"Amintiri de sub ciresii infloriti"
Sentimental si vesnic indragostit, ca orice artist, horitorul din Tara Lapusului tese povesti cat se poate de-adevarate despre iubirile de demult
"Tot imi vine a umbla"
Pentru mine, timpul acesta, cand primavara s-a asezat pe tot pamantul, cand toate se-nnoiesc si firul ierbii sageteaza spre soare, e cea mai frumoasa perioada a anului. Pentru ca-mi da puteri, ma regenereaza, ma incarca cu forte navalnice. N-am stare, tot imi vine a umbla si, mai ales, a merge pe-acasa, prin satul meu, Stoicenii Lapusului. Cu greu ma stapanesc sa nu plec asa, pe negandite, sa ma urc in masina si sa fug de Bucuresti. Mai ales de cand am vorbit cu mama, pe telefonul ei mobil. A iesit cu el in curte, l-a ridicat spre copacii din gradina, ca sa ascult trilurile de dragoste ale pasarilor de pe locul unde m-am nascut. Imi e dor de copilaria mea, imi e dor de lumea aceea (alta lume!) facuta din oameni curati si cu frica lui Dumnezeu, care traiau in armonie cu tot ce era in jurul lor si avand o masura in toate. Cand merg la biserica cea veche, in deal (e si acum in biserica jiltul imparatesc cioplit de bunicul meu, tamplarul satului), de acolo ma uit in jos, catre sat: vad oamenii umbland ca niste furnici si le aud vorbele ca un murmur, ca un freamat. Si nu pot fi mai fericit de atat! De sarbatoarea Invierii am fost acasa si am vrut sa vad ce se intampla in sate, mergand si prin Maramuresul Voievodal, si la mine, in Tara Lapusului. Marea mea bucurie a fost sa descopar ca in unele sate, acolo unde oamenii se preocupa indeaproape de educatia copiilor in familie si in scoala, cu dascali luminati, lucrurile sunt asa ca odinioara: traditia se pastreaza, viata e inca puternic ritualizata. Dupa ce noaptea de Inviere am trecut-o la Manastirea Rohia, am trecut Gutaiul in ziua de Pasti si am fost la Sighet, in inchisoare, am intrat in celula lui Iuliu Maniu si am cantat acolo "Hristos a inviat!". A doua zi, am plecat spre Rozavlea, pe Valea Izei si, curios sa urmaresc indeaproape ce se intampla, am oprit masina prin sate, sa vad oamenii cum is. Am coborat Gutaiul si in primul sat, Mara, apartinator comunei Desesti, pe toti i-am aflat imbracati in costum traditional, venind de la biserica. Si nu se imbracasera ca venea vreo televiziune sa-i filmeze, ci pentru ca asa au stiut ca trebuie si asa au simtit ei ca e bine. Si la Desesti, si la Harnicesti, am avut aceeasi bucurie. Dar nu si la Giulesti, Berbesti, Vadu Izei. La Rozavlea, doar in parte, iar la Ieud, o singura femeie batrana am vazut-o imbracata, din cap pana-n picioare, in port popular. Si mi-am spus, din nou, ca omul sfinteste locul, pentru ca in toate satele in care am vazut portul traditional, sunt dascali extraordinari si preoti de mare moralitate si care-si dau interesul pentru comunitate. Datorita lor, oamenii nu si-au pierdut increderea in valoarea lor si a traditiei lor, iar generatiile tinere au fost invatate sa preia de la ei aceste criterii de valoare si sa respinga mediocritatea si kitsch-ul.
