Arnota este Athosul nostru romanesc - un munte inalt, pe care asezarile monahale se ridica in cercuri largi si concentrice pana departe, spre varf. La poale, Manastirea Bistrita, cu aspectul ei sever si inexpugnabil de cazarma austriaca, pazeste vigilent comoara cea mai de pret a Valcii: moastele Sfantului Grigore Decapolitul. Apoi, asezate in trepte, se succed metocuri si chilii sapate candva in stanca de pustnici batrani si fara nume. Un traseu piezis si ostenitor, care se incheie intru tarziu, pe verticala unei stanci, in cuibul de vulturi al Manastirii Arnota, acolo unde isi doarme somnul cel de veci marele ctitor de istorie si de biserici Matei Basarab. Aproape nestiut, marele voievod muntean vegheaza la tara si la poporul sau, alegandu-si ca ultim tron de domnie asprimea inaltimilor arnotene, de pe care, in unele zile senine, poti vedea serpuirea Oltului sau Marginimea Sibiului, pana departe, spre inima Ardealului.
Ruina din varful muntelui
Drumul spre manastire urca necontenit, ezita, se bifurca inselator si fara nici o sageata indicatoare. E un drum greu, alunecos si pieptis, chiar si pentru masina puternica pe care o avem. In jur, totul pare pustiu. Nici tipenie de om. Fara maica Meletia, care ne insoteste, ne-am fi ratacit cu siguranta. Dureaza ceva timp pana ajungem. Crescuta in piatra grea si innegrita de ploi, manastirea sta neclintita pe un pinten de stanca. E un capat de lume. La Arnota se opresc toate. Mai departe, poti urca doar in cer.
In curtea manastirii, iarna pare sa fi ramas in loc. Frigul, umezeala si urmele de omat deseneaza un anotimp incert si dusmanos. O imagine deloc idilica se deschide privirii. Ramasa pustie decenii la rand, la Arnota s-au ruinat aproape toate: si chiliile, si temelia bisericii. Pentru maica Meletia, toate aceste detalii parca nu exista. Arnota ramane coltul ei de rai. Cu lacrimi in ochi, isi imbratiseaza fostele surori si priveste cu drag biserica in care a fost ghid ani la rand, pana a fost mutata la Manastirea Bistrita. "Nu poti sa iubesti decat ce intelegi", spune maica si ne insoteste in biserica voievodala, oprindu-se in dreptul criptei lui Matei Basarab si amintindu-ne pe scurt legenda care spune ca, urmarit de turci, domnitorul a ajuns pe creasta muntelui. Neavand cum sa mai scape de urmaritori, Matei Basarab si-a schimbat hainele cu un arnaut, pe care ienicerii l-au prins si i-au taiat capul. Domnitorul a scapat astfel cu viata si, drept recunostinta pentru sacrificiul slujitorului sau, a jurat sa ridice manastire in acel loc. A ridicat-o. A transformat varful muntelui in altar si in loc de veci pentru sine. Departe de lume si aproape de cer.
Trebuie sa fi iubit mult aceste locuri marele voievod. Cripta de marmura alba, cu superbe insemne arhieresti si motive florale, cu stema Tarii Romanesti si mitra mitropolitana alaturi, sta refugiata in pronaos, simplu si modest, ca un legamant de dragoste. Cartilagiile de lemn ale schelelor instalate in biserica sporesc parca si mai mult smerenia mormantului. Alaturi, din inaltul peretilor, vegheaza ochi expresivi de sfinti, pictati cu ravna de Dionisie Eclesiarhul, cel care lucra pana la istovire si, cand nu mai putea trupeste sa poarte povara pensulei, isi sprijinea bratul cu sfori prinse de grinda tavanului.
Ici si colo, ca o rana deschisa, apare lucrarea smintita a profanatorilor si a pustiirii comuniste, scrijelituri si iscalituri anonime pe fresca, peste chipuri de martiri martirizati astfel a doua oara, de nesabuite trufii omenesti. "Nu poti iubi decat ce intelegi", repeta maica Meletia, aratand cu degetul spre turla octogonala. Fara insotirea navalnica si priceputa a maicii, am vedea fara sa pricepem, neobservand ca Arnota este singura biserica unde sunt zugraviti cei 7 conducatori ai cetelor de Arhangheli (Mihail, Rafail, Varail, Salatil, Uril, Gudil...), fiecare cu forta si harul sau: Gavriil pentru bucurie si prunci, Rafail pentru tamaduire si ajutor in cele mai grele boli. Este cea mai curata pictura bisericeasca a secolului al Xvii-lea, cu o superba scena Deisis, cu Mielul lui Dumnezeu, Impartasirea Apostolilor sau Platytera, cu narativa scena a Soborului Sfintilor Arhangheli si, fapt nemaiintalnit in desenele votive, un inger insoteste mereu fie pe ctitori, fie pe martiri.
