"In copaci, prin vechi coroane,/
Seve urca in artere/
S-ar parea ca-n tevi de orga/
Suie slava de Inviere".
Lucian Blaga
Asteptand Mirele
De Pasti, portile grele ale cerului se deschid. Lumina harica ne cuprinde pe toti, iar la Ierusalim lumanarile celor mai credinciosi se aprind de la sine. Suntem in plin mister, in taina cea mai adanca. Hristos ne bate la fereastra si asteapta sa-L poftim inauntru. Suntem oare pregatiti ca Mirele sa ne calce pragul?
Prinsi in harmalaia marelui oras, se intampla sa lasam totul in ultima clipa. La tara, este altceva. In simplitatea lui ancestrala, taranul ia cuvantul drept realitate si se pregateste din vreme pentru marea intalnire cu Hristos. In satul bunicilor mei, Schitul Duca, mai exista si astazi obiceiul ca in Saptamana Patimilor, toata lumea sa posteasca "de rece", sa nu manance fiertura sau alte bucate trecute prin foc. Vigilenti, vecinii se supravegheaza peste gard unii pe altii. E mare rusine si prilej de revolta ca din hornul bucatariei cuiva sa iasa fumul tradator al lacomiei si neinfranarii poftelor. Din zemnicul casei (o groapa simpla, adancita in mijlocul curtii, ca un mormant domestic) se scot ofrandele postirii celei aspre: ultimele muraturi, harbujii si patlagelele cumplit de sarate, ceapa si perjele uscate, merele pastrate in causul lor protector de paie, nucile si strugurii stafiditi de cu toamna, nu inainte ca, de Florii, toti cei de-ai casei sa se dedulceasca ritualic si in tacere cu o combinatie pe care nu am inteles-o niciodata: castraveti cu miere de salcam.
In Saptamana Mare, nimeni nu mai iese la camp. E saptamana innoirii. Toata lumea "lipeste" tavanul, podeaua si zidurile saracacioase ale caselor, da cu var si sineala gardul, pomii, tinda, sobele de lut si camera de oaspeti, in timp ce gospodinele pregatesc straiele cele noi de sarbatoare - o bluza macar sau un tulpan cu franjuri lungi, cumparat din vreme de la targul Codaiestilor.
In satul bunicilor mei, Pastele are culoare si miros. In Sambata Mare mai ales, pe ulite miroase a proaspat, a var si rufe curate, spalate la zolitor, cu cenusa si imense bucati de sapun de casa; miroase a pamant reavan si frunze uscate, arse mocnit in mijlocul gradinii, in timp ce din cunia bucatariei se strecoara arome catifelate de lipie, placinte si cozonaci bine dospiti, cu nuca si mac, cu esente de vanilie si coaja maruntita de alamai.
Hristos se apropie de marginea satului, venind dinspre sosea, si oamenii se grabesc, se agita incet, aranjand masa de a doua zi, cu strachinile de lut aliniate din vreme si imensa mamaliga aramie invelita in stergar, iar in capul mesei, la loc de cinste, un tacam in plus, pentru oaspetele cel mare, ce i-ar putea trece pragul casei, ostenit si flamand de atata drum.
Ceva mai tarziu, spre crucea noptii, taranii ies la poarta si isi cer iertare unii altora, plecand apoi impreuna pe drumul bisericii. Stau nemiscati pana dimineata, pana la ultimul amin, pentru a purta apoi lumina si ofranda de bucate la capataiul celor raposati din cimitir, pomenindu-le numele si varsand o lacrima de vin pe mormant. Nu stiu daca e canonic sau nu, dar asa sunt taranii din satul bunicilor mei: refuza sa uite. Strigand tacut numele strabunilor blajini, ii invita la praznic si-i omenesc cu un gand. Nu-i considera morti, ci numai adormiti.
De cate ori ma duc la tara sa petrec Sfintele Pasti, ma minunez de linistea curata si tainuita din biserica, de nemiscarea darza a batranilor adunati pe soleea din fata altarului si ma intreb cum ar arata viata noastra fara acesti tarani. Ce pustiu apasator ne-ar fi dat sa traim. Ostenitorii ogorului sunt sarea pamantului pe care calcam. Fara ei, fara palmele lor crapate de munca, sarbatorile si-ar pierde culoarea si aroma innoitoare de paine, de cozonac, de aluat dospit.
