Prima expozitie mondiala a secolului 21 a avut ca tema ecologia. Pavilionul romanesc se bucura de mare succes
Japonia, Tara Florilor de Cires, Tara Soarelui-Rasare... Nimic din ceea ce stiai dinainte nu se compara cu realitatea fantastica a acestui taram mirific, aflat la 16 ore distanta de zbor fata de Romania. Nici documentarele de televiziune, nici lecturile, nici albumele cu fotografii. Impactul cu un alt peisaj, cu o alta civilizatie, cu o alta cultura este coplesitor. Japonia este un amestec uluitor de traditie si modernitate, un tinut sofisticat, populat cu oameni simpli, exacti, corecti si neobisnuit de politicosi. Oameni pentru care orice lucru este important, dar mai importante decat orice sunt credinta si cultul naturii.
In tara unde gunoiul e interzis
Aterizam pe un aeroport ultramodern, aparut, parca, din apa marii. Dar chiar asa s-a si intamplat: japonezii au construit aeroportul de langa Nagoya pe mare, creand o mica peninsula pentru aceasta constructie cu mai multe etaje, in care nimic nu a fost lasat la intamplare. Persoanele cu dizabilitati sunt extrem de respectate in aceasta tara si sute de scari si benzi rulante le usureaza transportul in incinta aeroportului. Raman uimit de atata curatenie, de atata rigoare. Zeci de mii de metri patrati de mocheta, de finisaje, fac din aceasta constructie incredibila o opera de arta. La iesirea din aeroport, autobuze care nu polueaza aproape deloc isi asteapta oaspetii. Soferii au manusi albe, si orice strain care ajunge in tara lor este tratat precum un demnitar. Nu se fumeaza deloc, riscul de a aprinde o tigara se penalizeaza cu amenzi uriase... Drumul spre hotelul din orasul Toyota este silentios, iar autostrada pare asfaltata cu puf. Nici o groapa, nici macar o fisura in asfaltul care se aseamana cu un parchet melaminat. Soferul are volanul pe dreapta si senzatia de a circula pe stanga este ciudata. O intreb pe domnisoara-translator de ce nu exista pubele de gunoi pe strazi, iar ea ne spune ca japonezii nu au nevoie de asa ceva, fiindca ei nu fac murdarie deloc. Au un cult aparte pentru curatenie, pentru mediul inconjurator si, nu intamplator, au ales drept tema a Expozitiei Mondiale 2005 de la Aichi "Intelepciunea naturii".
Succes romanesc. Moara cu apa si calusarii din Teleorman
Expo 2005 Aichi este construita pe o suprafata de aproape 200 de hectare, impartita frateste intre 128 de tari. Aceasta prima expozitie mondiala a secolului 21 se va desfasura pe parcursul a mai bine de sase luni, si Romania si-a construit un pavilion cu specific national. Romanii se asteapta ca macar a zecea parte din cei 20 de milioane de vizitatori sa patrunda in originalul nostru pavilion, iar lucrurile par sa mearga bine, fiindca numai in prima luna, aprilie, peste 150.000 de oameni au admirat exponatele si programele romanesti. La intrarea in pavilionul peste care flutura tricolorul te intampina o imensa moara taraneasca de apa, actionata chiar de vizitatori. Stramosii inventatorilor ei sunt de fata: calusarii din Teleorman, dublati de lautari veniti din aceeasi zona, care "rup" viorile, tambalul si acordeonul, spre fericirea japonezilor, incantati sa auda o muzica autentica. Zecile de flash-uri fac sa straluceasca dintii din aur ai muzicantilor. In ce-i priveste pe calusari, ei aproape ca i-au topit pe asiatici, iar Nhk, cea mai importanta televiziune din Nagoya, a montat un decor in aer liber, special pentru ei. Nu mai putin de 8 aparate au fost instalate pentru a filma si transmite Dansul Calusarilor, iar doi moderatori explica (mai repede ca italienii) ce se intampla pe scena. Dar surprizele sunt departe de-a se fi incheiat. Floarea Calota aproape ca ii socheaza pe japonezi, cu vocea ei formidabila, dezlantuita in doine si strigaturi. Pe ecranele cu plasma din interiorul pavilionului se deruleaza neincetat imagini de o rara frumusete din Maramures, din Delta Dunarii, imagini cu animale, paduri, munti, dealuri cu vita-de-vie. Sakamoto, un