Aveam ani putini dar suficienti ca sa iau aminte la lumea ce ma inconjura. Nu stiu cum se facea, dar tata avea vreme sa aduca lucerna din camp numai seara si ma lua si pe mine, cam de fiecare data, cu el. Cosea, aduna si incarca cu o pricepere ce ma uimea. Si-n timp ce lasa caii sa manance, ma purta prin lumi de dansul stiute ori despre care auzise de la altii. Este peste Mures un deal inalt si abrupt pe care si azi localnicii il numesc Fantana Smeului. Si povestea tata ca inainte sa fi venit pe lume mosul meu si mosul mosului dumnealui, locuiau pe aici uriasii, care seara, inainte de culcare, sedeau pe coama dealului si se spalau pe picioare in Mures. Cand plecam spre casa, imi zicea sa stau intins pe spate sa vad cum Carul Mare merge pe deasupra in aceeasi directie cu noi. Si-n linistea serii, tata canta Dragut car cu patru boi, iar in mintea mea visam la vremea cand voi avea si eu cai si boi, si vaci, si oi...
Au mai trecut ceva ani si-ntr-o seara, pe cand parintii credeau ca eu dorm, ii zice tata mamei: "Trebuie sa-l dam la scoala, mai departe, sa-l despartim de prietenii din drum, ca cine are carte mai multa o duce mai bine ca noi". Si toamna m-am trezit elev la scoala normala, intr-un internat cu paturi multe si unde se manca mai cu seama supa de chimen... (Incepuse razboiul si traia lumea cum putea.) M-a chinuit multa vreme dorul de casa, de oalele cu smantana si de farmecul sarbatorilor de familie, dar le-am biruit in cele din urma si am ramas la normala, onorandu-mi sederea cu rezultate ce-l incantau pe tata cand venea si-i spunea domnul director ce baiat vrednic are.
Trecura anii, razboiul se terminase, dar alte vremuri tulburi bantuiau prin tara. Cu diploma de invatator in traista, iata-ma "dascal", cum pronuntau localnicii cuvantul, intr-un sat mic, dar cu foarte multi copii de scoala, ca la oamenii nevoiasi copiii vin pe negandite. La cei douazeci de ani ai mei, satenii nu-si prea puneau cine stie ce nadejdi in mine. La sfarsitul anului scolar si-n cei urmatori, eram privit insa cu alti ochi, pentru ca majoritatea fostilor mei elevi urmau, cu bune rezultate, ciclul doi (clasele V-Vii) intr-un centru de comuna mai mare, la 8 km distanta. La o serbare de sfarsit de an scolar a venit si tata. Era foarte magulit de vorbele auzite de la sateni despre feciorul lui. Cand sa plece, mi-a strans barbateste mana si mi-a zis: "Vezi sa nu te-nsori cumva pe aici". Incepusem sa indragesc satul, cu oamenii lui harnici si cinstiti, dar sfaturile tatei erau pentru mine "busola". Imi mai zise sa deschid bine ochii, ca lumea-i mare si pestrita, iar insuratoarea nu-i joaca, si se face pentru toata viata. Dar nici sa nu stau sa-mbatranesc singur, ca Petrea lui Todor, ca nu-i bine.
In vara aceea, am fost trimis la cursurile de indrumare profesionala din orasul A. Cei mai tineri cursanti am fost dirijati sa pregatim un program artistic, incluzand si dansuri populare. Intr-o seara, in dormitor, unul din colegi, dansator si el, ni s-a plans ca el "isi pierde vremea cu partenera lui, ca prea-i o sfanta" si ca ar face schimb cu cineva. M-am oferit eu, ca-mi placea fata cu pricina. Primul spectacol l-am sustinut "in deplasare" si, cum nu era departe, l-am invitat si pe tata sa vina sa ma vada. I-a placut cu cine eram pereche si m-a sfatuit ca, daca-i din "oameni de treaba", sa nu ma las de ea. Si nu m-am lasat, iar dupa un an si jumatate, eram sot si sotie.
La scurt timp dupa casatorie, ne gaseam in vizita la ai mei. Iesind eu afara, la un moment dat apare si tata, care m-a intrebat fara ocolisuri:
- Iti place cum te-ai insurat?
- Place!
- Baga de seama. Cum vei sti sa o ingrijesti, asa o vei avea. Ca o femeie poate fi imbatranita in cativa ani, ori poate ramane frumoasa, pana la sfarsit.
