand mi-o spus o vecina, Lelea Catalina de paste vale, ca ce-i cu mine. Cica tata o zas cand o vazut-o pe mama cu burta la gura: "Tu, Aurelio, mie copil nu-mi treba la sanul tau! Ca eu cand ma scobor de la munte, fanul treba sa fie facut capalita si nu-n tot anul sa-mi torni un copil". Era in martie, afara vanj de zapada. Ce-or facut? M-or invelit copil abe nascut intr-un suman putrezit si inainte de zaua, m-or aruncat jos, intre vite, in staul, sa ma calce-n picioare. Si Mama Batrana, ce-o fi samtat, nu stiu pana in ziua de azi, da s-o scoborat chiar atunce de la tarla, pa-ntuneric, in crucea zorilor. Domnul o trimis-o, de m-o gasat. Mama Batrana m-o luat, o intrat cu mine in casa si Mica sta intinsa, Dumnezeu s-o ierte, ca-i moarta, s-o zas: "Nu-i pacat mai mare si nenorocire paste sat, tu, Aurelio, decat omorarea de prunci". Atata o zas, s-o plecat. Eu eram al sasalea copil, si pe urma or vinit patru, da pe ei nu i-o mai aruncat. Bag seama or fi fost ingeri cu mine, de nu m-or calcat vitele in picioare. Si Mama Batrana m-o imbaiat, ca eram vanata, s-o urcat inapoi dealul cu mine, inainte de varsatul zorilor. Mosul Zaharie sta in pragul tarlii, nu stia ce-i, sa uita la o lumina urcanda si-si facea cruce intreita, cand o vazu pe Mama Batrana cu mine-n brata. Ma scapasa de moarte. Eram invelita in naframi. M-or alaptat cu lapte de capra si de oaie si dupa patruzeci de zile s-o scoborat Mosu Zaharie in sat c-o bota, si ase i-o sfadit pe Mica si pe Ticu, de mai bine intrau in pamant. "Ma", le-o zas, "scoborati naprazna paste sat si nenorocire cu pacatele voastre, ne-or muri vitele s-om fi blestemati dupa faptele voastre!". Degeaba or zas atunci Mica si Ticu: "No, aduceti copcila la vale". "Ba!", o zas Mosu, "copcila asta eu o cresc, dupa legea lui Dumnezeu, o cresc cum stiu eu, ca voi nu sunteti vrednici!". Si-asa o fost."
Lupii
Zagazurile amintirilor s-au rupt. Mergem incet pe cararea ingusta de deasupra rapei, de deasupra satului, o carare pe deasupra memoriei, pe care ea paseste cu ochii intredeschisi. Au lepadat-o atunci cand s-a nascut, si ingerii au ocrotit-o! Pe urma a crescut printre mici miracole, alaturi de un bunic care stia sa-si treaca palmele pe deasupra oilor, pentru ca apoi sa-i spuna care oaie este bolnava, ce plante trebuie sa culeaga si ce rugaciune sa spuna atunci cand o rupe pentru leac. Erau timpuri in care putea simti toate puterile lumii. Ea era mica si lumea era imensa si misterioasa. A vazut furtuni grozave in munti, cand ea statea ciucita pe sub stanci, iar pe deasupra alergau duhurile cerului, ale luminii si ale intunericului, luptandu-se intre ele, ea se ruga asa cum o invatasera Bunii ei, ca sa nu-i fie frica, si a vazut cum cerul s-a deschis, si printre nori a aparut o cruce imensa si luminoasa peste lume. Rugaciunea se deschidea ca o umbrela deasupra ei si a oilor si o apara. Intelegea animalele si pasarile, frunzele si florile, la fel cum le intelegea si bunicul ei, singurul cioban de peste munti care n-avusese vreodata nevoie de caini de intors oile. Oile se intorceau singure, dupa gandul lui. "El m-o invatat toate, ca toate is din credinta. El zicea ca daca stii asculta, tot auzi, si ingerii din cer, si oamenii si animalele. Si iarba cand creste o poti auzi."
