Cunoscuta dintr-o emisiune pentru barbati, "Pro Motor", are toate calitatile pentru a triumfa in meserii dedicate femeilor: prezentare de moda sau cinema. Dar Roxana si-a vandut demult inima. Pasiunea ei pentru sport, pe care l-a practicat inca din copilarie, o face sa-si caute implinirea si fericirea in activitati care ii pun la incercare curajul, temeritatea si puterea de a invinge. Si acolo e nevoie de frumusete si de talent
Bunicul si avioanele
- O fata frumoasa, prezentand o emisiune pentru barbati: Pro Motor. Te pasioneaza masinile sau ai ajuns intamplator in aceasta postura?
- A fost un noroc. Aveam 19 ani si m-am dus la agentia de impresariat a Pro Tv-ului, care pe vremea aceea era condusa de domnul Cristi Rotaru. M-am dus la el si i-am spus: "Domnu Rotaru, eu vreau sa muncesc. Sunt pustoaica, n-am experienta, dar vreau sa invat si sa muncesc. Dati-mi de lucru!". El mi-a raspuns ca peste o saptamana se elibera un post de impresar si sa vin sa vedem de ce sunt in stare. Termenul de proba era o luna. M-am prezentat la post, dar chiar in vinerea urmatoare m-am trezit cu o amigdalita pultacee. De la serviciu, am plecat la spital, unde am fost imediat internata. Degeaba l-am sunat eu pe d-l Rotaru, sa-i spun ca a dat boala peste mine, ca dupa inca o saptamana, cand am revenit la post, am aflat ca fusesem inlocuita. Am fost foarte amarata, toate visele mele se naruiau. Dar n-a trecut nici o saptamana, ca m-a sunat domnul Rotaru sa ma anunte ca in urma plecarii Alexandrei Mutu, se cauta o noua prezentatoare pentru "Pro Motor" si sa vin si eu sa dau o proba. Sincera sa fiu, m-am dus doar ca sa vad cum e. Nu credeam ca am vreo sansa, ba chiar eram convinsa ca lucrurile sunt deja aranjate si ca probele respective sunt doar un soi de praf in ochii prostilor. Si m-am dus si am povestit cate-n luna si-n stele, despre prima mea masina, un Oltcit, careia colegii de scoala ii scosesera scaunul soferului, zicand ca eu sunt asa de inalta, ca pot sa conduc si de pe bancheta din spate. La doua saptamani, am fost sunata si anuntata ca am trecut in "semifinale". M-am prezentat, dar la fel de neconvinsa de posibilitatea unui sfarsit fericit. Am fost din nou sunata pentru a mi se spune ca am ajuns in finala si ca finala se difuzeaza pe post. Ei, in secunda aia, m-a apucat tremuriciul. Nici nu puteam respira de emotie. Abia atunci am realizat ca lucrurile erau serioase, nu asa cum imi inchipuisem eu, si ca urma sa ma vada o tara intreaga. Deci, nu mai era loc de giumbuslucuri. Alegerea a fost facuta, practic, de telespectatori, care au votat finalistele. Cand m-a sunat producatorul sa-mi spuna ca am castigat, prima mea replica a fost: "Lasa-te de glume! Spune-mi mai bine cine a castigat!". M-au chemat imediat la un interviu, ca in sambata aceea urma deja sa intru pe post. M-am imbracat si m-am suit in Dacia pe care o aveam atunci, sa ma duc la Pro Tv. Numai ca la Academia Militara m-a lasat motorul. Am sunat-o pe mama si am rugat-o sa-mi aduca masina ei. Am plecat cu ea, dar la Unirea iar mi-a murit motorul. Am luat un taxi, numai ca n-am ajuns decat pana la Universitate, ca a murit si motorul taxiului. Am sarit in alt taxi, am ajuns la Pro Tv, m-am urcat in lift si... m-am plimbat cu liftul de trei ori, pana la etajul opt si inapoi, la parter. Se defectase liftul, iar eu ma rugam la Dumnezeu sa ies teafara din cutia aia. Am luat-o pe scari, luptand cu destinul potrivnic, si am pornit in aventura asta care e "Pro Motorul". Prima emisiune, care s-a realizat la Salonul Auto de la Paris, a fost ceva absolut fantastic: m-am trezit implicata in ceva care nu stiam cu ce se mananca. Eu n-aveam habar de masini, de presa, de televiziune, de nimic! Dar am iesit cu bine si din incercarea asta si apoi, incet-incet, am inteles cum merg lucrurile, iar acum e o adevarata placere sa lucrez pentru emisiunea asta.
