"Iisuse scump, imi stii durerea, ajuta-ma!"
La 93 de ani si-a transformat casa in loc de inchinare pentru zeci de napastuiti. Unguri, sasi si romani asteapta de la bunul parinte rugaciuni salvatoare, care sa le randuiasca vietile pe drumul cel bun
E vineri, ora cinci dupa-amiaza, si in camaruta sa modesta din Scheii Brasovului, parintele Voineag incepe sa slujeasca Taina Sfantului Maslu. In cui tine vesmantul preotesc si mai multe patrafire, brodate cu fir auriu si aramiu. Le pune, pe toate, dupa gat, le arunca poalele peste capetele plecate ale celor prezenti, ca pe niste raze, de jur imprejurul sau. Au venit oameni de pe toate stradutele Scheiului si de mai departe, credinciosi din oras si din jurul Brasovului, romani, sasi si unguri din secuime. Toti au auzit de harul parintelui Valeriu Voineag, "sfantul din Schei". Are 93 de ani, barba argintie pana-n piept, obraz trandafiriu, intins, ochi albastri, scaparatori si degete lungi, cu care impunge aerul apocaliptic, sau le rasfira in volute, ca oratorii din vechime. Iar vorba, ei bine, vorba e arma cea mai convingatoare a parintelui. Cu ea zugraveste dramatic Judecata de Apoi, cu ea se roaga pentru iertarea noastra, a pacatosilor, cu ea se minuneaza ca un copil de maretia si perfectiunea Creatiei Divine. Prefacut in legenda vie de poporul credincios din Scheii Brasovului, despre parintele Voineag s-a dus vestea in tot Ardealul. Si, mai ales, despre puterea rugaciunilor sale crescuta incontinuu, in mai bine de 70 de ani de slujire a lui Hristos. Fervoarea sa ortodoxa i-a tinut pe scheieni uniti in jurul Bisericii "Sf. Treime" - Pe Tocile, unde a slujit 56 de ani, si ii aduna si-acum - cand parintele nu mai poate sluji in fata altarului - in camaruta sa plina de fotografii si icoane. Nimeni nu se roaga ca bunul parinte Voineag. Nimeni nu stie ca el sa le poarte suferintele catre cer, in cuvinte improvizate, adesea, de insusi Sfintia sa. Parintele stie, ca nimeni altul, sa vorbeasca direct cu Iisus. Si nu numai in preajma Sarbatorilor Pastilor, cand moartea si Invierea Sa sunt comemorate oficial, ci in fiecare din rugaciunile pe care le spune, parintele evoca martiriul lui Hristos, inflacarat, inlacrimat, ridicand ochii spre cer, transfigurat de moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu. N-am vazut pe nimeni sa se induioseze intr-atat de destinul tragic al lui Iisus, pe nimeni care sa-l alinte si sa i se adreseze direct: "Iisuse scump, care ai suflet atat pentru noi, care ai sangerat si ai patimit, tintuit fara mila pe cruce...". Lacrimile-i umplu ochii albastri, vorba incepe sa-i tremure, iar comunicarea sa e atat de usoara, ca nu poti sa nu te gandesti: parintele are "fir scurt" cu Cel de Sus. Si, totodata, fir scurt cu sufletul credinciosilor ingenuncheati in camaruta intunecoasa, scuturati de plans si de lacrimi, suspinand din strafundurile inimilor despietrite si dezlegate de rugaciuni.
La 93 de ani, parintele Voineag traieste asemenea unui pustnic in camaruta sa din Scheii Brasovului. Doarme foarte putin, pe patul stramt si tare, cazon, sta in rugaciune, singur sau cu credinciosii care-i cauta sfatul, scrie ore in sir memorii si studii de istorie si religie. E imbracat cu un pulover vechi, albastru, decolorat, care atarna ca o mantie peste statura sa candva falnica. Pare desprins din Scrisoarea intai a lui Eminescu: "Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic/ Universul fara margini e in degetul lui mic...". Intr-o zi luminoasa de primavara, am intrat si noi in casa parintelui Valeriu Voineag, rugandu-l sa ne faca o rugaciune de sanatate, sa-i cerem sfat de viata pentru vremurile ce vin.
- Sub patrafirul Sfintiei voastre se aduna oameni de toate varstele si confesiunile, in speranta ca prin rugaciunile dvs. asteptarile lor se vor implini. Credeti, parinte, ca rugaciunea poate sa faca minuni, sa vindece boli, sa tamaduiasca suflete?
