Natura darnica din doine si lacramioare a devenit acum tiranica si catastrofica. La Ocnele Mari a inghitit un sat, in Timis, Arad sau Caras-Severin a inundat zeci de mii de hectare de pamant si a distrus mii de gospodarii. Iarna paralizeaza trei sferturi de tara si distruge recoltele viitoare. Vara se intinde ca un desert intre inundatiile de primavara si cele de toamna.
Ceva a alterat, in timp, relatia oamenilor cu mediul inconjurator. Peste imaginea de cuplu ideal om-natura din versurile populare, s-a adaugat, de decenii, cea din cartile de scoala, care faceau apologia luptei omului cu natura, lupta din care, evident, iesea invingator eroul muncii socialiste. Natura parea imblanzita de cifrele de plan si de tenacitatea brigazilor muncitoresti. Peste culmi imposibile se inaltau baraje, apeducte si sosele inutile. Matca apelor era, zic poetii epocii, imblanzita de indrazneala spargatorilor de norma. In textele de propaganda, natura era o anexa a societatii multilateral dezvoltate. O scorpie aproape imblanzita. Fireste, daca stam astazi si punem fata in fata fictiunea si realitatea, versul mobilizator si realitatea santierelor, vom descoperi, sub mitologia deliranta, ca natura a fost mai degraba intaratata decat imblanzita. Cursul apelor a fost schimbat, e drept, dar noua matca s-a dovedit, in ani, incapabila sa preia surplusul de apa. Digurile construite mereu sub presiunea planului cincinal se dovedesc a fi putin mai rezistente ca machetele lor din carton. Drumurile care deseneaza trasee imposibile sunt impracticabile si cu eficienta zero. Indrazneala descrisa de versurile poetilor si rapoartele activistilor incepe sa semene, pe masura ce trece timpul si constructiile se degradeaza, a delir. Costisitor delir. Efortul de a imblanzi natura a fost mai degraba cinematografic. In spatele fictiunii sta o tara mancata de cancerul unei industrii sulfuroase, ingropata in chimicale si reziduuri. In mod caricatural, omul invingea natura, otravind-o. E greu sa schimbi mentalitatea de dresor de ape si de imblanzitor de munti pe care propaganda a cultivat-o decenii in sir. A urmat o perioada de indiferenta, in care natura nu mai rima cu nimic. Poemele cincinale au devenit parloage. Descompunerea industriei a continuat cu portile intreprinderilor inchise. La fel si descompunerea naturii. Zeci de mii de hectare de padure au fost culcate la pamant pentru a ridica, pe listele celor mai bogati romani, diversi politicieni aflati o vreme la putere. Banii de la buget pentru protectia mediului si refacerea digurilor s-au reintors prin canale subterane in buzunarele celor care ar fi trebuit sa-i chiverniseasca. Bani pentru diguri au fost. A venit apa si i-a luat, pravalindu-i in casele de piatra ale coruptiei. La fel si cei destinati constructiei de sosele si autostrazi. Natura nu mai incapea in aceste operatiuni evazioniste.
Oamenii care si-au facut Pastele sub cerul liber sunt rodul acestei mentalitati. Digurile construite cu bani grei nu au rezistat decat doi ani. La vremea lor si ele au fost subiect de reportaje festive si de interviuri triumfaliste. Apoi, a venit apa si le-a luat. Dar probabil ca durerea produsa de aceste evenimente va dura doar cateva saptamani. Pana la vara, cand, pentru ca sistemul de irigatii a disparut de multa vreme la fier vechi, seceta va distruge recolta de pe camp. Deh, vara nu-i ca iarna.
Daca am vrea ca iubita din cantecele populare sa nu ne mai paraseasca, nu trebuie sa incercam s-o dresam ca pe-o foca si nici s-o imblanzim ca pe-un tigru. Ar trebui doar s-o respectam putin. Respectand natura, ne-am respecta si pe noi. Insa oamenii nu se mai respecta de mult intre ei, e drept, pe unii nici n-ai avea de ce. Si-atunci la ce bun sa mai respectam natura? De-ajuns s-o cantam. In doine de jale. La asta suntem buni!