Fumul lumanarilor, frigul si umezeala se alatura trist saraciei. Inghesuita de schele, cu lucrarile de restaurare suspendate pana nu se stie cand, superba pictura de la Arnota asteapta, asemenea mormantului marelui domnitor, intr-o tacere grea, acuzatoare. In tot acest timp, se pierd pentru totdeauna icoane votive si povesti pline de miracol, despre pasii Sfantului Nicodim de la Tismana, pastrati in lespedea de calcar a unei grote din apropiere, despre sutele de sihastri care, in pustnicia lor aspra, transformasera muntele in al doilea Eleon, romanesc. Se pierde legenda calugarilor ucisi de ieniceri sau cea a unor maici schimnice de la Iezer, care s-au ascuns de urgia turcilor intr-un lac cu rachita. Multe din ele au murit, ca sa-si pastreze fecioria si dreapta credinta si, nu intamplator, se zice ca biserica lui Basarab este asezata chiar pe acel loc, acoperit cu lemne si carbuni pentru a suporta temelia. Ca niste alpinisti ai vazduhului, anahoretii din vechime au increstinat Arnota, cioplind din loc in loc, pe versantii pravaliti in apa furioasa a Bistritei, cruci imense, de o frumusete tulburatoare. Suprapuse si nestiute generatii de calugari au sfintit poienile si padurea, redesenand muchiile taioase ale muntelui prin taria postului si a cantarilor de noapte, a privegherii de tot ceasul. Din poarta manastirii nu vezi nimic din toate acestea. Le simti doar si, ascultand explicatiile neobosite ale maicii Meletia, incepi sa le intelegi rostul si menirea, intrezarind linia transparenta si intens spiritualizata care leaga nevazut doua mari lavre valcene (Bistrita si Arnota), deopotriva cu legendele lor intemeietoare - cea a Cuviosului Grigore din Decapole si a lui Matei Basarab, ingropat in singuratatea bisericii ctitorite chiar de el, la 1633, pe tampla cea mai de sus a muntelui.
"Du-te la manastirea care te primeste, nu la cea la care vrei tu"
Maica Meletia zaboveste indelung in dreptul Cetei Sfintilor Arhangheli, locul ei de rugaciune fierbinte in zilele cu durere si cu necaz. De ceva timp, a coborat cu ascultare la Bistrita, dar sufletul ei a ramas tot la Arnota, in cuibul de vulturi al batranilor sihastri. Ii place si in vale, aproape fiind de racla Sfantului Grigore, dar vuietul turistilor si navala musafirilor de tot felul o tulbura, ii strica rostul rugaciunii si al meditatiei. "In sinea mea, iubesc mai mult ca orice linistea si singuratatea", zice ganditor maica Meletia. "Unii ma intreaba de ce vreau sa ma indepartez de lume. Din trufie, din dispret si teama fata de pacatele omenesti? Din esec sau salbaticie? Nu. Ma rup de lume ca sa-L descopar pe Dumnezeu, sa-L asez temeinic in trairea si gandurile mele. La Arnota, de cum am intrat pe poarta manastirii, am simtit ceea ce mi-a dat ca porunca parintele Sofian de la Antim: "Du-te la manastirea care te primeste, si nu la cea la care vrei tu".
Arnota m-a primit cu bratele deschise. M-a intampinat de parca m-ar fi asteptat numai pe mine. Tin minte prima zi ca si cum ar fi fost ieri. Nici nu mi-am lasat bagajele in chilie si am urcat in livada manastirii. Era atat de frumos, cu pomii incarcati de pudra aurita a florilor, si simteam o pace launtrica atat de intensa incat, asezandu-ma pe iarba, am atipit. Nu stiu cat am stat acolo. M-am trezit in timp ce o caprioara ma lingea pe obraz. Era atat de inocenta, atat de curata si plina de lumina, incat si astazi cred ca a fost un inger trimis special sa ma ocroteasca, sa ma indemne sa raman.