La miezul noptii, in satul bunicilor mei, clopotele bat navalnic. Vestea Invierii lui Hristos strabate ca un fior multimea. "Veniti de luati lumina" canta tunator vocea preotului. E un indemn si o porunca. Adunati cu totii sub bolta pascala, implinim legea cea noua a lui Hristos. Sa ne iubim unii pe altii, cum si El ne-a iubit pe noi.
Sorin Preda
Invierea primaverii
Pastele a fost intotdeauna, poate mai mult decat alte sarbatori, o sarbatoare a curateniei, a puritatii, a unui nou inceput. O lasare in urma a tot ce era cenusiu, murdar si greoi. O depasire si inlaturare a zgurei de peste an. Innoirea de Paste incepea ca intotdeauna cu aceea a casei, a gradinii, a hainelor. Urma apoi curatenia cealalta, mai anevoioasa uneori, curatenia de ganduri nelalocul lor, de banuieli, de presupuneri, de acuzatii fara rost, de vorbe spuse la repezeala. Nu intotdeauna reuseam sa fac curat in suflet, asa ca in casa pe care o lustruiam, si de aceea ramanea uneori, ca o umbra, sentimentul de culpa, de vinovatie, ca n-am putut sau n-am stiut sa inlatur, sa sterg ceea ce apasa ca o greseala. Ca n-am cunoscut si acceptat intotdeauna umilinta binefacatoare a marturisirii, ca n-am inteles libertatea extraordinara pe care aceasta ti-o da in momentul in care poti sa-ti asumi toate faptele si gandurile. Recunosc ca as vrea tare mult in anul acesta, mai mult decat altadata, mai mult poate ca oricand, sa am puterea si sa stiu sa incep aceasta sarbatoare a Pastelui, cu inima si gandul senine, sa las lumina sa straluceasca deplin in dimineata Invierii Domnului.
In locul in care m-am nascut, in sirul sarbatorilor mari, "zile insemnate cu cruce rosie", cum le zicea Buna, pe primul loc era Craciunul. Cu Pastele se intampla ceva cu totul deosebit. In primul rand, Pastele nu avea o zi fixa a lui, si asta, in ochii mei de copil, ii scadea oarecum din importanta. Avea, in schimb, ceva mai mult decat Craciunul, avea un anotimp intreg: avea primavara, uneori senina si luminoasa, altadata, mofluza si capricioasa. De aceea, pentru mine Pastele a ramas pana astazi o sarbatoare a descoperirii primaverii si a trezirii odata cu intreaga natura. Cu alte cuvinte, dincolo de toate, Pastele a fost, mai ales, o sarbatoare a invatarii lumii si a cunoasterii ei pana in cele mai mici amanunte. Si am avut marele noroc, care m-a influentat pana acum tare mult, am avut norocul sa cresc la o margine de padure si sa incep sa cunosc lumea de-acolo, dintre copacii aceia batrani pe care si-acum, cand stau asa departe de ei, ii visez. N-as putea spune, in acest moment, in care an am descoperit pentru prima oara tufele de calugarasi viorii din poiana cu musuroaie, pe unde-mi faceam veacul, de cum se topea zapada. Stiu doar ca a fost intr-o primavara demult. N-as putea spune nici cand am vazut, in cuibul lor de la marginea vaii, puii aceia mici de arici, rozalii, cu tepi moi, albastrui, sau care a fost ziua in care am adus acasa un pui golas de pasare, cazut din cuib, pui pe care l-am hranit ca o doica. N-as putea spune daca a fost de Paste momentul in care am descoperit, pe-un fir de iarba, o buburuza galbena si nu rosie, cum le stiam, sau ziua aceea in care m-am luat la intrecere cu ploaia, fugind inaintea perdelei de apa ce se apropia. N-as putea preciza cand exact s-au petrecut toate acestea, dar stiu ca sunt legate de primaverile de atunci, pe