japonez fermecat de proiectie, imi spune ca si ei au grija de natura, la fel de mult ca si noi, romanii... Ii explic ca noi nu avem inca o adevarata cultura ecologica si ca, in Romania, oamenii mai au mult de invatat despre protejarea a tot ce ne inconjoara. Ca padurile sunt defrisate samavolnic, habitatul biologic distrus, iar animalele au parte de cruzimi inimaginabile. "Cum asa", se mira japonezul, la noi, apa, aerul, plantele, animalele, pasarile, toate sunt considerate divine, si noi, shintoisti sau buddisti, le veneram ca pe niste veritabile zeitati. Ele sunt esenta existentei noastre. Noi stim ca nu am putea supravietui nici o secunda fara paduri, fara animale, de ele depindem..." O filosofie si o mentalitate de nezdruncinat, care au facut ca Japonia sa fie puternica atatea secole, un popor cu un moral incredibil, care stie sa pretuiasca infinit tot ceea ce ii determina si ii sprijina existenta. Poate ca va veni ziua sa intelegem talcul vorbelor lui Sakamoto, acest japonez simplu, pentru care o crima ecologica este de neiertat. Ca dovada, imi povesteste despre protejarea unei specii de pasari, aflata pe cale de disparitie: "Atunci cand a inceput construirea sitului expozitional, acea specie de pasari era amenintata si cateva organizatii ecologiste foarte puternice au protestat vehement. Organizatorii au fost astfel nevoiti sa schimbe planurile de amplasare a expozitiei, chiar daca acest lucru a insemnat cheltuirea suplimentara a unei sume considerabile de yeni. Astfel, pasarile au ramas acolo unde isi facusera cuiburile".
Batranul si aeroportul
Un ziarist roman care a fost in Japonia mi-a relatat, in urma cu cativa ani, un fapt de necrezut pentru noi, dar firesc pentru japonezi. Ziaristul aflase ca urma sa fie construit un aeroport la Narita, iar statul achizitionase terenurile proprietarilor. Doar un singur om, stapan al unui loc mare cat un teren de handbal, pe care cultiva zarzavaturi, n-a vrut sa-l vanda. Era mostenire. O mostenire cu o valoare nu prea mare, dar pentru batranul proprietar avea o valoare sentimentala inestimabila. S-au facut presiuni asupra sa, i s-au oferit sume imense, fiindca trebuia sa inceapa constructia aeroportului, iar companiile pierdeau bani. Batranul japonez a ales o solutie ingenioasa: a donat terenul Ligii Studentilor Japonezi, care intrau in posesia acestuia dupa moartea batranului. Cum organizatia studenteasca din Tokyo are o mare autoritate in Japonia, a fost ales un alt loc pentru construirea aeroportului, cu pierderi uriase pentru stat. Practic, avioanele, atunci cand survoleaza zona, sunt nevoite sa faca un mare ocol, iar acest lucru inseamna combustibil suplimentar, dar mai ales, pierdere de timp pretios, fapt foarte grav pentru niponi. In schimb, batranul a ramas sa-si cultive linistit zarzavaturile.
In Romania, de-a lungul ultimilor 60 de ani, proprietatile au fost confiscate, oamenii au fost expropriati "in numele interesului national", iar cei care s-au judecat cu statul pentru proprietati - ori au pierdut, ori au murit de inima-rea, asa cum s-a intamplat cu Ion Purdea, un taran dintr-un sat oltenesc, Negomir, care n-a vrut sa plece de pe pamantul sau pentru a face loc exploatarilor miniere de lignit. Acum un an, in Saptamana Mare, lui Purdea i s-a facut rau pe strada si a murit. Venea de la Tribunalul Targu-Jiu, unde mai castigase un proces in fata celor de la Compania Nationala a Lignitului. Nimeni n-a fost tras la raspundere pentru moartea acestui om minunat care, la fel ca si batranul japonez, n-a cedat in fata presiunilor statului.
Intalnirea cu Imparatul Akihito
La ceremonia de deschidere a Expozitiei Mondiale 2005 de la Aichi erau asteptate si Majestatile Sale, Imparatul Akihito si Imparateasa Michiko, dar si Printul Mostenitor, Inaltimea Sa Imperiala Naruhito. Japonezii isi respecta imparatul, poate mai mult decat pe ei insisi. Asa s-a intamplat de-a lungul multor secole, de pe vremea shogunatelor...
