Vreti sa mergeti in Franta? Pregatiti-va de o calatorie cu fruntea sus. Imaginea romanilor "negri" (hoti, cersetori, proxeneti) a inceput sa se inalbeasca ba, uneori, straluceste cu-adevarat. Prilej de sarbatoare pentru reporterii revistei "Formula As", porniti sa-si caute rudele de pe malul Senei
Romani cum n-a mai vazut Parisul!
Aflate mereu in cautare de senzational si sufocate de grija audientei, ziarele si televiziunile de la Bucuresti relateaza deseori despre romanii din Paris, doar ca despre niste dezmosteniti ai soartei, cersetori in metrou, spargatori de parcometre, suti ingeniosi din supermarketuri, proxeneti fara scrupule sau vanzatori umili de ziare in fata magazinelor Monoprix. Ei sunt aratati dormind in case abandonate, fara electricitate si apa, sub podurile Senei, in gari si in cutii de carton amplasate deasupra gratarelor de aerisire ale liniilor ferate. Cu o adevarata voluptate caricaturala, romanii parizieni sunt infatisati drept spaima negustorilor, campionii infractiunilor, devastatorii parcurilor pe care le golesc de flori, mizerabilii santierelor parasite, constructorii alienati ai bidonvilurilor de carton presat. Daca nu ai ceva din "sarea si piperul" sordidului marii metropole, risti ca reportajul sa nu-ti fie niciodata publicat sau difuzat.
Vazuta la fata locului - cel putin in ultima vreme -, realitatea este insa cu totul alta. Romanii emigrati dupa 1989 au reusit deja sa se impuna in diverse medii ale vietii pariziene, gratie inteligentei lor native si nivelului ridicat al invatamantului de acasa, demonstrand ca sunt cinstiti, ca au o pregatire profesionala de exceptie si un nivel cultural surprinzator pentru "bastinasi". Chiar daca, initial, au trecut prin purgatoriul unei locuinte mizere sau al unei slujbe umilitoare si prost platite, pana la urma, cu daruire si sacrificii, cu ambitie si curaj, au trecut inaintea multor parizieni, starnind gelozii si reactii nu intotdeauna amicale. Ma gandesc la profesorul Constantin Zaman, doctor in economie la Sorbona, care ocupa deja un loc in elita stiintifica a Uniunii Europene. El face parte dintr-un grup foarte restrans de experti si oameni de stiinta in acelasi timp. Intr-o pozitie similara se afla sotia sa, Mariana Zaman Morariu, administrator de proiecte ale Ue, in cadrul celebrului Institut Roses al Universitatii Sorbona. La un moment dat, profesorul Zaman a fost pus in delicata situatie de a preda economie si matematica studentilor francezi, in tara care a dat Europei mari economisti si mari matematicieni. Dar daca dr. Zaman a parasit in cele din urma universitatea, nu a fost din pricina timiditatii in fata noilor sai compatrioti, ci pentru a castiga un salariu mai mare, in corpul de experti al Ue. Cartea sa de vizita ii deschide acum orice usa ar dori, asa cum se va intampla, in viitorul deceniu, si cu colegii sai ramasi acasa, la Bucuresti, Cluj, Craiova sau Iasi.
La etajul I al Turnului Eiffel, se afla celebrul restaurant "Altitude 95", in care s-au turnat nenumarate filme cu Jean Gabin, Alain Delon, Catherine Deneuve si alti monstri sacri ai ecranului. Pentru unicitatea sa, acest restaurant este unul dintre cele mai vizitate din Europa. Daca vreunul dintre cititorii nostri ajunge sa bea o cafea pe terasa unde se intalnea Comisarul Maigret cu mafiotii, sa stie ca decoratiunile interioare au fost realizate de romani! Sorin Luciu (luciusorin@wanadoo.fr) se numeste patronul firmei care, intr-o competitie teribila, a castigat licitatia pentru decoratiuni si pentru instalarea unui sistem ingenios de incalzire si conditionare a aerului, in dublu plafon. Adevarat personaj romantic (din tipologia "astazi Ion fara tara, maine rege"), antreprenorul Luciu si-a inceput activitatea de la zero, cu bani imprumutati si fara un adapost unde sa puna capul jos. Astazi, este unul dintre cei mai cautati constructori, iar firma lui realizeaza lucrari de mare amploare, de milioane de euro, pentru spitale si pentru imobilele sociale ale primariilor. El are santiere mari si efectueaza toate lucrarile numai cu romani pe care ii ajuta, prin rotatie, o data la 1-2 ani, sa vina la Paris, cu acte legale de angajare, unora oferindu-le chiar cazare si masa.