A fost mereu departe de sat, a fost mereu cea de sus, de la stana, din cer, cea ciudata, cea singuratica, cea care atunci cand intra in biserica, lumea se dadea la o parte, desi numai ea stia toate rugaciunile si numai ea putea vorbi cu adevarat cu Dumnezeu si cu sfintii. Da, e adevarat, Mosul i-a spus asa: "Nu plange, copcila, jos in vale e lumea, sa lupta ingerii cu uciga-l toaca. Deasupra noastra-i numa cerul, asculta-ti inima, copcila, acolo vorbeste Domnul nostru, in inima". Pe urma Mosul ei, Zaharie cel Bun, a murit si ea a ramas numai cu Mama Batrana. A invatat singura sa scrie si sa citeasca, a invatat sa stea ascunsa, sa vorbeasca putin, sa nu spuna celorlalti despre vedeniile pe care le avea. Stia sute de oi pe numele lor, le chema pe fiecare si ele veneau. Stia toate plantele de leac si rugaciunea potrivita pentru fiecare, ca planta sa aiba putere. Simtea furtuna cand venea si putea gasi izvoarele numai inchizand ochii. Stia locurile bune si locurile rele, bantuite de duhuri, padurile bune si padurile rele. Anii treceau, ea si cu Mama Batrana coborasera aici, la bordeiul lui Trifon, strabunicul, mai jos, dar tot deasupra satului, neamestecati cu ceilalti. "Mama Batrana credea ca o sa ma calugaresc. Pana-ntr-o zi, cand mi s-o schimbat sufletul, ca iesem din rugaciune si parca-mi place de un baiet care semana cu mine, Mircea Leon."
"Sa fi avut vreo treisprezeze ani", zice ea, "cand m-am fost dusa odata in padure cu mielutele si cu iezii. Tin minte toata viata. Ca atunci s-or tapat lupcii la noi. Mai eram cu Marioara si cu Doina, fete din sat, in buza padurii, cand or venit si-or rupt mielutele si iedutii toti. Nici ho n-am putut spune catre lupci, ca ei or si zdrobjit capetele la mielute, dar nici una n-or mancat, numai le-or omorat, si cand s-or tapat catra noi, am luat bota si am stragat fara glas catra Dumnezeu, cum stiam de la Mosu: "Doamne, scapa-ne s-acuma". Ele strigau, eu stam in genunchi, cu bota deasupra capului, cu ochii la cer. Lucru curat n-o fost. Am scos ce-am putut din iezi, ne-am dus acasa s-am zas catra Mama Batrana: s-or tapat lupcii la noi. Ea cata catra mine aspru: unde ti-o fost capul, copcila? La ce te-ai gandit, ca pe Dumnezeu nu l-ai avut cu tine in ceasul acela! Si-asa o fost. Eu ma gandeam la baiatul cela, la Mircea Leon, gandul meu s-o slabit de la Dumnezeu si lupcii or samtat. Tocmai atuncea zaceam catre copcile: cand o sa fiu mare, o sa ma marit cu Mircea. A fost un semn. Asa or fost pe mine, ca lupcii, cand o fost de maritis."