Masurile de securitate au fost maxime, insa planuite cu o mare discretie, o alta trasatura importanta a acestui popor. Toti cei care urmau sa participe la deschidere, alaturi de imparat, stiau ca trebuie sa respecte un anumit protocol. In programul oficial pentru presa, citim cu stupoare ca la orele 13:46 soseste Naruhito, Printul Mostenitor, la 13:56, sosesc Majestatile Sale, Imparatul Akihito si Imparateasa Michiko, la 13:59 se vor aseza in Loja Imperiala, la 14:17 este programat Discursul de Deschidere... Programul a fost respectat la secunda, iar acest lucru nu i-a mirat decat pe cei care nu cunosc stilul de viata si rigoarea japoneza.
Imparatul a fost intampinat cu aplauze de cei 5000 de oameni aflati in imensul amfiteatru, dominat de un ecran gigantic, pe care erau prezentate, intr-un montaj maiastru, imagini din natura, cerbi in libertate, neamenintati de vanatori, ape curgatoare, creste muntoase inzapezite, totul dublat de o muzica feerica. Imparatul a rostit un discurs care a cutremurat sala, iar o imensa orchestra a interpretat in cinstea Majestatii Sale, Akihito, partituri din Chopin ori Stravinski. Steagurile celor 128 de tari participante, printre care si Tricolorul Romanesc, dominau inaltimea amfiteatrului, iar momentele arborarii drapelului Japoniei si al intonarii Imnului National al Japoniei au fost solemne. Wangari Maathai, simbolul poporului kenyan, laureata Premiului Nobel pentru Pace in anul 2004, a rostit un discurs de o mare sensibilitate si umanitate. Aceasta superba doamna a Africii, militanta ecologista ferventa si aparatoare a drepturilor femeilor din intreaga lume, cea care a initiat un program de plantare a 20 de milioane de arbori, a vorbit despre planeta, despre atrocitatile oamenilor asupra naturii si despre singura noastra speranta de a mai exista: protejarea mediului inconjurator si incetarea razboaielor!
***
In urma cu cateva saptamani, o cunoscuta ziarista care a militat impotriva proiectului minier de la Rosia-Montana, Stephanie Roth, a primit premiul Goldman Environmental, una dintre cele mai pretioase distinctii din lume pentru activism ecologic. In anul 1991, Wangari Maathai primea acelasi premiu pentru crearea Miscarii Green Belt din Kenya, care incurajase plantarea arborilor si dezvoltarea durabila in Africa. Cum Stephanie Roth si-a dedicat o parte din viata ecologiei, acest premiu decernat la San Francisco ar trebui sa onoreze poporul roman.
Ora de rugaciune
I-am vazut. Erau sute de japonezi care venisera la un templu Zen din Kyoto. Erau tacuti si veneau sa se reculeaga, intr-o procesiune tainica. Aprindeau betisoare pentru odihna mortilor si loveau cu o sfoara groasa, intr-un clopot diferit de ale noastre. Sunetele ii indemnau la rugaciune. Isi lipeau palmele, inchideau ochii si isi inclinau capul cu umilinta in fata lui Buddha. Apoi aruncau cu monede in cufere imense, pentru ca cei de Dincolo sa aiba bunastare. Prindeau biletele in Copacul Dorintelor si se rugau pentru sanatatea Celor Buni. Existau si lumanari in vanzare pentru toate rugaciunile: pentru succesul la examen, pentru vindecarea cancerului, pentru obtinerea carnetului de sofer, pentru avansarea in firma... Pavilionul de Aur, Kinkaku, cunoscut si ca Rokuon-Ji, iti taie rasuflarea. Petalele de aur din care este construit stralucesc pana si noaptea. Construit in anul 1220, a fost resedinta mai multor shoguni, iar in anul 1994 a fost inscris in "Mostenirea Culturala Mondiala". Si gradina palatului imperial este o splendoare. Nuiele arcuite dau viitoarea forma a arborilor, iar ciresii japonezi tocmai inflorisera. Helesteele sunt pline de pesti uriasi care, atunci cand ii simt pe vizitatori, scot capul din apa si cer mancare. La iesire, turistii isi potolesc setea din Fantana Dorintelor. Apa rece si atat de limpede este bauta din linguri uriase si este absolut obligatoriu sa-ti pui o dorinta. Eu am prea multe, ca sa incapa intr-o singura lingura. In schimb, drumul spre hotel este parcurs in liniste si nu trebuie sa fac vreun efort pentru a memora minunile vazute.
Gabriel Geamanu