- Nu unul, ci sute de cazuri am de implinire a rugaciunilor, de insanatosire dupa boli grele, de scaparea de necazuri cumplite, grozave. La mine vin si romani, si unguri, si sasi, pentru ca desi apartin unei alte Biserici, tot copiii lui Dumnezeu sunt si necazul cand vine, la fel ii loveste si pe ei. Zi de zi vin oameni la mine, si de-aici, si de departe, fosti enoriasi de-ai mei, emigrati cine stie pe unde, prin tari straine, care-mi spun: "Parinte, am venit sa multumesc lui Dumnezeu si Sfintiei voastre, ca stiu ca v-ati rugat pentru mine si am realizat tot ce mi-am pus in gand". Asta cum se-ntampla? Prin rugaciune! Eu ma rog si singur, dar fac si cu poporul rugaciuni, miercurea si vinerea maslu, duminica si sarbatorile Sfanta Liturghie. Le dau si lor canon de rugaciune, ii spovedesc si-i marturisesc, si-i pun pe calea cea buna si se implineste voia Domnului cu fiecare din noi. Postim, ca postul intareste rugaciunea, ca si viata curata, ferita de pacate. Prin rugaciuni se face totul si prin vrerea lui Dumnezeu. Nu stiu cat mi s-a dus numele, cum ca as fi un preot cu har, dar vine multa lume aci la mine. Am avut extraordinar de multe cazuri de implinire a rugaciunii, cu oameni paralizati sau cu copii care nu vorbeau, care s-au vindecat, dupa o luna de zile de rugaciuni, de s-au minunat doctorii. Ne-au fost de folos moliftele Sfantului Vasile si rugaciunile catre Iisus Hristos, Domnul Nostru, ca El a spus: "Lasati copiii sa vina la mine!". Si eu ma rog Lui si-I spun: "Doamne, Tu iubesti copiii, Iisuse, copilul acesta Tu l-ai adus in lume, acum e bolnav si in suferinta, fa o minune si cu sanatatea lui, ca Tu ai vindecat pe orbi, pe slabanogi, pe leprosi, n-a fost boala nevindecata de Tine. Ajuta si copilasul acesta si ai mila de parinti, care se chinuiesc si ei de grija copilului lor". Pe vremea lui Ceausescu, securistii imi spuneau sa mai las predicile fulminante, sa nu mai fac slujbe noaptea, sa las poporul sa se distreze. Ca de dimineata de la sapte eram in biserica, pana seara la sapte, si uneori, la zile speciale, faceam rugaciuni si noaptea, pentru ca rugaciunea o poti face oriunde si oricand.
- Cand simti ca vine catre tine raul, cand simti ca te paste un necaz, ca te ispiteste pacatul, ca te pandeste ceva ce nu e in numele lui Dumnezeu, cu rugaciunea poti sa te aperi? Si cum trebuie sa o rostim ca ea sa aiba forta de a se avanta pana la Cer?
- Rugaciunea e prima arma impotriva raului a oricarui crestin. Si toata rugaciunea e puternica, daca o faci cu credinta. Cand era Mantuitorul pe pamant, veneau oameni necajiti la El si-I spuneau: "Iisuse, uite ce necaz am!". Iisus ii asculta pe toti si apoi stii ce-i intreba? "Crezi tu ca te pot ajuta?" Sigur ca toti raspundeau: "Cred, Invatatorule!". Iisus le spunea atunci: "Sa-ti fie tie dupa credinta ta". Sa stii de la mine: toata filosofia e credinta! Poti sa traiesti izolat de lume, in varful muntelui celui mai salbatic, sa nu fi vazut nici biserica, nici preot in viata ta, dar cand rasare soarele si vezi florile inflorind si caprele negre sarind pe stanci, sa te gandesti ce mare e Dumnezeu ca le-a facut pe toate asa desavarsite, si nici un cuvant nu e de ajuns spre a-i zugravi maretia. Credinta in El si in atotputernicia Lui e toata filosofia! Sa zici, cu capul plecat la icoane si cu lacrimi: "Iisuse scump, imi stii necazul, imi stii durerea, imi stii suferinta, n-am alta scapare decat la Tine, ajuta-ma, ca inima Ta a vibrat cu inima necajitilor si pentru toata suferinta celor care au venit la Tine. Si Tu n-ai alungat pe nimeni, asa ca primeste-ma si pe mine, scapa-ma de necaz!". O rugaciune adevarata, cu cuvintele tale, spuse din inima, cu mare credinta, face mult in fata lui Dumnezeu. Si sa stii ca atunci Dumnezeu te asculta neaparat.
- Daca ati aduna pe-un raboj ceea ce va spun oamenii, suferintele de care se plang, care ar fi cele mai mari probleme ale contemporanilor nostri?
- Multe necazuri ale credinciosilor care vin la mine sunt legate de boli. Apoi de saracie, de rautatea oamenilor. Apoi vin si coruptia morala, toate relele tainuite in gandul nostru, toate urzelile de a face rau altora. Si acestea se pot vindeca, se pot trece cu rugaciune facuta cu zdrobire de inima si cu lacrimi, cu sinceritate adica, pentru ca nu poti sa nu versi o lacrima, atunci cand stii ca esti vinovat in fata lui Dumnezeu, si cand vrei cu adevarat sa te schimbi. Dar inainte de a-I cere lui Dumnezeu ceva, trebuie sa-ti speli sufletul de pacate, pentru ca numai intr-o inima curata, Iisus trimite harul si ajutorul Lui. Si le dau canoane serioase, mai ales femeilor care au facut avorturi. Avortul e cea mai mare crima, mai mare decat sa omori un om botezat. Eu le spun tuturor femeilor ca de indata ce e zamislit in pantecele mamei, copilul capata suflet. Si nu le apar in fata Domnului, pana ce nu fac botezuri, ca sa dea inapoi ce-au luat. Si e bine sa boteze un copil al nimanui, sarac lipit-pamantului. Acesta e canonul lor. Zeci de copii din acestia am botezat eu aici, in camaruta mea, cat despre cei botezati in biserica, cat am slujit acolo, nu mai spun. Abia dupa aceea stau de vorba cu pacatosii acestia, altfel, nu.