La Universitatea din le Mans, unul dintre cei mai respectati profesori de economie este tot un roman: dr. Costin Zaharia (czaharia2000@yahoo.fr). Gratie aprecierii de care se bucura in mediile academice, d-l Zaharia a fost solicitat sa predea si la alte universitati din Paris si din provincie. Are articole publicate in jurnale de specialitate de prestigiu din Europa si din America, iar sotia sa, Andrada Zaharia, este angajata la prestigioasa institutie bancara "Caisse de Depot", ca economista.
Si profesorul Radu Vranceanu este un eminent om de stiinta in domeniul economiei. Preda la cea mai importanta universitate particulara de comert din Franta, Essec, si este directorul institutului de cercetare economica al acestei universitati. Foarte cunoscut in lumea academica, este considerat unul dintre cei mai mari economisti ai tarii sale de adoptie.
Dupa marii creatori si artisti ai secolului trecut (Elvira Popescu, Constantin Brancusi, George Enescu, Eugen Ionescu sau Emil Cioran), dupa scriitorii si publicistii din perioada comunista a refugiului politic (Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Dinu Flamand etc.), valul actual de romani din Paris este format din elita economica si tehnica, in pas cu vremurile. De cand am auzit vorbindu-se despre astfel de oameni, refuz sa mai urmaresc stirile despre smecherasii de Dambovita, care ne fac de ras pe malurile Senei. Nu mai au nici o semnificatie.
Ion Longin Popescu
Studenti si ambasadori
Student la Paris! Cati tineri nu au visat la asa ceva! De la James Joyce la Cioran si de la Picasso la Enescu, putine sunt personalitatile culturale mondiale care sa nu se fi oprit, o clipa macar, la cornul abundentei spirituale pariziene. Parisul este capitala culturala a lumii si, deci, cel mai bun loc unde un tanar sa absoarba ca un burete invatatura. Asta este una dintre misiunile sale acolo. Dar daca esti student roman si acasa tranzitia e tulbure, iti mai revine inca o misiune: fara sa vrei, esti ambasadorul tarii tale printre francezii obisnuiti, esti imaginea Romaniei dincolo de granitele ei.
Comunitatea studentilor romani este ca marime a doua in Paris, dupa cea a germanilor. Ce fac ei acolo? In primul rand, invata, si pentru asta au la dispozitie biblioteci exceptionale. Biblioteca Publica de la Beaubourg, unde ai trei etaje de carti, te plimbi printre rafturi si iti alegi ce vrei, unde poti invata orice limba a pamantului si poti sa asculti muzica sau sa vezi filme, e una dintre ele. Apoi e Biblioteca Nationala, construita in asa fel incat cele patru cladiri-zgaraie-nori seamana cu patru carti deschise, si unde cu un simplu click, ai o bibliografie completa la dispozitie. La ele se adauga toate bibliotecile universitatilor si cele de cartier, dotate ireprosabil, cel putin in materie de clasici. Tot ca sa inveti ai la dispozitie si cele peste 100 de muzee, de la celebrul Louvre la Muzeul Evantaiului, ca sa nu mai punem la socoteala zecile de institute specializate. Asadar, timp sa ai si chef de invatat! Si apoi, este marea tentatie, marea dorinta de a afla ce se intampla, care sunt noutatile, care sunt ideile noi: mergi la cursurile profesorilor celebri, la lansarile de carte, incerci sa nu ratezi vreun festival de film, o expozitie de avangarda, un concert mai putin obisnuit. Dar ca sa faci toate astea, iti trebuie un mic serviciu. Ceva simplu, care sa nu iti ocupe mult timp si sa iti aduca destui bani cat sa traiesti decent. Majoritatea studentilor romani lucreaza ca toti ceilalti studenti veniti din cele mai indepartate colturi ale lumii: receptionist, agent de paza, picolo sau baby-sitter. Sunt servicii unde lucrezi doua sau trei zile pe saptamana si asta iti permite sa ai o mansarda studenteasca de zece metri patrati si sa traiesti boem. Norocul este ca la Paris sunt placeri care nu costa prea mult. Poti sa stai o zi intreaga la terasa, rasfoind o carte, doar cu o cafea in fata: nimeni nu-ti