Cand o apuca tristetea, tese cu fire gri cum e jarul din soba sau cu galbenul inchis al colbului din drum. Mai pune si negru de doliu, negru inchis si rece, ca sa-i pomeneasca pe cei morti, ca sa se roage pentru odihna lor. Dar cand e vesela si cu suflet usor, atunci si mainile se misca mai repede si firele de lana fosnesc electric, manate de surasul cel bland. Atunci pune rosu, pentru dragostea ei si a altora, si pune galben viu ca soarele, pe care il stoarce din flori de tei si foi de ceapa, si pune verde murdar din ghioci de nuci, cum e padurea dupa prima bruma de toamna.
Nina Paraschivoiu sau Buni, cum ii spun vecinele, sade singura intr-o casa cat un conac, cu nenumarate odai si camari. Toate inchise, toate reci, puse la pastrare pentru vremuri mai bune. Pana atunci sta in bucataria micuta, cu doua paturi mari, invelite cu covoare rosii. E singura camera incalzita. Razboiul e de obicei in mijloc. Scaunelul e tras putin mai la dreapta cum intri, langa soba, ca sa poata pune lemne pe foc fara sa se mai ridice. Undeva, in fata, printre oalele de lut, e un televizor care merge intotdeauna pe programe cu jurnale de stiri si politica. La stanga, pe perete, sunt icoanele. In fereastra, tamaia. La usa, agheasma. Iar in mijloc, sub mainile ei, se misca vartelnita, fusele, sucalele. Firul se rasuceste si se subtiaza, galbenul se marita cu brunul, griul se insira in linii subtiri, tot mai subtiri si mai nevazute, si peste tot izbucneste verdele proaspat, care aduce mai repede primavara, pe covorul asezat in razboi. Desi e aprilie, afara e inca frig si zapada mai staruie pe garduri, pe cusca cainelui, pe cerdac, dar inauntru, in linistea rosie si taioasa a focului din soba, Buni tese anotimpurile, asa cum au fost in tineretea ei, asa cum sunt acum si asa cum ar vrea sa fie.
"Eu tes de la 12 ani. M-a invatat o sora a mamii. Mama, saraca, a fost bolnava tare, ca a facut zece copii, asa ca io a trebuit sa le tes pe toate, ca nu erau de nici unele pe vremea aia. Si ciorapii, turecii, erau facuti tot in casa, din dimie. Teseam de toate: sacii de moara, vrabii (stergare de pus pe cap), cenusare pe care le puneam deasupra uleiului (scorburei) de salcie, unde bagam hainele albe si peste care aruncam cenusa si apa fierbinte care se strecura si facea lesie, de ieseau panzele noastre albe si frumos mirositoare. Camasi, pantaloni, covoare. Si mai tarziu la fel, dupa ce m-am luat cu omu meu. Imi puneam razboiul in mijlocul camerei, copiii, trei, dormeau intr-un pat. Mai teseam, mai tainuiam cu ei, ii mai intrebam daca si-au invatat, ii ascultam. Cand veneam de la munca, de la sapa, seara tarziu, treceam la razboi. Acolo cantam, acolo plangeam. Ca viata era grea tare. Ma gandeam si la lucru de maine, si la barbat, si la copii. Dar oricat de abatuta eram, panza nu avea voie sa iasa decat bine. Draga mamii, te pui la razboi cu pofta, cu gust, cu mintea limpede. Daca nu merge, il lasi balta, ca-i lucru necurat. Am patit asa o necuratie, acum doi ani. Am dat cuiva din sat razboiul cu imprumut si cred ca s-o facut vraji pe el. Nu crez in vraji, ca puterea dumnezeiasca e mai presus. Dar am vazut numa asa ca venea o lene, o sala, o neindemnare. Si-atunci am luat sticla cu agheasma si l-am stropit. Uite aici. Si am inchis ochii, am zis Tatal Nostru de trei ori si numa vaz in usa pe Dumnezeu, Domnu Hristos si Maica Domnului. Si-acum, daca inchiz ochii, tot asa ii vad, pe toti trei cum venira atunci. Si-apoi a fost bine dintr-o data si am tesut in iarna aia cu gramada. Cateodata, cand mi-i urat acolo in razboi, cant o tarica: "Foaie verde trei migdale, coborai din deal in vale". Sau cateodata, cant eu asa, dupa cum imi vine, imi fac eu cantecele mele, despre gandurile mele. Stand la razboi, am facut si o poezie, am cantat, am lucrat multe lucruri, am dezlegat, judecand in taina. Nu pot sta degeaba cand tas. Nu pot lasa mintea sa odihneasca. E asa, o liniste atunci, incat judeci frumos tare. Ca si atunci cand mulg vaca, ca juma de ceas numa trag de tata si sa aude numa tar tar, laptele cum curge in galeata. Si-atunci se aduna toate gandurile in mintea mea si gandesc cat de-acia pana la Bucuresti."
