Otilia Badescu
"Tocmai eu a trebuit sa transform argintul in aur"
In lumea sportului exista sportivi, sportivi mari, sportivi foarte mari si sportivi desavarsiti, iar eu cred ca desavarsit este sportivul care mai intai de toate e Om. In ce-o priveste pe marea maestra a tenisului de masa romanesc, Otilia Badescu, ea este, cu siguranta, un asemenea om. Chiar daca viata nu ar fi dus-o catre sport, ea ar fi stralucit in orice alta activitate. Este sincera, curajoasa, vesela, buna si, mai ales, temerara. La 34 de ani, ea ne-a adus, impreuna cu colegele ei, o noua bucurie... de aur. O bucurie care mai iradiaza si astazi, dupa o luna de la marea victorie obtinuta in Danemarca. Bineinteles ca interviul pe care i l-am solicitat are loc in sala de antrenament, a doua ei casa.
"E micuta, dar bate tare"
- Felicitari! Echipa feminina de tenis de masa a Romaniei este pentru a treia oara campioana europeana. Introdu-ne, te rog, in atmosfera acestei extraordinare victorii...
- In primul rand, trebuie sa spun ca Danemarca a organizat pentru prima oara un campionat european la tenis de masa si lipsa experientei s-a simtit. Programul competitional nu a fost prea bine pus la punct, adica au fost enorm de multe meciuri, iar pauzele foarte mici. Spre deosebire de campionatele mondiale, unde concursul individual se separa de cel pe echipe, intre concursul individual si cel pe echipe n-a existat, acum, la Campionatele Europene, nici o pauza. A fost mai mult decat obositor! Am terminat meciul pe echipe la ora zece seara, a urmat festivitatea de premiere, intalnirile cu presa... am adormit dupa miezul noptii. A doua zi la unsprezece, deja jucam la dublu, seara la cinci jucam la simplu, iar a doua zi dupa-amiaza, am jucat patru meciuri consecutiv (de la trei jumatate la noua jumatate); urmatoarea zi, alte patru meciuri consecutiv. Si au fost chiar consecutive, pentru ca nu am avut nici macar cinci minute intre ele sa-mi trag sufletul, iar doua dintre ele erau pentru medalie. Chiar am incercat sa aman un meci, dar organizatorii m-au refuzat. Dar nu vreau nicidecum sa dau vina pe oboseala, pentru ca nu am reusit mai mult la individual sau la dublu. Oboseala e aceeasi pentru toti. Eu am resimtit-o mai tare, pentru ca lucrurile au evoluat astfel incat eu am fost cea care trebuia sa aduca victoria Romaniei. Eu trebuia sa transform argintul in aur. Eu eram cea care aducea bucurie sau tristete. Nu va imaginati ce presiune... Asa ca am incercat sa ma motivez cu ganduri, cu imagini, cu "viziuni" care sa ma determine ca, pur si simplu, sa nu pot pierde. Mi-am imaginat, de pilda, cum echipa Croatiei, la ultimul punct, ar fi sarit in sus, s-ar fi bucurat, ar fi tipat de fericire daca ar fi castigat. Imagine de cosmar!... Apoi mi-am imaginat chipurile noastre, fetele lungi. Asta mai ales pentru ca noi nu stim sa pierdem, si nu ma refer aici la sportivi, ci mai ales la cei din jurul nostru, la oficiali. Doamne, vedeam in mintea mea fetele "conducerii", privirile lor acuzatoare... groaznic. Alt impuls mi l-a dat faptul ca stiam ca meciul va fi televizat. In urma carierei mele sportive, eu mi-am atras de-ajuns de multi admiratori, oameni care ma indragesc si asteapta mult de la mine. Stiindu-i acolo, in fata ecranelor, ce-ar fi insemnat ca tocmai eu, cea care ii bucurase atat in 2003, cand devenisem campioana europeana, tocmai eu sa fi dus la infrangerea Romaniei? Iata o alta imagine care ma bantuia inaintea meciului decisiv. Astea sunt clipe care nu se vor sterge niciodata din memoria mea... Cand mergeam de-a lungul salii incercand sa ma incalzesc, gandurile acestea nu-mi dadeau pace. Tin minte ca ma intrebau sportivi din delegatiile altor tari: "Ei, cum stai cu inima?", iar eu le raspundeam: "E micuta, dar bate, bate tare...". Si-apoi, ultima imagine de groaza: presa. Am stiut ca presa ar fi dat cu mine de pereti daca nu castigam! Scurt! Asa ca m-am rugat la bunul Dumnezeu, mi-am cerut iertare pentru toate pacatele, I-am promis ca nu mai fac (rade), m-am transformat intr-un robot, si m-am daruit integral jocului. In final, Romania a fost cea care a sarit in sus de bucurie.
"Am castigat, tocmai pentru ca nu s-a crezut in noi"
- Si totusi, inainte de europene, erau voci care nu prea credeau in voi, care va credeau depasite...