spune nimic. Asta e Parisul! Te poti plimba pe strazi despre care ai citit, pe care le cunosti din Hugo sau Proust, sa treci aceleasi poduri pe care trecea Napoleon, te poti zgai ore intregi la Turnul Eiffel sau poti intra la Notre Dame de cate ori vrei, asta daca nu ti-ai propus sa ascuti un concert Mozart, in Jardin de Louxembourg, intins pe iarba: nu costa nimic! Si daca nu mai ai bani, pentru ca, in Montmartre, cu o seara in urma, ai baut o bere in plus, cantand cu studenti polonezi si magrebieni, Paris cest une blonde!, nu-ti ramane decat sa te intorci acasa, pe stradute mai ocolite, fara restaurante. E adevarat ca acasa inseamna cateodata marele campus studentesc Cite Universitaire, unde, din pacate, Romania nu are o casa pentru studentii ei. Spun asta, pentru ca fiecare tara are o rezidenta ce-i poarta numele: Casa Portugaliei, Casa Argentinei, Casa Americii etc. Exista pe vremea lui Nicolae Iorga si o Casa a romanilor... dar a fost desfiintata. Asa ca studentii romani sunt imprastiati prin campus, acolo unde au gasit locuri libere, si se aduna din cand in cand sa-si mai spuna noutati din Romania sau sa... joace cate o hora. Asta le mai alunga un pic dorul de cei dragi si de adevarata casa, Romania.
Ce se intampla insa cu a doua misiune a studentilor romani, aceea de ambasadori? Aici intervine performanta. Este cea mai buna carte de vizita a lor. Numarul mare de studenti romani se explica si prin faptul ca Franta a inteles sa incurajeze venirea tinerilor dotati, formati in Romania, ce necesita doar o specializare. Periodic se organizeaza "congrese de cadre", in care tinerii romani sunt recrutati inca de pe bancile facultatii, de marile companii franceze. Stagii, burse, cursuri gratuite, mici slujbe in cadrul firmei sunt strategii pentru a tine aproape minti luminate, ce parasesc institutii de invatamant celebre, cu rezultate exceptionale. Domeniile vizate sunt de obicei finante-banci, industrie, informatica, telecomunicatii. Ca student, toata lumea iti zambeste si te incurajeaza. Cand incepi sa lupti pentru un loc cat mai sus in ierarhie, lucrurile se schimba insa. Nu putine sunt vocile pe care le-am auzit spunand ca daca vrei sa reusesti in Franta, trebuie sa fii de zece ori mai bun ca un francez. Dar se pare ca romanii reusesc aceasta performanta cu brio. Multi tineri plecati din Romania, cu modestia esticului, dar si cu ambitia si curiozitatea aferente, ajung in varful institutelor de cercetare, al bancilor, al marilor companii. De ce nu fac ei imaginea Romaniei in Franta? La aceasta intrebare, doar presa franceza, care prefera sa vada jumatatea goala a paharului si presa romaneasca, campioana a denigrarii, ar putea raspunde. Pana atunci, tinerii romani viseaza in continuare sa fie studenti la Paris.
Catalin Manole
Parisul marilor romani
Rue de la Huchette este o straduta ingusta, romantica, decupata parca dintr-o litografie din secolul 18, in apropierea pietei Saint Michel. Fluvii de turisti se scurg printre zecile de mici restaurante, printre terase asa cum numai in Paris se afla, catre zidurile colosale ale bisericii Saint Severin. Toate limbile pamantului se amesteca intr-un murmur urias, caci Parisul, la ceasurile serii, este un turn Babel. Intr-un singur loc al acestei stradute, scurgerea multimii in cautare de distractii este strangulata. Zeci de oameni stau in fata unei intrari cu aer arhaic, asteptand sa patrunda in interior. Este Theatre de la Huchette, cu usile tapetate in afise alb-negru. De la orele 19 se joaca Cantareata cheala de Eugen Ionescu. De la orele 20, Lectia. O mica adaugire in dreptul titlului: al 48-lea an. Ce vrea sa spuna asta? Trec prin multimea de spectatori care asteapta afara si descopar ca majoritatea sunt tineri, francezi si americani cu aer boem. Intru si intreb pe cineva ce inseamna "al 48-lea an". Raspunsul vine razant, grabit: Lectia lui Eugen Ionescu se joaca fara intrerupere din 16 februarie 1957.