Nici o soapta nu se mai aude dinspre satul aflat jos, sub noi. Poate ca demonii au obosit sa alerge peste "lumea de jos", nici o pala de vant nu mai misca crengile inmugurite, soarele a intepenit pe cer. Acum Victoria cea singuratica are aproape 14 ani. Sunt timpuri tulburi si disperate, focuri stranii si nelinisti turbate o strabat, asa cum si cerul e strabatut de semne. Calareste pe-o iapa, alba, fuge pe deal, se ascunde in scorburi si asculta soaptele pamantului si ale zanelor din frunzisuri. Uneori, manca frunze de plante pe care le ruga in genunchi sa-i tie loc de paine, si plantele o ascultau. Alteori i se arata Mosul ei, Zaharie, ori vedea sfinti care-i vorbeau. Se tinea departe de oameni si se ruga. Erau semne rele. Oamenii nu mai purtau parul lung, ca batranii, isi pierdusera credinta, si din cauza asta isi pierdeau animalele, rostul si viata. Blestemul unei lumi pe care ea n-o intelegea se rotea in ceruri. Fratele ei, Nutu, o cauta pretutindeni s-o bata, s-o aduca de par la munca, numai ca ea il simtea si se ascundea intr-o scorbura a unui fag, acolo unde-l visase pe Mosu-sau. Erau saraci deja, animalele fusesera luate, pamantul, totul. Si intr-o zi, cand statea acolo, in scorbura, il vedea pe taica-sau, Ticu, si Ticu, care n-o mangaiase niciodata, care nu-i vorbise niciodata, care n-o considerase niciodata altfel decat un animal de povara, ii spune: "Draga tatii copcila, tu n-ai opinci in picioare, si eu ma duc. Iarta-ma, fata tatii, iarta-ma." Visase. A luat-o la fuga in jos, despletita, amintindu-si cat de mult o prigonise taica-sau. Ea simtea cand urma sa se petreaca ceva. Nu o data coborase in sat si-i spusese: "Tutule, nu te duce azi cu caii la munte, ca se pravale", si asa era. "Tutule, nu te duce la rau, ai grija de cai, ca am visat ca s-or ineca", si el ii spunea mereu, cu voce de zmeu: "Taci, cobe!". Asa-i spunea, Cobe! Piaza rea prevestitoare de rele care, toate, se intamplau. Doamne, se ruga ea alergand catre casa prin desisuri, apara-i Doamne, si tocmai cand spunea asa, se intalneste cu niste vecini care-i spun: "Torie, o murit taica-tau!". Cand a ajuns acasa, taica-sau zacea pe masa, iar maica-sa, Mica, paralizase. Asa avea sa mai traiasca, in bote, inca treizeci de ani. Norii se roteau in cer, dusi de duhuri rele, ea statea cu ochii incremeniti. Oamenii o priveau ca si cum ea ar fi fost de vina pentru cele intamplate. Lacrimile ii secasera. A doua zi, potop de ape s-a prabusit din cer, dealul a alunecat peste casa lor si a scufundat-o in noroi, pana la ferestre. Viteii s-au inecat, n-a mai ramas nimic, doar saracia, blestemul, pustiul. Proorocirea Mosului Zaharie se implinise.
Prada
Suntem acum pe prispa, satul sta incremenit, fara suflare, in vale. Vad din profil figura lui Iisus de pe troita, apoi mainile acestei femei framantandu-se grozav, ca niste mici animale inspaimantate. Trebuie sa fi fost frumoasa atunci, imi spun, fecioara salbatica, strabatuta de vedenii, calarind pe vant, prin paduri, haituita de oameni care n-o pricepeau, care se temeau de ea si de puterile ei. Ea era pur si simplu altfel. Oamenii se tem de ceea ce nu inteleg.
