Desi sunt peste doua decenii de cand s-a mutat printre zei, poezia lui Nichita e la fel de citita ca inainte, iar mareata lui umbra ii mai bantuie inca pe cei care l-au cunoscut. In memoria lor, el nu va imbatrani niciodata. Timpul nu mai are putere asupra lui. Pentru eternitate, el este Poetul: frumos, stralucitor, genial. Ce mai conteaza astazi ca ar fi implinit o caruta de ani? Fiecare aniversare adauga un inel de lumina pe cercul vietii sale, transformata in praf stelar. Prieten de vita veche al lui Nichita Stanescu, el insusi prozator de sorginte extraterestra, Stefan Agopian ii evoca prezenta din vremurile cand mai locuia pe pamant
Delicat si risipitor
- De 22 de ani, Nichita supravietuieste in litera tiparita a operei sale si intr-o legenda ce il suprapune imaginii generice a Poetului: frumos, boem, sarac, neinteles, traind abstras din cotidian, intr-o stare de gratie... De aceea, as vrea sa iesim din lumina mitului Nichita si sa vorbim despre omul care ti-a fost prieten apropiat in ultimii sai sase ani de viata. Cum v-ati cunoscut?
- L-am cunoscut la Cercul de numismatica in 1976. Eu eram numismat, iar el, pe langa Poetul Nichita, era pe atunci indragostit de monede vechi (a mai avut si alte pasiuni trecatoare pentru obiecte de colectie: ceasuri, fiare de calcat cu carbuni...). Ne-am apropiat mai mult dupa cutremurul din 1977, cand m-a vizitat ca sa-mi vada monedele. Nichita stia ca scriu, dar s-a prefacut - era un om foarte prefacut, in general - ca vorbeste doar cu un numismat, si asa am tinut-o si eu. Pana intr-o dimineata devreme, dupa o petrecere ce tinuse toata noaptea, cand m-a luat la el acasa si printre altele mi-a spus: "Bai, batrane, am impresia ca tu scrii". Stia precis ca scriu. "Adu-mi si mie ceva sa citesc." I-am dus doua povestiri mai vechi, care nu i-au placut deloc. Chiar deloc! Culmea e ca tot timpul dadea oricui verdicte exaltate - "Esti genial, batrane!", dar mie mi-a spus: "Bre, is cam proaste!". Iti dai seama ca mi-a cazut casa in cap. E drept ca facusem o smecherie, ii adusesem ceva scris cu zece ani inainte. "Altceva nu mai ai?", m-a intrebat. In perioada aia scriam Manualul intamplarilor, asa ca i-am aratat primele doua povestiri de acolo si ce crezi ca mi-a zis dupa ce le-a citit?
- "Batrane, esti genial!".
- Da, dar nu a spus-o pur si simplu, a urlat, a topait, a fost de-a dreptul fericit. Sorin Dumitrescu - pictorul -, care era si el de fata si era atunci mult mai apropiat de Nichita decat mine, a fost gelos si a zis ca povestirile mele sunt niste prostii, dar Nichita l-a repezit: "Tu sa taci, ca eu stiu ce spun" si catre mine - "Batrane, ai mare talent, asta e!".
Vreau sa ma intorc insa la ce ai spus la inceput, ca lumea crede ca Nichita era sarac. Poate o fi fost in tinerete, nu stiu, dar cand l-am cunoscut eu, era departe de a fi sarac. A castigat mult pentru vremea aceea, dar a fost un mare risipitor. Un risipitor nu e un om sarac, trebuie sa aiba ce risipi. Si el a avut. Cheltuia in jur de 10.000 lei pe luna, cand salariul meu era de 1000.
- Din scris isi castiga banetul asta?
- Pai, avea un salariu de vreo 5000 pentru un post onorific la "Romania literara" si restul - drepturi de autor substantiale, caci volumele lui se tipareau in tiraje ce par azi uriase si se si vindeau repede, cu cozi la librarii... E clar ca era un risipitor. A risipit o avere pentru vremea aia. Dar, sa vezi ciudatenie, era in acelasi timp foarte atent cu banii lui. Avea impulsuri de colosala generozitate, dar uneori ii parea rau dupa aia. Stiu sigur ca isi contabiliza tot ce cheltuia. Iti dau doar doua exemple. A dormit odata la mine si si-a pierdut o agenda, i-a cazut din buzunar. Sotia mea, Cristina, a zis: "Hai sa ne uitam in ea", era curioasa, dar eu n-am vrut la inceput, ca nu era frumos. Pana la urma, ne-am uitat. Ei bine, in agenda erau notati toti banii pe care ii daduse cu imprumut, pana la 50 de lei. Iar in alta rubrica, erau notate sumele pe care le datora el insusi unor prieteni de la care imprumutase, ca i se mai intampla si lui sa ramana fara. Al doilea exemplu: un poet cunoscut, pe atunci tanar, a venit la masa noastra de la Casa Scriitorilor si m-a rugat sa-i dau imprumut 100 de lei. Nichita ma invitase, el platea, n-aveam bani la mine si l-am rugat sa-l imprumute el pe tanar. "Nu-i dau", a zis Nichita, "ca l-am mai imprumutat o data si nu mi-a dat banii inapoi." Tinea minte. Si totusi, se lasa pacalit mereu, inclusiv de prieteni vechi si buni, cum ar fi Gheorghe Tomozei. Ii vindeau tot felul de falsuri... monede, obiecte de arta...