care le pot reinvia acum, in cateva vorbe. Si daca ma straduiesc, cred ca pot simti chiar mirosul proaspat, umed-racoros al cararii pe care intram in padure, gustul iute al frunzelor de leurda pe care le mancam cu paine unsa cu untura, si pot auzi vorbele Bunii, care ma certa de cate ori ma intorceam tarziu din expeditiile mele, flamanda si intotdeauna cu papucii uzi. Pentru ca asa se intampla: ajungeam mereu prea tarziu la sarbatoarea de acasa. Eram totdeauna in intarziere, iesita din randul celorlalti, din randul "cumintilor". Pierdeam mereu cate ceva din desfasurarea ei si cand ajungeam acasa, amuteam in mirosul dulce de pasca si cozonac, in fata oualor rosii puse in cosarga cea mare, plina cu frunze verzi de salcie si matisori. Acasa trebuia sa intru in rigorile unor intamplari care, toate la un loc, purtau numele de Paste, ceea ce mi se parea atunci o ingradire. Cata diferenta intre sarbatorile mele zilnice din padure si Sarbatoarea de acasa, aceea in care toti erau imbracati frumos si stateau pe scaune la masa, in camera cea buna, cand radeau si se purtau de parca nu s-au vazut cine stie de cand si se straduiau sa se bucure in vorbe unul pe altul! Asa ca, daca ar trebui sa vorbesc despre cea mai frumoasa amintire de Pasti, n-as putea numi o intamplare anume, dar am in minte chipul unui copil stingher, imbracat cu haine noi, asezat cuminte pe un scaunel, la fereastra ce se deschidea inspre padure, si care astepta, in vreme ce toti ceilalti radeau si se distrau, astepta sa vada invierea primaverii.
Otilia Teposu
Ridicati portile!
Ca de fiecare data, ma apropii de Pasti cu sfiala si speranta, cu inima la panda. Stiu, fireste, ca urmeaza o sumedenie de lucruri placute: arome de cozonaci, aburi din cratitele cu bunatati, chipuri zambitoare adunate in jurul mesei, zbarnaitul harnic al telefonului si, la celalalt capat al firului, vocile unor oameni de care imi era dor, totodata timpul nimerit si prilejul de a face mici bucurii celor mai putin norocosi. Toate acestea sunt frumoase si bune. Dar dincolo de ele, staruie perpetuu marele mister pe care, an de an, il astept si il caut, il banuiesc si il cuget, insa niciodata pana acum n-am izbutit sa-l simt pe de-a-ntregul. Pastele este sarbatoarea cosmica a vietii redobandite, rascumparate prin jertfa, el celebreaza eliberarea din temnita mortii, un nou inceput. "Cei ce sunteti in intuneric si in umbra mortii, lumina straluci-va peste voi", suna promisiunea solemna a Bisericii. Iar David, psalmistul proroc, spune: "Ridicati, capetenii, portile voastre si ridicati portile cele vesnice si va intra Imparatul slavei". Astfel vesteste ce avea sa se petreaca o mie de ani mai tarziu si ce vedem in icoana bizantina a Invierii: in vreme ce trupul sfartecat de piroane si bice doarme in pestera strajuita de soldati, Fiul lui Dumnezeu a coborat in regatul subpamantean al beznei. Haul negru se casca sub talpile Lui, de o parte si de alta stancile despicate s-au dat in laturi, lasandu-L sa treaca, intre ele izbucneste lumina fagaduita. Ma gandesc ca acum ar trebui ca inimile noastre sa explodeze, peretii de stanca sa se despice, portile sa se deschida, ca sa-L primim asa cum se cuvine pe Imparatul slavei. Si ma intreb ce anume as simti, daca asta s-ar intampla intr-adevar.
Insa, ca de obicei, nu gasesc in mine decat franturi din sentimentul acela.