"Ticu murise, Mica era beteaga, pamantul ni-l luasera la ceapeu, gradina nu mai da rod, pamantul secase. Cerul ne parasise, sau noi poate il parasisem pe Dumnezeu. Nu era pita. Frate-meu, Vasile, ne trimetea ajutor. Nici Mosu-meu Zaharie nu mi sa mai arata." Atunci a pornit vartejul. Intr-o zi au venit niste oameni cu o caruta si in caruta era un tanar de vreo douazeci si ceva de ani. Ea a simtit primejdie si s-a ascuns. Ce spuneau catre mama ei? "Daca n-o dai pe Mariuta - fata ce ramasese mai mare, da-o pe Livia, mijlocia, c-om plati." Livia nu vrea. Ea sta sub sopru, vantul e rece, un cerc de gheata ii prinde inima. O aude pe maica-sa, ca prin vis. "Daca Livia nu vrea, o dam p-asta mica." Cerul se prabuseste. "N-o sa uit cat oi trai. Erau oameni straini, nu-i vazusem niciodata. M-or pus cu sila in caruta si m-or dus la Borzia. Era in ajunul Craciunului cand Mica m-o lepadat a doua oara. Ca si cum m-ar fi omorat." Dumnezeu o parasise. Au dus-o acolo, in satul acela unde ea nu fusese niciodata, au incuiat-o pe dinlauntru in casa, nimeni nu i-a spus ce trebuie sa faca, ce inseamna sa fie nevasta. Toata iarna aceea s-a aparat, fugea in podul casei si statea acolo cu zilele, cu saptamanile. Ii facusera si nunta, o imbracasera in mireasa. "Doamne, ce mireasa plansa am fost, ca nu eram decat o copcila crescuta in munti, geaba mi-or facut conci, ca eu muscam si zgariam. Nu s-or putut atinge de mine." Apoi, omul acela a plecat undeva, in lume. Era in Postul Pastelui, afara era zapada si ea a fugit asa cum era, in ciorapi, acasa. Era fecioara. Ea, cea lepadata a doua oara.
Leliuca Victoria nu ma mai priveste nici o clipa. Povesteste vantului, soarelui si norilor, poate ca a si uitat ca sunt aici, pe prispa casei, si povestea ei devine nebuna, un vartej teribil de nefericire care o absoarbe in trecut. Abia venise acasa si iara au dus-o. Doamne, fratele ei Nutu, cel care o batea, cel care o prigonea. A vrut sa fuga, au batut-o. Si cand a fost Sfantul Dumitru, iar a fugit. "Doamne-Dumnezeule", numai cu ce avea pe ea, numai ca de data asta nu acasa s-a dus, nu, nu acasa. "Aveam un baiat pe care il iubeam, pe langa Reghin, la Solovastru. Florea il chema. Ne-om intalnit in gara din Reghin s-om plans amandoi, trecea lumea si plangea de plansul nostru. S-am fugit la el acasa, s-acolo am stat cinci ani cat cinci clipite de ochi. Asa or trecut, asa o fost bucuria de scurta. Am avut o fetita, si fetita ceea o murit. O fost ingropata in postul Craciunului. Pamantul era tare ca chiatra. Noi stam in vant, Florea cu caciula-n mana, si iar plangeam cu lacramile inghetate pe obraz." O privesc si ochii ei sunt impaienjeniti de lacrimi. Noduri grele ii sugruma glasul. Mainile-i s-au oprit. "Atunci or vinit iara si m-or gasit. Frate-meu Nutu, cu ai lui, cu carutele, cu bote grele ciobanesti. S-or dat jos si l-or batut pe Florea, pana n-o mai miscat, l-or umplut de sanje si l-or lasat lat pe omat. Am crezut ca-mi perd mintile. M-or pus in caruta cum pui un arestat si Nutu o zas: "Meri acasa, ca-i de munca pe gradina". Sufletul mi s-o rupt. Atata in viata am apucat sa iubesc un om pe pamant. Cinci ani si s-o dus. L-or omorat. Acum doi ani, in Reghin, opreste o caruta langa mine. Un mosneag slab, cu parul alb, cu un cal alb, la fel de slab ca el, ma intreaba cat ii ora, parca cu mintile luate. "Is dousprezece ceasuri fix, omule". El pleaca, nu zace nimic. Parca-l cunosteam de undeva. Vine o prietena si-mi zace: "Tu, Victorie! Ala era Florea al tau, din Solovastru! Am lesinat in strada. Mai incolo m-am interesat. Florea o murit in iarna ceia, is 34 de ani de atunci."