- Dar el se pricepea, cum de nu-si dadea seama ca-s false, de ce nu cerea parerea unui expert?
- Isi dadea seama. Mi-a aratat odata o statueta Art Nouveau si mi-a zis ca i-a vandut-o Tomozei ca antichitate greceasca gasita la Histria. Am zis: "Am si eu una de la soacra-mea, o tin in debara". A ras si a marturisit: "Stiam ca nu e greceasca, dar puteam sa-l refuz pe printul Tom?". Uneori era de o mare delicatete cu prietenii lui.
- Nu cumva, de dragul lor, era adesea si cabotin? Nu incape indoiala ca poezia era pentru el o vocatie mistuitoare, dar am banuiala ca, de la un moment dat, constient de fascinatia pe care o starnea, s-a conformat intr-un fel rolului pe care i-l impuneau cei din jur.
- N-as spune cabotin. Fiind extraordinar de inteligent, de multe ori se plictisea si improviza. Avea o intuitie cu totul iesita din comun a omului de langa el. Se uita o data si-si dadea seama imediat cu cine are de-a face, il "citea" ca nimeni altul. Si atunci reusea sa-l flateze, sa-i dea senzatia ca e partas, ca are acces la ceva inalt si superb si pur, iar acela cadea ca o musca. Mai ales femeile cadeau ca mustele. In ultimii ani nu mai era un barbat asa de frumos, din cauza alcoolului se buhaise, dantura ii era foarte neglijata, dar n-am vazut femeie care sa-i reziste, daca isi punea el mintea. Si, in general, isi punea mintea, il distra tot ce putea realiza cu mintea lui exceptionala...
- Cum explici nevoia lui permanenta de public? Tolera in jurul lui pe oricine, si oameni de calitate si mediocri, si impostori... De ce evita sa ramana singur?
- Nu evita. Din cand in cand, dupa ce ne-am imprietenit foarte bine, se refugia la noi cateva zile, satul de lume, de boema, de discutii. Manca, dormea, citea, statea linistit cu mine si Cristina, stia ca-l iubim. Si azi, daca cineva spune ceva urat despre Nichita, Cristina sare ca o pisica...
- Cu copiii vostri cum se purta? Mi se pare ca e si nasul unuia din ei.
- E nasul baiatului, al lui Ion. Lui Nichita ii placea grozav sa boteze copii. El se oferea, murea de pofta sa fie nas. Cred ca a botezat zeci de copii. Cand l-am intrebat de ce o face, mi-a zis: "Bre, ti se spala pacatele daca botezi copii".
- Crezi ca si-ar fi dorit sa aiba si el copii?
- Felul in care traia nu era deloc potrivit pentru cresterea unui copil, isi dadea seama de asta. Si nu era dispus sa renunte la modul lui de viata, la alcoolul care-i dadea o euforie fertila pentru emisia lui de poezie, aproape permanenta. L-am vazut intr-o perioada in care n-a baut si nu mai era Nichita cel pe care-l stiam.
Iubirile lui Nichita
- Cand statea pe acasa, micul lui apartament din Piata Amzei era mai tot timpul plin de admiratori. Dintre ei, precis unii erau informatori. Nu crezi ca dosarul lui de urmarire de la Cnsas ar fi interesant?
- Nu cred ca-i interesant, dintr-un singur motiv: Nichita ii stia pe informatori. Intuitia de care ti-am vorbit il facea sa-i miroasa imediat. Aveam un cod cu el: sunam la usa, se uita prin vizor sa vada cine e, imi deschidea si-mi facea semnul cu doua degete pe umar, sugerand un epolet, apoi isi ducea aratatorul la buze in chip de "Tine-ti gura, avem turnatori". Ii stia.