Am plecat multumit, ca si cum ar fi fost o izbanda personala, zambind, ca si cum as fi fost unicul detinator al unui secret, ca si cum notorietatea marelui roman mi-ar fi adus un mic avantaj asupra celorlalti, caci, imi spuneam, cati dintre cei din fata micului teatru stiau unde este Romania?
Asa mi-am dat seama ca exista un Paris al marilor romani, pe care cultura franceza i-a inghitit, dar i-a si onorat, un Paris aproape necunoscut, despre care ar merita scrise carti si facute filme, nu de catre francezi, ci de catre noi, romanii. Vedem in buletinele de stiri ale televiziunilor de la Bucuresti corespondente despre cersetorii romani ai Parisului, despre furturi si mizerie si saracie, dar n-am vazut niciodata un reportaj despre faptul acesta uimitor, ca intr-un teatru din inima boema si turistica a Parisului, de 48 de ani, se joaca cu sala plina spectacolele lui Eugen Ionescu. N-am vazut relatari despre felul in care francezii il considera pe Brancusi unul de-al lor, laudandu-se cu el, onorandu-l, reconstruindu-i atelierele si expunandu-i lucrarile, scriind carti despre el. N-am vazut nici un reporter de televiziune uimindu-se de faptul ca Parisul este plin de strazi si de piete purtand numele unor romani, ca vechile ziduri ale orasului poarta placi comemorative ale unor romani pe care Franta este mandra sa-i adopte. La doi pasi de Rue de la Huchette se afla faimosul Hotel Dieu, spitalul unde Nicolae Paulescu, omul care a descoperit insulina, a lucrat cu Etienne Lancereaux, si acolo o placa discreta ii poarta amintirea. La cinci minute de aceeasi strada Huchette, se afla biserica romaneasca din strada Jean de Beauvais, locul in care Brancusi a fost cantor, unde aprindea lumanari in zilele de sarbatoare si tragea clopotele "anilor sepia", de la inceputul secolului 20, in timpurile in care abia venise de la Hobita, pe jos, cu mult inainte de a deveni monstrul sacru de mai tarziu. Cine mai stie astazi ca in aceasta biserica venea Elena Vacarescu pe vremea cand devenise deja Ofiter al Academiei Franceze si membru al Legiunii de Onoare? Cine sa mai caute, in biserica romaneasca din inima Parisului, amintirea lui Cioran, Enescu si Mircea Eliade, care veneau aici in duminicile franceze ale gloriei lor?
Strazile Parisului sunt pline de ziduri in care sunt incrustate nume de romani. In Rue de la Colisee, se afla o casa care i-a fost martora lui Panait Istrati atunci cand a scris "Kira Kiralina" si "Nerantula", si martora a prieteniei lui cu Romain Rolland. Pe-atunci, nimeni n-ar fi crezut ca vor veni timpuri in care Istrati sa fie considerat un mare autor francez, tiparit si citit mai mult la Paris decat la Bucuresti. Pe strada St. Suplice, la numarul 28, se afla amintirea sculptata in bronz a Iuliei Hasdeu, putin mai departe, pe Vaugirard, se afla cladirea fostului Hotel al Principatelor Unite, unde a locuit Elena Ghika, ramasa in memoria Parisului ca Dora Distria. Teatrele pariziene isi mai amintesc inca de stralucitoarea actrita Maria Ventura si de Aristizza Romanescu, dar mai ales de fabuloasa Elvira Popescu, diva care fascina multimile si care avea sa ajunga in cele din urma contesa de Foy si mare Comandor al Legiunii de Onoare Franceze. Numele lui Cioran, Victor Brauner, Brassai, Stefan Lupasco si Ilarie Voronca, ale printesei Martha Bibescu si ale Annei de Noailles pot fi regasite de-a lungul si de-a latul marelui oras si poate ca cineva, vreodata, va face o harta a Parisului, dar si a culturii franceze, pe care sa fie punctate numele tuturor romanilor