- Inainte de a prezenta Pro Motorul, te pasionau masinile?
- De mica mi-au placut masinile. Am luat microbul de la bunicul din partea tatei, care era obsedat de masini si de avioane. De altfel, cu el am sofat eu prima data. Desi sofat e impropriu spus, ca eu, de fapt, stateam la el in brate si doar invarteam de volan. Mai tarziu, am descoperit ca-mi plac si mie avioanele. Chiar am vrut sa-mi iau si brevet de pilot, dar n-am fost acceptata, fiindca depaseam cu trei centimetri limita maxima de inaltime, care e 1,89 cm.
- De ce crezi ca foarte multi oameni fac din sofat o pasiune? Care e frumusetea sportului astuia?
- Cred ca e vorba de ceva care scapa ratiunii. E ca in dragoste: un soi de chimie, o forma de atractie subtila care creste cu timpul.
- Esti de acord cu parerea ca femeile sunt soferite proaste?
- Nu sunt de acord si am o teorie intreaga, dar care exprimata pe scurt, suna asa: daca barbatii pot fi niste bucatari senzationali, atunci de ce femeile nu pot fi niste soferi de clasa? E o conceptie misogina si extrem de superficiala, nascuta probabil din neintelegerea unui fapt. Acela ca femeile, in general, sunt mai sperioase, mai gingase, mai grijulii la volan. Or, ce e rau in asta? Din contra! E un exemplu de urmat.
- Cine se uita la emisiunea ta?
- Preponderent, barbatii. Dar sa stii ca am intalnit si foarte multe femei care o urmaresc cu religiozitate, fiindca sunt foarte interesate de fenomenul auto, de lumea asta in continua miscare. Un aspect absolut laudabil.
- Pentru ca ai vorbit despre bunicul tau, iti propun sa facem un raliu inapoi, in anii copilariei, ca sa vedem cine e Roxana Ciuhulescu, "fata cu picioare interminabile", cum ai fost botezata...
- Sunt nascuta langa Sinaia, dar numai din intamplare. Parintii mei au facut baschet de performanta si in perioada respectiva, tata era in cantonament la munte. Mama a venit sa-l vada, si uite ca tocmai acolo au apucat-o durerile facerii. Dar am crescut in Bucuresti, in Baba Novac, iar vacantele mi le petreceam la Focsani, la bunicii din partea mamei.
Cursa cu obstacole
- Ai fost un copil zburdalnic?
- Da, am fost cam baietoasa si ma tineam scai de fratele meu. El crescuse, voia sa mearga cu baietii dupa fete, dar nu scapa de mine cu nici un chip. (rade) N-am fost insa ceea ce se numeste un copil problema. Am fost, in schimb, un copil singur si am suferit foarte mult din cauza asta. Parintii mei s-au despartit, apoi tata a murit, cand eu eram inca foarte micuta. Mama lucra foarte mult, asa ca eu eram mai tot timpul singura. Si fara tata, si aproape ca si fara mama. A trebuit sa ma descurc asa cum am putut, de foarte devreme. De sport, m-am apucat practic ca sa-mi inving temerile si sa combat solitudinea. Am facut handbal de performanta. La 18 ani, jucam in lotul national de tineret si ma pregateam pentru o cariera sportiva. Chiar urma sa semnez un contract cu "HypoBank" Viena. Am suferit insa o accidentare la un genunchi si sportul a iesit din ecuatie.
- Erai in ultimul an de liceu...