- Si de ce nu-i dadea afara?
- Daca i-ar fi dat afara, ar fi creat suspiciuni ca are ceva de ascuns. Or, el n-avea nimic de ascuns. Ba chiar se distra si mai bine cand erau informatori de fata. Facea tot felul de calambururi, jocuri de cuvinte in doi peri, subtilitati cu trimiteri literare, ca aia, saracii, nu stiau ce sa mai inteleaga, ce si cum sa relateze mai departe. In general, erau femei-informatoare. Pe cateva le stiu, dar nu le dau numele, lasa-le in plata Domnului!
- Desi ca partener de viata, la combustia trairilor lui, nu era usor de suportat, Nichita a inspirat mari pasiuni, a avut cateva relatii durabile. E o indiscretie daca te rog sa-mi povestesti cate ceva despre iubitele lui?
- Cand ne-am imprietenit noi avea deja 44-45 de ani si marile iubiri ale vietii lui erau in urma. Avea pe atunci o iubita care, intamplator, locuia pe langa noi, o doamna divortata, cu un copil de vreo 10-12 ani, Ionica, la care Nichita tinea foarte mult, isi petrecea week-end-urile cu ei. El avea o vorba: " Am mana buna, cum ma indragostesc de o femeie, primeste pasaport si pleaca". Doamna de care-ti spun a plecat in Franta, Gabriela Melinescu - femeia vietii lui - in Suedia, prima lui iubita, din liceu, a ajuns in Australia (despre aceasta fata lansase el insusi povestea ca, minori fiind, fugisera impreuna de acasa si se casatorisera. Nu era adevarat: fusese doar o dragoste romantica intre liceeni)...
Spaime vechi
- Nu e un secret ca Nichita a facut si unele compromisuri in perioada ceausista. Cum iti explici? De teama, din slabiciune, pentru privilegii, era cumva santajabil? Ati vorbit despre asta?
- Da, am vorbit, si eu sunt convins ca numai de teama. Santajabil nu era: statutul lui de mare poet era atat de bine consolidat, incat, daca i s-ar fi facut ceva lui Nichita, s-ar fi starnit scandal international. Era tradus si cunoscut si in strainatate, iar in Comitetul pentru Premiul Nobel se discuta serios candidatura lui. Secretarul acestui comitet il pretuia in mod special si cred ca aveau grija sa nu pateasca ceva. Dar Nichita nu era un om curajos. Am sa-ti povestesc o intamplare. Intr-o vara, de cate ori venea la mine, la plecare, pe la miezul noptii, ma ruga sa-l insotesc pana acasa. De vreo doua ori l-am condus, dar a treia oara i-am explicat ca sunt obosit si a doua zi ma trezesc devreme sa plec la serviciu. "Hai, bre, te rog, vino, uite, iti spun cinstit: e un militian la colt, ma asteapta in fiecare noapte, imi cere buletinul si ma amendeaza cu o suta de lei ca nu am grupa sanguina trecuta pe el". "Iti da chitanta?" "Ei, nu-mi da nimic, ma taxeaza in fiecare noapte, m-am saturat. Daca vii cu mine, n-o sa aiba curaj sa apara." Si m-am dus. Intr-adevar, militianul astepta intr-un gang, inainte de intrarea in blocul lui Nichita, dar vazandu-ne impreuna, nu si-a facut numarul. I-am luat chiar atunci buletinul lui Nichita, m-am dus la hematologie, unde aveam o prietena care i-a trecut grupa sanguina, si asa a scapat de o grija. L-am intrebat pe Nichita de ce nu l-a repezit niciodata pe acel militian. "Cum sa reped un militian?!" Cred ca ii era frica de autoritati in general, ceea ce s-ar putea explica prin copilaria si adolescenta lui; ramasese cu sechele, caci parintii lui avusesera mult de suferit, iar in perioada proletcultista, erai demascat si arestat pentru te miri ce: ca citisesi anumite carti, ca scrisesesi un poem, ca spusesesi bancuri... Nu reusea sa-si infranga spaima care venea de undeva din strafunduri. De aceea, voia sa intre si in Comitetul Central. L-am intrebat: "Ce-ti trebuie, batrane, sa intri tu acolo, ce sa faci tu in C.C.?". Si mi-a raspuns: "Daca sunt membru C.C., nu mai poate nimeni sa-mi faca nimic."
- "Romania literara" a intrebat, la sfarsitul anului trecut, 34 de critici literari din toate generatiile, care sunt cei mai valorosi zece poeti din intreaga literatura romana. Nichita Stanescu a iesit pe locul Vi, dupa Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga si Ion Barbu. Care crezi tu ca ar fi locul ce i se cuvine?