care au facut istorie aici. In spatele inscriptiilor de pe zidurile Parisului se ascund de cele mai multe ori biografii extraordinare, care ar merita scormonite, scoase la lumina, povestite de mii de ori romanilor de pretutindeni, pentru ca ei sa inteleaga ca in aceasta mare capitala culturala a lumii, nu in jos trebuie sa privim, in gurile de metrou, ci in sus, acolo unde sunt scrise povestile acelora dintre romanii care au schimbat ceva in istoria si in cultura planetei. Am vazut o carte despre Giacometti pe a carei coperta se afla fotografia unuia dintre busturile pe care acesta i le-a facut prietenului sau de-o viata Eli Lotar, fiul lui Arghezi, poet, fotograf si operator de film genial. Exista o strada care poarta numele lui Tristan Tzara, cel nascut la Bacau, zburatorul fondator al dadaismului. Exista piete in Paris care poarta numele lui Brancusi, Anna de Noailles sau Traian Vuia, omul care in 1906 a reusit prima decolare a vreunui avion cu motor, iar la Muzeul Aerului si Spatiului, cu litere mari este inscris numele lui Henri Coanda. Lista ar putea continua la nesfarsit, pentru ca Parisul, acest turn Babel de pe malurile Senei, are zidurile incrustate cu nume de romani de care putem fi mandri. Totul e sa-i cauti, sa vrei sa vezi si altceva decat imaginile cu tigani romani care canta pe strazile Parisului.
Nu ei sunt de vina, francezii, pentru faptul ca uneori am mers cu ochii in pamant si pentru faptul ca am vorbit romaneste in soapta. Ei i-au pus pe romanii cei mari la locul lor, acolo unde meritau sa fie, in frunte, si au recunoscut in noi o cultura europeana. Poate ca e timpul ca noi sa schimbam ceva in modul nostru de a ne privi si de a vorbi despre faptul ca suntem romani.
Horia Turcanu
"Pe mine n-o sa ma cheme niciodata Bazil"
Pana acum cativa ani, se zicea ca poti umbla pe strazile Parisului si sa arati cu degetul: "Asta-i roman!". Cica ii puteai recunoaste usor, de la departare: haine saracacioase, de bazar de Ferentari, privirea vicleana, obisnuitele trucuri de cersetorie cu brate mutilate sau sugari tinuti "induiosator" la piept. "Si unde ii pot vedea pe toti acesti napastuiti?", mi-am intrebat un prieten care statuse multa vreme acolo, inainte de a pleca eu insumi in prima mea calatorie de reporter la Paris. El mi-a raspuns ca peste tot. Cel putin pana acum un an (cand a parasit el Parisul), ii gaseai peste tot. Pe cersetori - in fiecare statie de metrou, in fata fiecarui mare magazin, in locurile cele mai aglomerate si mai "turistice" ale orasului. Oriunde. Pe cei ce se prostitueaza - fete, dar si baieti, mare parte minori - mai ales in Port Daufine, in Bois de Boulogne, Port Maillot... Cartiere de pe centura. Si toti innoptau, in de acum celebrele "abandoane" si "mezoane" parasite de la marginea tumultuoasei capitale a luminilor. Multi tigani, dar si tarani, oameni simpli care muncesc cu ziua la cele mai umilitoare treburi, pentru o recompensa de batjocura. Oseni, mai ales oseni. S-a umplut Parisul de tarani din Tara Oasului. La intrarile uriaselor magazine, precum Les Halles, G20, Monoprix, Francprix era plin de oseni care vindeau acele "reviste ale saracilor", adica cerseau putin mai "cu perdea". Le primeau gratuit sau cu cateva centime si le vindeau cu pretul scris pe coperta: vreo doi euro. Asadar, o lume de cersetori, de prostituate, de hoti de buzunare, de salahori fara viza. De altfel, cam singurele lucruri care s-au mentionat despre noi si prin presa occidentala. Cu acest "tablou romanesc" in minte am plecat la Paris.