Intorcandu-ma cu gandul catre indepartata mea copilarie, imi amintesc slujbele de Inviere de la Manastirea Casin, corul care canta din balconul inalt de deasupra coloanelor. Vocile aveau un sunet ingeresc si siluetele coristilor, suspendate in aer, aproape de acoperis, pareau gata sa-si ia zborul spre ceruri. Dar mai ales imi amintesc de parintele Dimitrie Balaur. Inalt si uscativ, cu trasaturi fine si o paloare monahala. Mie infatisarea lui ascetica imi inspira un respect amestecat cu teama, deci m-am supus fara cracnire, cand mi-a poruncit la spovedanie, sa nu care cumva sa lipsesc duminica de la biserica. Iar cu timpul, am descoperit ca prezenta acolo imi strecura in suflet o bucurie secreta, prea intima, ca s-o pot marturisi cuiva. Totusi, in cele din urma, m-am razletit de parintele Dimitrie. Va fi fost intai nonconformismul varstei, dupa aceea m-au absorbit studiile, cariera, prietenii, lecturile, iubirile, ambitiile. Am hotarat ca n-am nevoie de sfaturile unui duhovnic si ca-mi voi construi propriul meu cod moral. Mai tarziu, mi s-a povestit ca in 1959 fusese arestat parohul, preotul Manta, si nimeni nu l-a mai revazut vreodata. Dupa o saptamana, l-au ridicat si pe parintele Balaur din liturghie, i-au ingaduit doar s-o sfarseasca si sa-si dezbrace odajdiile. I-au dat drumul de la Gherla dupa cinci ani, insa n-a fost reprimit niciodata la Manastirea Casin.
S-au scurs trei decenii pana sa-l reintalnesc, intamplator, intr-o biserica micuta, unde fusesem chemata sa asist la un parastas. Slujea alaturi de un preot tanar, era slab si fragil, garbovit si putin copilaros. Nu intelegeam de ce ma intimidase altadata, acum mai degraba ma induiosa. Dar forta si caldura cu care se ruga ma copleseau. Pe neasteptate, am simtit cum irumpe in mine torentul acelei tainice bucurii, de mult uitate. Ca si cum m-as fi intors in sfarsit acasa, dupa o ratacire haotica printre aparente. Icoanele ma priveau cu infinita blandete si ochii inotand in lacrimi, sau poate ca erau lacrimile mele. Ne aflam abia la un inceput sovaielnic de primavara, insa pentru mine a fost chiar Pastele, un Paste numai al meu, aceeasi ingemanare de moarte si de viata: disparitia unui om drag deschisese calea, pentru ca sufletul sa mi se poata trezi. Apoi am revenit acolo mereu si mereu, fara sa mi-o mai ceara parintele. Pur si simplu, nu puteam face altfel, caci imi era limpede ca in acel moment si in acel loc, incepuse deja cea mai importanta calatorie a vietii mele. Dar asta e o alta poveste.
Adriana Rotaru
De Pasti, la Sirnea
Undeva, in mijlocul muntilor, la poalele Pietrei Craiului, exista un sat numit Sirnea. Acolo, singuratatea e uneori dureroasa. E o singuratate in doua culori: mai intai alba, cand se lasa incet iarna solemna si raman in urma doar casele zgribulite, ce cateodata dau impresia ca prind viata. Si daca te uiti mai de-aproape, fara ca ele sa observe, daca te furisezi, le poti chiar vedea luptandu-se cu nametii, le vezi cum se zbat cu miscari greoaie, gata sa invinga viscolul usturator, aproape tarandu-se una spre cealalta, ca sa se incalzeasca.
Asa este singuratatea alba in Sirnea, cu oamenii ei ca niste puncte mici, parca priviti de undeva, de sus, mereu urcand sau coborand cate un deal.
Dar cand somnul se ridica, Sirnea toata devine verde, si atunci se aude de pretutindeni un sunet sacadat, ca torsul unui motan somnoros. E vantul din satele de munte, ce anunta mandru si ceremonios ca se apropie Pastele.
Acolo, departe de zgomot, in lumea lor, printre reguli respectate cu sfintenie, oamenii primesc sarbatoarea cu sufletul, simt miracolul si-l ocrotesc. De altfel, Pastele vine intotdeauna mai intai in Sirnea, si de-acolo trece grabit muntele, noaptea, uneori pe bajbaite, alteori alergand, pentru ca pana dimineata sa ajunga in lumea larga.
De la ei, de la sirneni, am invatat cu mult timp in urma, ca atunci, inainte de sarbatori, trebuie sa vorbesti si sa respiri mai usor, pentru ca si Pastele vine tiptil. Am invatat ca Sarbatoarea Sfanta trebuie intampinata incet, atat de incet, incat sa nu strici ordinea lumii, sa nu deranjezi oranduiala straveche si, mai ales, sa nu trezesti casele.