- Am avut chiar cu el odata o discutie pe subiectul acesta. "Tu crezi ca ramane ceva de pe urma mea?", m-a intrebat si i-am raspuns ca ramane, cu siguranta, in primul rand poezia de dragoste. El are o poezie de dragoste extraordinara, sta alaturi de Eminescu si Arghezi in aceasta privinta. Sunt convins ca Nichita este si va ramane unul din cei mai mari poeti romani, ca a schimbat modul de a gandi si limbajul poeziei moderne, ca el, care acorda cu atata usurinta calificativul "genial", era cu adevarat un geniu.
- Posteritatea lui dovedeste cat de viabila ii e opera. Daca ar fi sa oprim oameni pe strada si sa-i intrebam: "Stiti cine a fost Nichita Stanescu?", nu cred sa fie cineva care sa nu poata raspunde cel putin: "Un Poet". Nu multe nume ale literaturii contemporane ii mai spun omului de pe strada ceva...
- E adevarat. M-ai intrebat de ce avea mereu casa plina, de ce isi manca timpul cu vizite, cu discutii cu oameni, si de mana a doua, si a treia. Nichita avea o teorie. El mi-a zis: "Bre, posteritatea se construieste in timpul vietii. Daca in timpul vietii nu esti recunoscut ca mare poet, sunt sanse destul de mici ca dupa moarte sa te mai descopere cineva si sa-ti impuna public valoarea". Nu credea in geniile recunoscute abia dupa moarte. In pictura, poate, dar in literatura, nu, desi exceptii exista.
Un vrajitor...
- Spune-mi, avea Nichita umor?
- Era plin de umor si nici nu era suparacios, radea cu mare pofta. Ii placeau si jocurile de tot felul. Uite, imi amintesc ca, intr-o vacanta petrecuta impreuna la mare, m-a pus dracu sa joc table cu el. M-a batut de nu m-am vazut, fiindca avea un talent care, cum sa-ti spun, tine de paranormal. N-o sa ma crezi: dadea exact ce zar voia. Nu mai vedea bine si nici nu purta ochelari, dar nu din cochetarie, ci din delasare: ii era lene sa se duca la oculist (pana la urma, i-am dat eu o pereche de ochelari de la socru-meu). La table, cum nu vedea prea bine, ma intreba: "De ce zar am eu nevoie acum?". "Pai, ziceam, un 3-2." Si, pac, dadea exact 3-2, inexplicabil. Si nu o singura data. Intuitia la oameni, faptul ca putea sa influenteze hazardul zarului, premonitiile lui tineau de geniu. Uite inca un exemplu: noi, ceilalti, jucam carti si a vrut sa joace si el. I-am spus ca nu poate juca pocker, fiindca nu stie. Si s-a enervat: "Cum sa nu stiu? Eu stiu sa fac orice cu cartile. Punem pariu ca iti spun ce carte scoti?". A fost adus un pachet nou-nout. Am tras o data, a nimerit-o. Am zis ca e o intamplare, dar a nimerit-o si a doua, si a treia, si a zecea oara. Cred ca avea capacitatea de a se muta un pic in viitor si a anticipa ceea ce avea sa se intample. Probabil ca asa sunt geniile. Nichita e singurul geniu pe care am avut sansa sa il cunosc, si era asa cum iti spun.
- Mai am o curiozitate: care era relatia lui cu critica? Urmarea cronicile la cartile lui, ii pasa de opiniile criticilor?
- Era invatat cu laudele. Daca se formulau si rezerve sau pareri negative, se necajea, nu dormea noptile (ca in cazul cronicii lui Nicolae Manolescu la Epica Magna). Cand a citit capitolul despre el dintr-un volum al lui Eugen Negrici, s-a enervat foarte tare, fiindca Negrici ii descria toate mecanismele poeziei. Culmea e ca, intalnindu-se ei doi la mine acasa, Nichita l-a cucerit pe critic, punandu-si la bataie tot farmecul, incat acesta si-a retras teoria ca poezia lui Nichita ar fi intr-o masura contrafacuta. S-au impacat, s-au pupat. Daca apucai sa-l cunosti pe Nichita, era imposibil sa nu-l iubesti.
Stefan Agopian este un prozator atat de original stilistic si tematic, incat il recunosti dupa cateva fraze. Despre romanele si volumele lui de povestiri - Ziua maniei (1979), Tache de Catifea (1981), Tobit (1983), Manualul intamplarilor (1984), Sara (1987), Fric (2001) - s-au scris multe studii si chiar o monografie.