Cu cosul pe drumuri straine
"Doamna Paraschivoiu, suiti-va in tren si haideti la Bucuresti!" Asa i-a spus ambasadorul Iugoslaviei din Romania, inainte de a pleca cu o delegatie oficiala la un concurs de arta populara, tinut in apropiere de Belgrad. "Pe cine gasesc io acolo?", l-a intrebat. "Sunt slabut si am si mustata", a zis ambasadorul. Si Nina si-a lasat barbatul acasa, si-a strans covoarele, stergarele si panzeturile, a mai pus intr-un cos cozonac, carnati, zmeurata si alte bunatati. Nu stia unde merge, dar nici frica nu-i era. "Pe oriunde am umblat in lumea larga si pe la orice emisiuni la televizor m-au chemat, am avut mereu cosul cu mine. Pai, astea-mi sunt docomentele mele, nu altele! Si-ti mai zic una: "In viata sa fii vigilent. Degeaba esti destept, daca nu esti o tarica infipt si cu inima"." Si barbatul? "Barbatul l-am lasat acasa. Ce sa fac cu el dupa mine? Ne-am luat ramas bun, mi-a urat succes, ca doar stia ca am fost 35 de ani o femeie capabila, s-apoi io am plecat si el o plecat si el la treburile lui. Si am ajuns acolo, am fost primiti bine tare, dar si noi am fost la inaltime cu tot. De la tesaturi pana la icoane si ceramica. Si m-au intrebat ai de acolo: "Tu cu ce vii aici, la noi?". Si le-am zis: "Pai, cu arta tesutului si cu arta gatitului". Si mi-am intins toate stergarele la masa pe care mi-o dadusera-n targ, si desagii si naframele si tot ce era mai de pret, ca sa vada toti strainii. Si apoi le-am zis sa-mi dea orez si smantana si ce-o mai fi fost, ca sa fac sarmale. Si ei m-au pus pe mine sa stau pe scaun si sa dau ordin la bucatarese cum sa faca. Pai, crezi c-am stat? Cu ce sa ma falesc dup-aia, cu statul? Cum sa le las eu pe ele, care nici nu auzisera de sarmale? Cat de bune au iesit, dar cat de frumos le-am aranjat, in oale de lut, pe stergare tesute de mine! Subtirele si egale, de nu era una mai mare ca alta, asezate pe trei rande, in mijloc cu slanina si varza. Si-am luat locul intai dintre toti."
Era doar prima din multele calatorii care au urmat, si peste tot pe unde a fost, s-a intors inapoi numai cu premiul intai, premiul cel mare: in Germania, Austria, Cehia... "A fost viata frumoasa pe acolo pe unde am mers. Nu mai stiam daca am casa. Eram cu doctoriile la mine, dar n-am folosit nici una. Asa m-a intarit Dumnezeu atunci. Te simti altfel acolo, printre oameni destepti, e altfel tare."
