- Dupa cativa ani dedicati exclusiv filmului, reveniti pe scena Teatrului Foarte Mic, intr-un spectacol remarcabil, regizat de propria dvs. fiica, Ana Margineanu. Cum a decurs colaborarea in familie?
- Minunat! Chiar daca la inceput textul mi s-a parut mai... crud. E vorba de un proiect de promovare a tinerilor dramaturgi romani, intitulat Dramacum. Dar datorita contributiei Anei - care a realizat un excelent colaj dupa cinci piese scurte si a scris singura cateva monologuri -, am reusit cu totii un spectacol care seara de seara cucereste toate varstele de spectatori. E un spectacol realist si atasant, care reprezinta momente din viata noastra, asa cum o traim, ca pe o lunga si dureroasa tranzitie, cu efortul - adesea dramatic - de adaptare si de speranta. O conditie dificila, dar nu lipsita de un oarecare umor, pe care tinerii dramaturgi il subliniaza cu talent. Si cred ca totala sinceritate a tonului din aceste scene de viata, dublata de entuziasmul interpretarii si al regiei, creeaza o atmosfera calda, de comunicare directa intre noi, autorii spectacolului, si cei din sala. Exact dupa aceasta atmosfera calda tanjeam si eu, in anii lungi cand la Teatrul Mic nu mi se oferea nici un rol. Sigur, existau colaborari in afara si aveam bucurii legate de filme. (Unele chiar premiate, cum a fost Paparazzo, in regia sotului meu, Nicolae Margineanu. Filmul a avut onoarea sa deschida marele festival International de la Moscova si sa se bucure de elogiile celebrului Nichita Mihalkov.) Dar mie imi era un dor fierbinte de scena, de emotia ca joci la un pas de spectatori, si de reactia publicului care iti da putere de fiecare data. Si iata ca fiica mea cea mare, Ana Margineanu, mi-a facut bucuria acestui spectacol, in care ma regasesc, si emotional, si ca actrita de teatru. Iar ca mama, ce sa va mai spun cat sunt de mandra, cand vad ca e indragita de toata lumea cu care lucreaza - tineri sau maturi -, ca e ascultata si chiar urmata, ca un artist cu experienta, nu ca unul la inceput de drum. Avea ea, ce-i drept, vocatie de "autor total" inca de copil. La toate sarbatorile noastre de familie stia sa creeze din nimic ambianta necesara: de la alegerea si inscenarea micilor povestiri, la decor si costume aranjate de ea si, bineinteles, la dirijarea "actorilor" - adica a fratilor ei, a prietenilor si a copiilor prietenilor nostri. Iar faptul ca a urmat si Liceul de Arta Plastica, inainte de Facultatea de teatru, o ajuta mult. Asa cum sper ca si noi, familia ei, o sustinem cu incredere si mandrie: tatal ei, regizorul Nicolae Margineanu, fratele cel mare, Petre Margineanu, compozitor, care a scris special pentru ea muzica acestui spectacol. Probabil ca in curand, si mezina, Oana, va apuca aceeasi cale a clanului Margineanu: arta. De Pasti, ne-am reunit cu totii acasa, in formatie completa, si am sarbatorit cum se cuvine, ca de fiecare data, zilele sfinte.