- Asa este. Si cel mai dureros e ca aceste voci sunt apropiate tenisului de masa. Iata inca un motiv pentru care victoria aceasta inseamna atat de mult pentru noi. Am castigat tocmai pentru ca nu s-a crezut prea mult in noi. Neincrederea ne-a intarit ca echipa, ne-am dat seama ca s-ar putea sa fim pentru ultima oara in aceasta formula, iar asta ne-a mobilizat extraordinar. Aceste rautati ne-au indarjit sa le demonstram tuturor ca mai aveam un cuvant de spus in tenis. Si am reusit, am reusit sa le "dam peste nas" celor care, desi au de castigat de pe urma rezultatelor noastre, tot nu se abtin de la comentarii rauvoitoare. Repet, am fost foarte mobilizate, ne-am incurajat permanent una pe cealalta. Sa-ti mai spun ceva. Jucatorii de tenis de masa din Romania sunt profesionisti. Se descurca cumva de unii singuri, joaca pentru cluburi din strainatate si vin cu drag la echipa nationala. In aceasta situatie sunt si fetele, si baietii - si sa nu-i uitam pe acestia din urma, care au avut un rezultat extraordinar, aducand prima medalie pe echipe tenisului de masa masculin! Culmea este ca tot noi suntem criticati ca jucam in strainatate, ca si cum noi am fi datori sa cream conditii bune in tara, sa infiintam cluburi puternice. In tenisul de masa la nivelul Romaniei nu exista nimic: nu exista o pregatire centralizata ca in gimnastica, sau in canotaj, sau... Este o mare nedreptate sa fim noi criticati, pentru ca exact cei care ne acuza sunt adevaratii vinovati pentru aceasta situatie. Noi, de bine, de rau, ne vedem de viata noastra, dar nu ne uitam niciodata tara; ei se folosesc de rezultatele noastre (prin bani si imagine), nu fac nimic, in schimb ne critica. In fine... ceea ce voiam sa subliniez in mod deosebit este ca acest rezultat este meritul numai si numai al sportivilor!
- Cornelia Vaida, reprezentanta Croatiei, cea pe care ai invins-o in meciul decisiv, este romanca. Ai trait, din cauza asta, o stare deosebita?
- Cred ca lucrul acesta m-a ambitionat si mai mult. Si eu am avut ocazia de foarte multe ori sa schimb tricolorul pe alt steag, dar n-am putut sa fac asta niciodata. Tin minte ca si pe vremuri, cand jucam impotriva lui Nemes, o alta fosta romanca, parca ma incrancenam mai tare.
"Mama este ingerul meu pazitor"
- Ce urmeaza de-acum incolo?
- Din 27 aprilie incep Campionatele Mondiale individuale de la Shanghai, asa ca nu prea am timp de odihna, mai ales ca va fi ultima mea competitie. Ce-o sa fac dupa aceea? Voi lua o pauza si, desi poate lumea se asteapta la asta, nu ma voi dedica antrenoratului. Oricum, nu imediat. Cred ca n-am sa ma mai apropii o perioada buna de masa de tenis, ca sa dispara saturatia, ca sa mi se faca dor. Am investit foarte mult in mine ca sportiva, am avut rezultate bune si ar fi cumva incorect sa devin antrenor si sa nu cred in asta, sa nu fiu la fel de dedicata, sa nu obtin rezultate, cel putin la fel de bune, pentru simplul motiv ca as fi plictisita. N-ar fi corect nici fata de mine, nici fata de elevi, nici fata de cei care ma apreciaza. Asta nu inseamna ca vreau sa stau degeaba. Imi doresc sa ma implic in altceva, sa ma folosesc de imaginea pe care am obtinut-o ca sportiva si sa incerc sa-i ajut pe altii. Am sa ma dedic activitatilor caritabile, cred ca as putea sa o fac foarte bine si mi-ar placea enorm. Iar apoi... daca voi simti ca flacara tenisului va arde in mine din nou la maximum, daca voi simti ca sunt din nou capabila sa dau totul, sa iau copilul acela si sa-l invat cu pasiune tot ce stiu, atunci am sa devin negresit antrenor.
- Ca veni vorba de copii... Visezi la o familie?
- Deocamdata, sunt un fel de Brigitte Bardot, mare iubitoare de animale. Am doi caini. Bineinteles ca vreau sa am o familie. La acest capitol, am mari discutii cu mama, care de mult asteapta nepoti. Imi tot spune de la o vreme sa las deoparte sportul, ca timpul trece. Are dreptate, mai ales ca eu imi doresc doi copii, desi nu mai pot sa le ofer diferenta de zece ani care exista intre mine si Mihai, fratele meu, si care e ideala. Nu ne-am certat niciodata, eu eram de-ajuns de mare cand s-a nascut el, ca sa-l pot iubi din tot sufletul, sa-mi dau seama cat de dragalas era, sa-l pot apara, invata. Acum ma ajuta el pe mine. Joaca tenis de camp, este mereu plecat in strainatate si cand vine e plin de informatii noi, ma invata tot felul de tehnici de antrenament, ma incurajeaza, alergam impreuna, ne antrenam impreuna... Ce mai, facem o echipa excelenta. El este cel care ma tine acum pe mine in priza. Iar daca el e "colegul" meu, mama este ingerul meu pazitor, am incredere deplina ca tot ce-mi spune e sincer. Chiar daca e mama mea, nu ma protejeaza cand gresesc, ne contrazicem, ne spunem parerile, dar totul este foarte constructiv. De-a lungul vremii, a invatat la fel de multe ca si mine, are ochi foarte bun, se pricepe la tenis de masa ca un specialist. Este partenerul meu de nadejde de pe margine. Sta si la antrenamente alaturi de mine.
- Iti multumesc pentru interviu si-ti urez mult noroc in continuare!
- Iti multumesc si eu, si as vrea sa le urez, la randul meu, multa sanatate si fericire cititorilor "Formulei As", printre care ma aflu si eu, dar mai ales mama, o mare admiratoare a muncii voastre.
Fotografii de Iulian Ignat (3)