E liniste, e seara si eu astept Pastele. Il astept gandindu-ma la Sirnea, la oamenii ei cu fete brazate si buimace, la invataturile lor si la credinta fara vorbe, pentru ca acolo, ca nicaieri altundeva, esti mai aproape de cer. Si ca in fiecare an, de Pasti ma voi duce la Sirnea, ajungand exact in toiul pregatirilor, in forfota surda a mirosurilor, intampinata de bunicii mereu veseli si de motanul portocaliu Tanu, cu ochii lui mici si aposi. Si voi intra alergand in casa, bucuroasa sa particip la ritualurile binecunoscute in care bunica, cu indemanarea ei de femeie simpla dar muncitoare, pregateste ouale, inghesuindu-le pe toate, unul cate unul, intr-o oala albastra, special pregatita pentru aceasta strasnica operatiune; sa trebaluiesc pe langa ea cuminte, ca un soldat gata oricand pentru noi ordine, si sa astept momentul magic in care va scoate, pe rand, ouale vopsite afara, studiindu-le pe fiecare in parte, ca nu cumva sa scape ochilor ei ageri vreo crapatura cat de mica. Iar eu, in urma ei, le voi inveli usor cu un stergar alb si curat, pastrat intr-un dulap vechi, printre iconite sfintite. Apoi va urma pasca, si vor urma dupa ea si celelalte, vor veni si rugaciunile, la inceput sfioase, vor fi cantecele bunicii, rasetele mele si va mai aparea si Tanu, din cand in cand, gudurandu-se rugator pe la picioarele noastre. Asa se va duce un alt Paste petrecut la Sirnea, undeva unde timpul se masoara in povesti, iar motanii dorm cat e ziua de lunga, unde oamenii asteapta sarbatoarea in cumintenie si unde rugaciunile sunt parca mai aproape.
Apoi, cand totul se va sfarsi, mult prea repede pentru mine, voi pleca, dupa cateva zile de caldura sufleteasca, intorcandu-ma la viata mea si la obiceiurile mele prafuite, pentru ca, din pacate, lumea in care traiesc eu acum e mult prea departe de locul acela unde copacii vorbesc intre ei, unde copacii sunt vii. Sirnenii vor urca si vor cobori iar dealurile, motanul meu portocaliu si batran se va scufunda in lene si melancolie, iar casele vor continua sa doarma asteptand Sirnea alba.
Maria Teposu
Sunt 90 de ani de atunci...
Anul acesta, in prima zi de Pasti, voi implini 90 de ani. O varsta greu de asociat cu vioiciunea trupului si a spiritului, dar bunul Dumnezeu, in marea lui indurare, m-a lasat sa traiesc o viata implinita, mi-a daruit mobilitate si o minte agera, "ca la 40 de ani", cum spun copiii mei. Dar desi sunt de-odata cu veacul, amintirile mele sunt puternice si curate, ba intre ele, la loc de frunte se afla imaginile stralucitoare ale primului Paste pe care mi-l amintesc. Era in anul 1921, aveam 6 ani si cresteam in casa parintilor mei, gospodari bucovineni, cu stare, in Comuna Stupca, judetul Suceava. Pastele din anul acela cazuse ca si acum, "in vara", cum se spunea la noi, adica la inceputul lui mai.
Familia noastra era formata din parinti, 7 frati si 4 surori, dintre care doua erau maritate si fratele cel mai mare era tanar invatator in sat. Eu eram penultimul copil, iar ultimul era un frate de trei ani, de care trebuia sa am grija tot timpul. Pe ceilalti, majoritatea elevi la liceul din Suceava, ii asteptasem cu nerabdare, sa vina acasa in vacanta care incepea in Duminica Floriilor si tinea pana la Duminica Tomei.
Centrul existentei noastre erau parintii, pe care i-am vazut toata viata lor purtand numai costume nationale. Pe tata, inalt, oaches, cu ochi caprui, cercetatori, sub sprancene stufoase, cu mustata si cu plete pe umeri, mi-l inchipuiam mai tarziu, cand invatam istorie, ca seamana leit cu un razes traitor pe vremea lui Stefan cel Mare. Mama, blonda, alba, cu ochi blanzi si albastri, era nu numai o gospodina desavarsita, ci si cea mai inteleapta femeie pe care am cunoscut-o in lunga mea viata. Ea a insistat ca 7 dintre noi sa mergem la scoala mai departe, dar pe toti, cu sau fara invatatura inalta, ne-a educat in asa fel, incat s-a putut mandri cu noi toata viata.