***
Marturisesc cu mana pe inima, am colindat o saptamana intreaga, zi de zi, de dimineata pana seara, in cautarea acelor oameni obiditi. Am umblat prin toate "banlieu"-urile si zonele despre care-mi vorbise amicul, despre care citisem prin ziare, am dat tarcoale tuturor magazinelor cu pricina, am tras cu urechea peste tot si nu am gasit nici unul. Nici urma de roman rau famat! Nu intelegeam ce se petrece. Poate nu avusesem "noroc", poate o saptamana se dovedise a fi un timp prea scurt... Cine stie?! Dar parca intrasera in pamant. "Abandoanele" dinspre Stade de France, unde stiam sigur ca au stat odinioara "ai nostri", sunt acum pustii. Prostituatele din Port Daufine sunt azi, mai toate, rusoaice si africane. La intrarile acelor vestite supermarket-uri, nici un osan care sa vanda "gazetele saracului". Unde sunt deci cersetorii, banditii, traficantii, unde sunt nenumaratii oseni care si-au lasat acasa satele pustii? E clar ca nici in Romania nu s-au intors: dupa ultimele statistici, numarul emigrantilor oficiali chiar s-a marit, ajungand in ultima vreme la peste 200.000 de suflete romanesti, doar in regiunea pariziana Ile de France. Asadar, unde Dumnezeu or putea fi daca nu in strada, unde au stat dintotdeauna? Raspunsul l-am gasit abia la biserica romaneasca, pe Rue Jean-de-Beauvais, in mijlocul Parisului, al Cartierului Latin. Acolo am vorbit cu preotii, am vorbit cu enoriasii romani: un medic, un profesor universitar, o solista la Scala din Milano, o menajera, un economist, o bibliotecara la Centrul Pompidou... Cu niste studenti saraci, dar fericiti ca traiesc la Paris. Chiar si cu niste tarani oseni. Si toti mi-au spus ca, cel putin in ultima jumatate de an, romanii nu mai sunt vazuti atat de rau de catre francezi. Hotii si cersetorii mioritici au cam disparut de pe strazi. Emigrantii au inceput sa nu mai stea in "abandoane", ci pe la gazde mai ieftine, ori sa traga pe la romanii "mai vechi", macar pana se angajeaza si prind putin cheag. Taranii muncesc legal, mai ales in constructii, domeniu in care au ajuns chiar sa se priceapa bine. Mi-a ramas in suflet un asemenea om: Vasile Hui din Certeze, satul primilor emigranti ai Tarii Oasului. Tocmai iesise de la vecernie. Un tanar subtiratic, dar bine legat, cu vorba calma si rece, de om trecut prin multe. Dupa doar cateva schimburi de cuvinte, mi-am dat seama ca nu m-am inselat. Vasile recunoaste ca e un om muncit, muncit din greu. Ca a venit si el aici, laolalta cu intregul exod de tarani oseni, imediat dupa Revolutie. Cu miile au plecat atunci. Au invadat Parisul. Si, intr-adevar, au fost folositi la cele mai de jos si umilitoare munci. Au trait in suburbii, au indurat cea mai mare foame, mizerie si batjocura posibile. Doar ca - zice Vasile Hui - francezilor le-a luat cam mult timp ca sa inteleaga ca nu toti romanii sunt asa cum scrie la ziar. "Din cauza hotilor, curvelor si cersetorilor, am fost si noi bagati in aceeasi oala, astia care suntem legali, cu totu-n regula. Da acuma, s-o cam terminat. Acuma se poarta bine cu noi, nu mai ii cum era inainte... Ba o ajuns chiar sa caute romani. Pentru ca-s cuminti, ascultatori, nu cer pauza de masa, pun capu-n pamant, nu fac nazuri, nu ies una-doua la mitinguri. Se pricep la zidarie, la pus faianta. Sunt muncitori romani care castiga tot atata cat muncitorii frantuji. Noi, daca stii sa ne respecti, suntem cei mai buni muncitori din lume. Trebuie doar sa stii sa ne respecti..." Si fiindca e respectat, el, Vasile, a ales sa traiasca deocamdata aici. Nu mai munceste demult ca salahor, a facut o scoala de meserii sau cam asa ceva, e sef la un garaj, peste cateva luni isi va aduce femeia si copilul la Paris. Iar mai tarziu? Mai tarziu, daca totul va merge bine, daca oamenii din tara si din satul lui se vor cuminti, atunci se va intoarce acasa. Inainte de a disparea in suvoiul zgomotos si cosmopolit de pe marele bulevard, taranul osan se intoarce si-mi zambeste fin, ca un adevarat parizian: "Promit c-o sa ma intorc si-o sa-mi fac o casuta in satul meu. Pe mine n-o sa ma cheme niciodata Bazil...".
Bogdan Lupescu
Fotografii de Horia Turcanu