Intoarcerea
"Viata toata e plina de semne, treba numai sa le stim citi. Toate or fost semne, dar prea grele pentru inima mea. Nu Dumnezeu sa departase de mine, eu de El."
Leliuca Victorie a fost putin plecata sa se plimbe pe sub cer. Eu am ramas pe prispa, cu gandul gol, ca si cum timpul s-ar fi oprit in loc. Acum ea ma cheama din nou pe cararea aceea ingusta, aruncata pe muchea dealului, care duce catre chiliuta de rugaciune. Privirea ii este acum senina, dar umeda. Poate ca a vrut doar sa planga putin singura. Soarele a coborat catre apus, ea deschide incet usa chiliutei si inauntru vad icoane, o lavita mica si urmele sutelor de lumanari care au ars aici in timpul noptilor ei de rugaciune. "Asta e", zice. Presupune, poate, ca am venit s-o intreb de fapt despre "bisericuta", cum ii zic oamenii din sat. Oamenii sunt curiosi, nu inteleg ce fel de femeie este aceea care se roaga ca o calugarita, care traieste in lume si totusi in afara ei, in sat, si totusi deasupra lui, care vine la biserica, dar intr-un fel anume, atunci cand nu mai e nimeni, si cand preotul o asteapta numai pe ea singura. Si-apoi, satul n-a priceput niciodata cum vine asta, cineva sa se roage la Dumnezeu si Dumnezeu sa i se arate si sa-i spuna: "Vezi, leliuca Victorie, calul lui Cutare e in cutare loc" sau "vaca lui Cutare sa n-o mai caute, ca-i dusa si omorata". Si totusi, ei vin la ea de peste tot, ii spun povestile lor si ea le asculta, apoi ei pleaca si ea se roaga pentru sanatatea acelor straini, pentru dezvrajbire, pentru ca ei sa aiba noroc, si le spune mereu ca nu ea ii poate vindeca, ci numai Dumnezeu, ca nu plantele ei culese cu rugaciune ii vindeca, ci numai credinta lor. Vocea ei s-a schimbat. Tremurul a disparut. Se aseaza pe piatra cea mare din fata chiliutei. Soarele-i arde o suvita alba care iese de sub naframa si care danseaza deasupra fruntii ca o flacara. "Nutu, frate-meu, m-a maritat cu un prieten de-al lui de pahar, am avut copii buni si frumosi, dar de iubit, l-am iubit pe Dumnezeu, iar pe omul meu l-am respectat, fie iertat, pentru cate-o facut. Toate-or fost samne ca eu sa ajung inapoi, aici, pe coasta asta, unde-o fost bordeiul lui Zaharie al lui Trifon, mosu-meu." Victoria s-a intors, deci, acasa. Fagul cel batran in scorbura caruia ea se ascundea cand era mica a recunoscut-o, pamantul si cerul, plantele de leac pe care le uitase au inceput din nou sa-i vorbeasca si a gasit din nou cartea aceea straveche a bunicai Rafila, pe care ea o avea de la un doctor polonez, in care fiecare floare era desenata, si langa ea era scrisa rugaciunea de leac: a Maicii Domnului, stapana tuturor florilor, pe care ea a vazut-O cu ochii ei, imbracata in albastru, a Domnului Iisus, a Sfintei Filofteia si a Cuvioasei Parascheva. Satul vuia: s-a intors Victoria, Victoria vorbeste iarasi cu florile si cu copacii, Victoria cheama soarele si imprastie vantul. Victoria face semnul crucii pe copaci si gaseste din nou izvoare, asa cum facea cand era fata cu parul involburat si cu privirile de culoarea castanei. "Eu ma rugam pentru ei, asa cum fac in fiece dimineata, ei ma vedeau umbra deasupra satului. Dar si asta a fost tot incercare. Dumnezeu te-ncearca prin oameni si prin necazuri. Pana am inteles ca trebuie sa iubesc oamenii care ma-ncearca, si necazul." De atunci, credinta n-a mai parasit-o niciodata si intr-o zi, ea a simtit ca iubeste toti oamenii, toate animalele, toata faptura. Atunci a fugit din nou in picioarele goale peste ierburi, a cantat de bucuria iertarii si a iubirii, si ierburile au prins puteri. Statea uneori in noptile de vara afara, ca atunci cand era copila, la tarla, si in noaptea in care a vazut din nou stele cazatoare a stiut ca a reusit sa se intoarca. Ca ar fi putut nici sa nu plece niciodata de-acolo, daca ar fi inteles de la inceput vorbele Mosului: "toate sunt in inima, asculta-ti inima, copcila, ca acolo vorbeste Domnul".