Imi amintesc interesul cu care urmaream pregatirile ce se faceau pentru Marea Sarbatoare, la care dadeam si eu ajutor dupa puterile mele. Mama facea mai intai curatenie amanuntita, scutura si spala totul. Toata mobila noastra, lucrata de mesterii satului, era frecata cu nisip, spalata cu lesie si apoi limpezita, de ramanea aproape alba, de curata ce era. Toate incaperile erau varuite, la fel si peretii exteriori ai casei. Fata acesteia, indreptata spre sud, stralucea orbitor sub lumina soarelui. In partea de jos, acesti pereti aveau un brau lat, portocaliu, facut cu lutisor fin, luat dintr-un loc anume, de langa imasul satului, cu care mama improspata si prispa, ca sa fie aparata de ploi. Intre portocaliul si albul peretilor, mai tragea un brau lat de trei degete, albastru intens, care inviora si intregea haina de sarbatoare a casei.
Intre timp, tata cu baietii oranduiau prin sura si grajd, cercetau gardurile, stropeau si maturau curtea, drumul si santul. In odaia mare, pe laita asternuta cu un tolisor ingust si inflorit, mama pregatea hainele de sarbatoare, puse in teancuri, unele langa altele, pentru toti membrii familiei. Pe atunci, fratii mei, elevi, purtau la liceu doar costume nationale simple. Camasile lor de sarbatoare, tesute din bumbac alb ca laptele, aveau si modele nationale, cusute de mama cu matase sau margele. Doamne! Cat putea munci o gospodina in acele vremuri, cand avea o casa care trebuia impodobita cu scoarte, toluri, prosoape mestesugit inflorite, pentru pus la icoane, si copii care trebuiau imbracati cu haine facute doar de mainile ei, maini scumpe si fara odihna.
Vinerea Mare era ziua cand se vopseau ouale, o covata de oua rosii, pe care eu le ungeam cu feliute de slanina ca sa straluceasca, iar sambata se pregatea mancarea. Cand pe plita larga fierbeau oalele, in cuptorul adanc, in care incapeau 9 tavi mari si rotunde, se coceau mai intai painile, framantate de cu noapte, si apoi urma un cuptor de pasca cu branza, ca sa se sature toti de ceva bun si dulce, dupa lungul post al Pastelui.
In acest timp, eu ii dam tarcoale tatei, care monta in curte, aproape de poarta, Scranciobul nostru de lemn, cu o scandurica lata, pe care stateam mai mult in picioare, cand zburam pe sus, incoace si incolo. Scranciobul acela sta afara doar doua saptamani, apoi era desfacut si pus la pastrare, pentru inca un an de zile, fiindca noi, copiii, aveam cu totii responsabilitati dupa varsta si treburile nu sufereau amanare si nici pierdere de vreme cu scranciobul.
In ziua de Vinerea Mare, incepea pentru mine intr-un fel Marea Sarbatoare. De ce? Fiindca toate mamele din sat isi imbracau copiii mai mici cu hainute noi si ii scoteau ca sa mearga la biserica, sa treaca pe sub "Aer". Nu am uitat niciodata camasuta alba cu model national, cusut cu matase rosie - "cu pui", cum se spunea pe la noi, si fustita creata, rosie cu bulinute albe, care se tinea de mine cu doua bretelute incrucisate pe spate, toate croite si cusute de mama. La fel de aratos era si fratele meu mai mic, pe care-l tineam de mana, imbracat in costum national pe masura lui, cu camasuta cu puisori negri. La biserica ne intalneam cu ceilalti copii din sat. Ma vad aievea, trecand pe sub masa sfanta de nenumarate ori, pana ameteam, si ma tem ca ne lipseau tristetea si reculegerea potrivite momentului, caci erau o permanenta foiala, mici imbranceli, mers in patru labe si zor sa ajungem iar la rand si de acolo din nou sub masa.