- Da. Am urmat un liceu industrial: desen tehnic. Si l-am facut nu pentru ca m-ar fi atras desenul tehnic sau pentru ca nu m-ar fi dus deloc capul, ci pentru ca era cel mai aproape de casa. Eu am avut intotdeauna probleme cu trezitul de dimineata. Asa ca alegerea a venit, aproximativ, de la sine. Trezitul asta mi-a dat mult de furca. In ziua cand aveam ultimul examen de bacalaureat, mi-am pus doua ceasuri, in doua oale, zicand ca rezonanta astfel produsa va fi imposibil de ignorat. Nu l-am auzit pe nici unul. Am ajuns la liceu pe ultima suta de metri, dar imi uitasem buletinul. Era sa nu ma primeasca la examen. Offfff! (rade) Apoi am dat la Drept. Numai ca inainte de prima sesiune, mi-am dat seama ca materia era foarte grea si nici macar nu imi placea. Asa ca m-am retras, apoi doi ani m-am tot gandit ce facultate mi s-ar potrivi. Am gasit solutia dupa ce, urcand intr-un lift, mi s-a facut rau, fiindca sufar de claustrofobie, si ulterior acestei intamplari, am decis sa consult un psiholog. Si mergand eu si discutandu-mi necazul cu omul acela, am descoperit ca-mi place psihologia. Si asa se face ca anul trecut am absolvit facultatea de Psihologie a Universitatii "Titu Maiorescu". Nu stiu daca voi profesa vreodata, dar e limpede ca studiile acestea m-au ajutat teribil: m-am maturizat si am inceput sa privesc oamenii cu alti ochi si, in mod cert, mi-am imbunatatit capacitatea de comunicare cu cei din jur. M-am inscris si la Master, dar nu am avut timp sa invat si am avut si probleme sentimentale, un esec care m-a marcat, asa ca n-am mai avut putere sa ma tin si de scoala. Dar nu e timpul pierdut.
- Iti pare rau ca nu te-ai dedicat sportului? Ti-ai gasit vocatia in ceea ce faci?
- As fi putut sa fac si modelling. Cand aveam 15 ani, mi-am insotit o prietena la o prezentare de moda si acolo am fost remarcata de Zina Dumitrescu. Dansa m-a intrebat cati ani am, apoi mi-a spus: "Pe fruntea ta scrie Paris". M-a chemat la un casting, la care participa un celebru fotograf de moda francez, iar el m-a ales pe mine si pe inca o fata. Fata aceea a ajuns acum un manechin faimos, iar eu am refuzat, pe motiv ca nu pot abandona sportul. Dar nu-mi pare rau. Asta a fost soarta mea. Eu ma simt implinita. Si simt ca, pe zi ce trece, ma dezvolt, cresc interior. Sunt avida de nou, sunt dornica sa invat. De asta si calatoresc mult. Pentru ca astfel am ocazia sa descopar locuri noi, sa cunosc oameni diferiti. Pentru mine, nu banii conteaza. Ca nu bani iei cu tine pe lumea cealalta. Sufletul conteaza.
- Daca sufletul conteaza, iar mai devreme ai vorbit despre un esec sentimental, te-as intreba: ce face sufletul tau in primavara aceasta? A inmugurit? Da in floare?
- Oh, sunt foarte indragostita: de viata si de cariera mea. Dupa povestea sfarsita atat de nefericit, sunt singura. Acum ma focalizez pe cariera si pe sport. Iau ore de dictie, iar noaptea visez ca fac tot felul de trasnai sportive, pe care ulterior e musai sa le pun in practica, fiindca altfel nu am liniste. Toate sporturile astea, mai mult sau mai putin extreme, pe care le incerc, imi dau senzatia ca traiesc cu adevarat.
- O incercare extrema este si pasiunea ta pentru actorie. In curand vei debuta in serialul Baieti buni, care va fi difuzat pe Pro Tv incepand cu 24 aprilie. Cum ai ajuns la actorie?
- Am mai avut o intalnire cu actoria datorita unui rolisor interpretat intr-un film Sf american, turnat in Romania, care s-a numit 1. Zero. Acolo am jucat o cyber-woman. N-a fost ceva memorabil, dar mi-a deschis apetitul pentru actorie. Pentru partitura din Baieti buni am fost solicitata de producatori. E un rol secundar, dar care ma prinde. Joc un instructor de Aikido. N-am studii de actrita, n-am facut pregatiri speciale, dar imi place "joaca" asta, ma simt bine si mi se pare o postura onoranta.
- Ai 26 de ani, esti frumoasa, spui ca te simti implinita... Ce-ti mai doresti, Roxana?
- Imi doresc un partener de viata. Un om care sa ma ia asa cum sunt, care sa inteleaga importanta carierei in existenta mea, care sa ma iubeasca, sa ma respecte si sa-mi fie sprijin. Sa-mi ofere macar tot pe-atat cat pot si eu sa ofer. Eu sunt credincioasa si sunt convinsa ca exista cineva si pentru mine. Si-mi doresc sa-l intalnesc cat mai curand.
Fotografii: Marius Baragan