Ultimul miracol
De-acum, Leliuca Victoria e senina. Zambeste larg. "Am umblat pe la manastiri", zice ea, "si pe la pustnici in munti, poate cu gandul sa ma calugaresc, si mereu am avut semne sa ma-ntorn acasa. Si-atunci m-am intrebat sangura, cum fac mereu: ce-ti spune inima, copcila? Si-n inima am gasit glasul care-mi spunea sa fac chilioara asta, cu mainile mele, pe locul unde-o fost bordeiul Mosului Trifon, tatal bunicului meu, Zaharie. Am taiat o cruce mica in glie, cum sa face la tarle, s-am inceput. Ce cladeam noaptea, darama omul meu ziua. Ce faci, femeie, nalti biserica pe gradina, sa se uite lumea la noi ca la nebuni? Apoi, in alta zi, el sa duce cu oile in buza padurii si-i sufla vantul colopul intr-un rug de mure. El da sa ia colopul si vine acasa cu mainile arse, numai basici. Nimic nu l-o vindecat, nici rugaciune, nici ceaiuri, nici nimica. Atunci am zas: "Omule, du-te la popa, in sat". Si s-o dus. Popa i-o spus sa se roage el si sa lase chilioara in pace, ca Domnului nu i-o placut ce-o facut. Si cam pe cand s-or vindecat mainile lui, cam pe-atunci o fost gata casuta me de rugaciune. Si mai multi oameni or venit sa ma rog eu pentru ei cand or auzit ce-o fost, si eu ma rugam si ma rugam si nu mai pridideam, de sanatate, de despartare, de luarea manei si de cate si mai cate. Multe-or fost, si minuni, cand s-or aprins lumanarile sangure, si cate... Dar intr-o zi, vine un om, nu prea de mult, cum ai venit si dumneata la mine, ca nu exista intamplare si totu-i randuit in cer. Omul meu murise, numai ceva copii mai erau pe-acasa. Am zis ca-i om din cei ce vor sa faca rugaciune pentru ei si l-am primit. El vorbea stricat romaneste si avea asa, niste haine noi si bune de domn. L-am gazduit si ne-o prins noaptea vorbind de toate ierburile de leac si de toate rugaciunile, si el pe toate le stia. S-atuncea i-am aratat cartea veche, ce-o aveam de la Mama Batrana, de la Rafila, fie iertata, si el a intors-o pe toate partile, multumit. Avea ochelari ca doua cercuri. Cartea o ramas pe masa, el s-o dus la culcare si eu la chiliuta. In somn, am vazut-o pe Mama Batrana si ea radea si-mi spunea: "Copcila draga, de-acuma nu mai ai trebuinta de ie, dara altii au, ca sa gaseasca drumul". Si-mi arata cartea veche de rugaciuni. M-am fost sculata in crucea noptii. Cartea nu mai era. Nici omul cela. Mama Batrana avea cartea de la un doctor polonez care-i spusesa sa aiba grija de ie ca de ochii din cap. Venise s-o ia inapoi. Cartea era veche, numai hainele de pe el erau noi. Nu mi-o parut rau, ca toata mi-era in cap."
(Fotografiile autorului)