Sambata seara, dupa ce toate treburile erau terminate si totul oranduit in jurul nostru, plecam cu totii la Inviere. Noaptea, biserica noastra, mare cat o catedrala, mi se parea si mai impunatoare. Oamenii paseau tacuti, cu sfiala, rar se auzeau soapte, toti pareau coplesiti de importanta momentului. Cand preotul Onufrei Mironovici chema solemn, din usa mare a altarului: "Veniti de luati lumina!", batranii satului se apropiau primii, isi aprindeau lumanarile, apoi, dupa ce Sfanta Lumina umplea biserica, ieseam cu totii afara in curte. Odata cu citirea Evangheliei, porneau sa sune clopotele. De pe dambusorul de langa clopotnita, unde ma urcam, ca sa vad mai bine ce se intampla in jur, sorbeam, cu inima batand sa-mi sparga pieptul, taina cutremuratoare a momentului, pastrand pentru toata viata, trairea cu mare emotie a Noptii Sfinte. Corul bisericii, format de fratele meu, invatatorul Constantin, intona "Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte, viata daruindu-le", impreuna cu toata lumea venita la biserica. Cu ei am cantat si eu, caci toti fratii am semanat cu tata, care era cantaret la strana, iubeam muzica si aveam voci frumoase.
Parca ma vad in Duminica primei zile de Pasti. Soarele poleia satul, care cinstea cu evlavie si credinta cea mai mare sarbatoare a crestinatatii, asa cum o facea, prin acele locuri, din mosi stramosi. Lumea aceea simpla credea nelimitat ca Hristos s-a jertfit pentru mantuirea oamenilor, lasandu-L sa le umple inimile de fericire si pace. Eu, scaldata in lumina aurie a soarelui, ma vad privind cu interes, din coltul casei, parul de langa fantana, care tocmai inflorise. Pe florile lui albe, care se decupau pe albastrul cerului, parca spalat proaspat, zumzaiau albinele. Peste case plutea sunetul clopotelor, caci era obiceiul ca tinerii sa se urce in clopotnita si, pana dupa amiaza, sa bata toaca si sa traga clopotele, si desi o faceau pe rand, fiecare dupa cum se pricepea, sunetele cristaline, acum intrerupte, acum navalnice, vesteau iar si iar, ca lumea isi sarbatorea mantuirea. Fericita de feeria care ma inconjura, m-am asezat la soare, pe laita de pe prispa, apoi m-am intins pe lemnul incalzit de soare si am adormit in zumzet de albine, ciripit de pasari si franturi de cuvinte ce razbateau din casa. Somnul acela dulce si adanc apartine doar copilariei fericite si nu mai poate fi intalnit niciodata in viata.
Dupa amiaza, pe la orele patru, toata familia ne-am pregatit sa mergem la Vecernie, sau cum i se mai spune, "Invierea a doua". Atunci am avut o surpriza care mi-a taiat rasuflarea. Cand sa ne imbracam, am vazut-o pe mama despaturind nu doua, ci trei catrinte, toate tesute cu acelasi model imparatesc, cu fire de aur si argint, iar cea de a treia era pe masura mea. Imbracata ca o regina, am iesit in fata casei unde ne asteptau fratii, care imi pareau, si ei, Feti-Frumosi, in costumele lor albe ca spuma, pe care straluceau flori si frunze cusute din margele de sticla.
Cred ca aceasta era rasplata vietii de munca, abnegatie si sacrificii duse de parintii nostri, sa ne vada in jurul lor sanatosi si fericiti. Drumul, curtea si gradina bisericii erau pline de oameni, imbracati in straie noi, cu fete zambitoare, si peste tot rasunau singurele cuvinte de salut ce aveau sa fie folosite pana in ziua de Inaltare a Domnului: "Hristos a inviat", "Adevarat a inviat".
Asa se sarbatorea Pastele in satul meu natal, in vremurile de demult. Astazi, aceasta mare sarbatoare aduna la biserica alte generatii, lumea este moderna si foarte eleganta, stralucesc putine costume nationale, dar multe bijuterii din aur, femeile nu-si mai imbraca familia cu lucrul mainilor lor. Ma bucur ca traiesc civilizat si inlesnit, ca au frigidere, aragaze si masini de spalat, bai cu gresie si faianta. Dar nu pot vedea daca ceea ce trebuia sa ramana neschimbat in sufletele lor, si anume dreapta credinta stramoseasca, este tot atat de vie, ca pe vremurile despre care v-am povestit.
Artemiza Parascan -
str. Anastasie Crimca nr. 1,
sc. A, ap. 20, Suceava