- Traim vremuri de mari prefaceri, de incercari grele pentru umanitate: cataclisme, schimbari de regimuri politice, religioase. Cum vedeti lucrurile acestea, dupa o viata inchinata slujirii lui Dumnezeu? A scazut, oare, credinta oamenilor? Sunt incercari care ne mai asteapta? Cum sa ne pregatim pentru ele?
- Dumnezeu e bun, e milostiv, e rabdator, dar e si drept: nu se lasa batjocorit. Pentru ca sunt oameni care-I iau numele in deradere, isi fac de cap cum vor ei si cum vrea Satana. Eu le-am spus credinciosilor mei, de un an de zile incoace, intruna: "Bagati de seama, ca se intampla ceva!" Cataclismul din Asia, intamplat chiar dupa Nasterea Domnului, este un semnal de alarma, catastrofa trenurilor din Spania, cutremurele din Irak, avionul cu 154 de savanti cazut in Marea Rosie, uraganul din Japonia, razboaiele nedrepte, si cate si mai cate. De buna seama, cei care au murit asa chiar au crezut, in momentele acelea cumplite, ca a venit sfarsitul lumii. Iar acestea nu se petrec la intamplare, ci sunt ingaduite de Dumnezeu pentru pacatele noastre. Si lumea nu intelege, tot sta intepenita in pacate. Cand vin la mine credinciosi sa se spovedeasca, intai ma marturisesc eu in fata oamenilor si le spun: "Doamne, uite am facut pacatul cutare si cutare si ma rog sa ma ierti", si apoi se marturisesc si ei, toti. Pentru ca in prima zi a anului acestuia, in ziua Sfantului Vasile cel Mare, toti am facut legamantul in fata lui Dumnezeu, ca nu mai suparam pe nimeni, nu mai facem rau nimanui, ca o sa ne iubim si o sa ne ajutam unii pe altii, asa cum ne-a invatat Hristos. Pentru ca, daca ceva rau se va intampla in lumea asta, trebuie sa fim cu sufletele pregatite. Si, la sfarsit, eu asa le spun credinciosilor: "Voi ati venit la slujba mea asta seara, ati ascultat rugaciunile pe care le-am facut. Acum vreau sa stiu cum plecati de aici: plecati schimbati sau tot cum ati venit?" Pentru unii, chiar si mersul la biserica e doar o rutina, un prilej de a mai intalni cunostinte. Dar in cei care au credinta cu adevarat, cuvantul lui Dumnezeu lucreaza. Si-i schimba pe dinauntru, le lumineaza fetele. Inteligenta fara bunatate si iubire e ca o stea rece, care nu lumineaza.
- Parinte, care-i cel mai frumos lucru in viata unui preot?
- Sa servesti poporul credincios! Sa-l vezi ca te inconjoara cu iubire si cu dragoste si-ti cauta cuvantul de imbarbatare, ca slujitor al lui Dumnezeu. Am asa o fericire mare cand imi deschide usa cineva, fie doar ca sa facem o rugaciune de multumire lui Dumnezeu, pentru ca a scapat din cine stie ce necaz! De ce credeti ca vine atata lume sa ma intrebe ce sa faca? Iar eu, de unde am asa o putere, la varsta mea, de 93 de ani? Numai Dumnezeu si Maica Domnului m-au tinut, iar eu ma pregatesc - ma rog tot timpul, ca doar asta e treaba mea. Sunt sanatos, numai genunchii mi-au slabit, ca nu fac miscare... Incolo, vad fara ochelari si mintea mi-e cristal de limpede, uite-asa mi se invart ideile prin cap, scriu toata ziua si tot nu-mi ajung ceasurile pentru cate vreau sa mai fac. Dar Ii multumesc lui Dumnezeu ca las urme bune, sa stii. Nu-i om, aici in Schei, sa nu-l fi ajutat, macar cu un sfat.
Ildiko sta neclintita, cu mainile asezate cuminti in poala, pe bancuta din fata mesei de lucru a parintelui, asteptand ca acesta sa termine de scris. Vine de douazeci de ani la parintele, cel putin o data pe saptamana, cu cate un acatist scris stangaci, langa care pune cativa banuti, atunci cand are. O privesc insistent si intrebator si ea ridica capul infasurat intr-o broboada groasa, iar in priviri ii citesc o pace si o bunatate care ma induioseaza. Se apleaca spre mine si imi spune soptit, ca pe o taina mare: "Domnul parinte a scapat pe noi de rau!".