"Amintirile acelea sunt sfinte"
M-am intors spre Lapus, pe la Baia Sprie - Rotunda, drumul care uneste Tara Maramuresului cu Tara Lapusului, prin satele prin care si eu am dascalit, ca profesor de muzica, inainte de a ma-nsura. Pe-atunci, in zilele acestea de sarbatoare, si acolo, ca si in satul meu, ardeau ulitele de feciori care aveau clopurile instrutate cu muscate proaspete. Astfel impodobiti, feciorii "ieseau la Jos", adica "ieseau pe vedere", la o preumblare prin sat. Veneau sa vada fetele cu care-si petrecusera "caslegile" - zilele de dezlegare, iar ele isi puneau in felul acesta sperante de a se prinde dragi pe vara si de a trece apoi, in toamna, in lumea femeilor maritate. Era un ritual de a pregati fata, de a da de stire lumii ca feciorul a pus ochii pe cea cu care avea intentii serioase. Am participat si eu, cand eram fecior, la acest ritual. Am mers si eu "la vedere", in satul meu, pentru ca am avut in plan sa ma insor cu o fata de la tara, din lumea mea. Dar nu mi-a iesit asa, pesemne ca Dumnezeu a avut alte planuri cu mine si mi-a dat alt destin. Fetelor acelora le duc dorul si azi, le-am pastrat in inima mea pentru ca le-am iubit curat. Iar ele aveau o asa curatenie sufleteasca, dar si trupeasca: miroseau, pfai de mine!, a busuioc, pe care-l purtau in san, si a brandusi de padure, pe care le puneau in par. Imi placea sa le sarut in fan, iar primavara, sub ciresii infloriti. La noi, la munte, ciresii infloreau mai tarziu, si in luna lui mai era splendid sa vezi peste sat, de pe deal, ciresii infloriti in ograzile caselor. Si mai sarutam fetele pe "Dambul Hamorului", un fel de movila a indragostitilor. Ziceam adineauri ca feciorii veneau la preumblare in "Jos", pentru ca la noi satele sunt impartite in partea de Jos si cea de Sus. Josanarii traiau mai modest, nu erau oameni cu stare din cale-afara, dar aveau fete care erau mai iubarete, mai temperamentale adica. Susanarii erau mai bogati, dar fetele lor erau, cum se spunea, mai "de coasa", erau foarte muncitoare, dar nu prea stiau iubitul. Dupa Pasti, incepea si jocul satului. Aveam pe Lelea Elvira, care ne facea struturi din flori proaspete de muscata si zgarzi din margele pe care le puneam la clop, si cate zgarzi aveam la clop, atatea fete aveam dragute. Si fetele se intreceau care mai de care sa faca cele mai frumoase zgarzi. Cele cu pasari erau minunate, cu margele albe-stravezii, scumpe, cusute tot una langa alta, nici n-am mai vazut margele din acelea (eu si-acum pastrez zgarzile de la fetele cu care m-am iubit). Caci, in momentul in care se insurau, feciorii lepadau clopul cu strut si zgarzile si purtau, ca barbatii, doar palaria simpla, neagra. Dar la joc, asa impodobiti, feciorii tocmeau ceterasi si jucau dupa ei cu toate fetele, pana cand se hotarau la cate o fata, dand de inteles in sat ca au de gand sa se insoare. Pana cand se-mbracau mirese, erau fete care erau curtate si de cate sapte-opt baieti, deodata. Eu am fost intr-o casa, la Mariuca Bolchis, unde serile erau si cate 20 de feciori. Cum adica? Pai, meream la fete, domle, daca-mi placea de o fata, meream la ea. Asa umblau feciorii la fete de maritat, adica mergeau sara, dupa lucru, la fata, iar aceasta, fireste, ii invita inauntru, parintii ei fiind, se-ntelege, acasa. Vorbeau, radeau, glumeau, jucau niste jocuri ca-ntre tineri, pe pedepse de sarutat si plecau, pe rand, iar cel care ramanea ultimul insemna ca-i e fetei cel mai drag dintre toti. Si eu am ramas ultimul de mai multe ori la Mariuca Bolchis, si pana sa ajungem la usa de iesire din casa, in tinda, ziceam: "Hai sa mai stam pe lada!". Si acolo ne tucam pana ameteam. Dar tot n-am putut-o lua de nevasta, ca n-a fost sa fie, eu am plecat la scoala, la oras, la liceul de muzica din Baia Mare, iar Mariuca s-a maritat in Targu Lapus. Cand fredonez melodiile pe care le cantam atunci pe ulita, mergand la fete, dintr-o data le am in ochi asa cum erau ele atunci, tinere si frumoase, si nu cum sunt acum, dupa treizeci de ani. Dar de cate ori ajung acolo, imi place sa ma duc sa vad locurile: unde m-am sarutat intai, sa vad daca s-a schimbat ceva, daca mai e copacul pe care-l stiam, si daca s-a taiat, ma interesez prin sat cine l-a taiat si de ce. Pentru mine, amintirile acelea, ale primelor iubiri, au ramas sfinte. Ca si lumea in care traiam atunci!...