La Arnota, au fost cei mai minunati ani din viata mea. Chiar si in cele mai grele momente ma simteam fericita, inaltata sufleteste, cu inima plina de cantari. Imi amintesc cum odata am coborat la 4 dimineata sa iau prescura de la Bistrita. Am coborat si am urcat pe o zapada pana la genunchi. Nu mi-a fost nici o clipa teama. Dimpotriva, m-am trezit sub un cer incarcat cu toate stelele pamantului, care sclipeau ca niste licurici feerici in oglinda maruntita a zapezii si, fara nici un efort, glasul meu a inceput sa legene psalmi si cantari de multumire. Oriunde eram, la vacute sau cu bidoanele de apa in spate, traiam, in corul de mierle si prigorii al padurii, stari inalte, de necuprins. Abia asteptam sa ajung sus, si in pacea chiliei sa scriu o poezie, un vers de multumire catre Dumnezeu. La Arnota, am invatat dulceata rugaciunii si rostul poeziei."
Arnota e un loc aparte. E un loc unic si voievodal, pastrat miraculos intr-un pliu al istoriei, cu icoanele si miniaturile bogat inflorate ale lui Dionisie Eclesiarhul, cu usa monumentala din lemn de castan si iconostasul din lemn de tei in stuc aurit.
Loc de refugiu pentru pandurii lui Tudor sau, mai tarziu, inchisoare tocmita special pentru Maresalul Antonescu, manastirea a ramas mereu vie. Tot timpul a fost cineva care sa tina rugaciunea si sa pazeasca sfintenia din altar, de la batranii postitori Sebastian, Cleopa sau Cristofor, pana la marele carturar Paulin Lecca, cel care s-a nevoit 17 ani in pustietatea si lipsurile muntelui, a scris sumedenie de carti si si-a pregatit din vreme crucea pe care o si asezase in tintirimul Arnotei, nestiind ca urgia vremii il va arunca, fara mila, tocmai la Rogoz, in Vrancea.
Maica Meletia a avut de la cine sa invete indreptarile cuvenite unui bun calugar. A avut-o model pe maica stareta de la Bistrita, care din vechimea varstei s-a adancit intr-o adanca pustnicie interioara, luandu-si cel mai aspru canon de simplitate, fara mancaruri gatite si fara nici macar maruntul confort al celorlalte surori: apa la baie sau soba in casa. A avut exemplu pe maica Maftidia, o sfanta aflata in manastire de la trei ani, care avea un duh extraordinar de rugaciune, iar cand era bolnava si neputincioasa, o inconjurau cohorte de ingeri, cantandu-i la icoana Preacuratei imnurile de slava din timpul Sfintei Liturghii. Tare mult a iubit-o pe batrana, care avea o bunatate peste fire. Chiar si o bomboana daca avea, nu putea sa nu o imparta cu altcineva. Pentru ea nu isi oprea absolut nimic. In zilele cele mai friguroase de iarna, surorile se trezeau la usa cu un lemn sau doua. Batrana nu isi facea focul in soba. Le lasa pe cele tinere sa se incalzeasca, sa se bucure de mangaierea jarului si de mirosul dulce al lemnului ars. Avea deja 96 de ani si nu iesise o singura zi din manastire, nici macar in timpul prigoanei decretului din 59, protejata fiind de Sfantul Grigore, care i-a aparut la icoana, zicand: "Ramai netulburata. Nu vei pleca. Te vei griji de manastire si de cele sfinte din ea".
In noaptea in care Maftidia a murit, maica Meletia s-a trezit brusc din somn si, cu uimire, a auzit vocea aievea a batranei: "Sa ne iubim unii pe altii, ca intru gand sa marturisim". Erau ultimele ei cuvinte rostite in duh. Ultima si cea mai importanta porunca. Cea a iubirii si a neuitarii.
De cativa ani incoace, dupa destula prigoana si pustiire, prin grija Preasfintitului Gherasim, in muntele Arnota se recladeste, cu multe lipsuri, Athosul nostru romanesc. Ca un fagure de credinta reapar chiliile si pesterile nevointei de altadata. In adanc, stau ca o temelie neclintita comorile fara de pret ale credintei noastre strabune: racla Sfantului Grigore Decapolitul si insinguratul mormant al marelui domnitor Matei Basarab.
Foto: Victor Bortas (3)