Anotimpul judecatii
Buni se aseaza din nou pe pat. Pe unul din cele doua paturi mari si rosii, caci celalalt e gol mereu, de cand barbatul a plecat dintre cei vii. Scoate dintr-o cutie poze si-mi reface trasee internationale, imi arata ambasadori si prezentatori Tv, imi arata raspunsurile scrisorilor pe care le-a trimis ea politicienilor. Are o minte neobosita si ochi cuminti. "Daca s-a intamplat sa-mi moara sotul, nu m-am lasat necajita, ca stim de la Dumnezeu ca trebuie sa plecam, asta e. Odata si-odata ne vine randul la toti. Era in putere, ar fi putut sa mai traiasca. Dar l-a insemnat moartea la un picior. Am incercat sa nu ma tangui. Dar simti cum te arzi, chiar daca nu plangi. E ceva care numa intra asa, se furiseaza, te mananca pe dinauntru. Mi-a produs o lene... O nenorocita de lene, care-mi face nacaz. Eu nu stateam la televizor deloc. Dar acum, uite asa, ma intereseaza dintr-o data totul. Nu ma uit la nici un film, numai la politica. Asta imi place, sa stau sa judec ce fac politicienii. Am dat si telefoane, cand a fost cazul, ca sa spun ce cred eu. Sau am scris scrisori: la Blanculescu, la Funar, la Iliescu. Ca io nu suport hotia si minciunile."
Dupa o viata de munca la camp, dupa greutati cu animale, dupa ce si-a realizat cei trei copii si dupa ce barbatul i-a cazut bolnav, Buni simte ca a venit si vremea judecatii. Ca fapte au fost destule. De-aia, cand se aseaza in fata razboiului are mereu televizorul in fata. Cu mainile subtiaza firul invartosit, indeasa culorile, cu ochii sta acolo, la stiri, iar cu mintea zboara departe, departe, le judeca pe toate... "Eu sapte clase am, nu mai multe. Dar nu dau mintea mea pe a politicienilor astora. Eu n-am ce face cu ea, cata minte am. Ca uite aici, in razboi, stau toata noaptea, sa vad cine merita incredere si cine e porc. Dar cel mai rau e ca sunt tare sangura si n-am cu cine comenta. Si-uite asa, ma nacajesc acia, fara sa schimb o vorba cu nimeni. Mi-e dor de barbatu meu, ca noi lucruri mari am facut impreuna. Si supararile cand le-am avut, n-am lasat pe nimeni sa le stie."
O meserie care apune...
E frumoasa batranetea cand satul intreg o stie si o respecta ca a facut cinste tarii si judetului, cand arata si la televizor cu ce maiestrie sunt tesute toate sub mana ei. O mare suparare are insa Nina: ca fetele tinere de azi sunt lenese si nu vor sa invete meseria tesutului. Se pierde si n-o sa mai fie cine sa-si aduca aminte de ea. "Le-am zis ca le invat eu, pe toate, gratis. Si au anuntat si in biserica. Si mi-am dereticat casa, am facut loc. Imi ziceam: sa vezi ce grozavie o sa fie aici, ca n-o sa incapa toate. Dar una n-a venit. Am plans de suparare. N-au venit, ca nu vor si nu le place." Si-atunci Buni ramane tot cu razboiul ei, judecand in taina lucrurile si imaginandu-si cum ar fi daca toate ar fi drepte.
In camera inghetata de deasupra, lucrurile tesute de ea stau intinse pe pat, pe pereti si pe scaune. "Aici e muzeul meu." Veste, poale de ii, stergare, covoare, toluri de carpe, camesi de borangic, tureci de dimie, botosei de lana, scoarte si alte tesaturi minunate. Culori vii si culori sterse, fire marunte sau fire groase. In fiecare din ele a pus suflet si stie la fiecare din ele la ce se gandea, acolo, in fata razboiului, cand le facea. Dar mai ales ultimele parca au lacrimi si singuratate tesute printre fire. Au negru mult si rosu deloc, au griul cenusiu, in care a mocnit candva un foc aprins.
Reproduceri foto: Horia Turcanu