De atunci a trecut o jumatate de secol. De Rusalii, vom avea nunta de aur... Intre timp, am urmat prin cursuri fara frecventa o facultate, ne-am facut o casa pentru care economiseam inca de pe vremea cand salariul ne era de 475 lei. Gradina (una din cele mai mari din sat) ne este plina cu pomi, vita de vie, legume si animale, pe cand campul (ca ne-am cumparat o bucata de pamant) ne asigura painea si zaharul, carnea si uleiul, cartofii si strugurii... Neobositele albine ne daruiesc bunatati dulci din care ne infruptam cei paisprezece, cati numara familia noastra, cand se aduna toti la casa parinteasca. Suntem atunci sapte "barbati" si sapte "femei" la masa. Cele trei fiice ale noastre, profesoare la randul lor, ne-au daruit sase nepoti, fiecare cate un baiat si o fetita. Avem de sarbatorit, in fiecare an, de paisprezece ori, cate o zi de nastere. Din darul lui Dumnezeu si al pamantului avem ce pune pe masa...
Munca staruitoare alaturi - zi de zi - si sfaturile intelepte, date la timp, de catre parinti tarani (fie-le iertate greselile!) au ca rezultat linistea, pacea si armonia unei familii din Romania zilelor noastre. Si cum sa nu fim fericiti, cand stim ca-n urma cu cincizeci de ani ne aveam doar unul pe celalalt, iar ca bunuri materiale, imbracamintea de pe noi? Dragostea ce ne-a unit atunci a rodit din plin. Visurile din tinerete au devenit realitate, iar batranetea ne este mai linistita ca-n oricare alta perioada a vietii. Si-n ruga de fiecare zi, nu uitam sa multumim Celui de Sus, pentru ca traim si ca putem sa muncim.
Nicolae Dan, pensionar - comuna Luna,
judetul Cluj
Un an de lacrimi,
pentru o ora de fericire
Am fost un copil normal, intr-o familie normala. Nimic deosebit. Am terminat o facultate pe care nu mi-am dorit-o (Finante-Contabilitate). Fire romantica si indragostita de teatru, doream sa ma fac regizor, sa pun in scena mari spectacole cu actorii mei preferati. Profesorii si parintii au considerat de cuviinta sa faca totul ca sa-mi schimbe hotararea. "Metoda prelegerii" a fost considerata foarte buna pentru mine, nesfarsite prelegeri. Exasperata, le-am spus ca am sa dau la Ase. Cand m-au intrebat pentru ce, raspunsul a fost sincer: pentru ca este aproape de Nottara. Era teatrul meu preferat...
Desi nedorita, facultatea pe care am urmat-o s-a dovedit folositoare. E drept ca am invatat bine, profesorii ma stiau de studenta cuminte, isteata, si de redactor al revistei studentesti a Ase-ului. Jumatate din timp invatam si ma duceam la cursuri, iar in alta jumatate ma duceam la teatru, luam interviuri, scriam articole. Eram intr-o lume a mea, in care barbatii si iubirea lor nu prea aveau ce sa caute. Ca orice fire visatoare si rupta de realitate, aveam impresia ca in viata e ca in teatru. Credeam ca oamenii sunt impartiti in doua categorii: foarte buni si foarte rai. Criticam si eram foarte transanta cu cei care greseau. Amantele barbatilor casatoriti? Niste curtezane nenorocite. Barbatii divortati? Niste viermi care ar trebui striviti. Alcoolicii? Ar trebui impuscati. Anunturile matrimoniale? Bune pentru fete batrane si proaste. Lunile au trecut. In ultimul an de facultate a venit Revolutia si viata tuturor s-a schimbat. M-am angajat intr-un domeniu in care economistii erau bine platiti, dar eu in fiecare zi "muream" un pic: eram in lumea reala, cu oameni reali. Nu mai aveam timp de teatru, de interviuri, de carti... Era o prapastie uriasa intre visele mele si lumea in care traiam. Nu imi placeau oamenii cu care lucram, pentru ca nu intrau in tiparele mele. Am pierdut cativa ani buni pana sa invat ca fiecare om are lumini si umbre si ca lumea nu este impartita doar in ingeri si demoni. Mi-au trebuit cativa ani si cateva bobarnace ale destinului sa inteleg ca atunci cand critici ceva sau pe cineva, vei ajunge sa faci, peste un timp, exact ceea ce ai acuzat si criticat. Am muncit pe rupte, nu pentru ca imi placea ceea ce faceam, ci pentru ca aveam nevoie de bani. Trebuia sa imi fac o cariera, sa strang bani, sa-mi cumpar un apartament. Eram intr-o intrecere continua eu cu mine. Si eram a naibii de singura. Barbatii de varsta mea de atunci (28 de ani) erau copilarosi si egoisti si foarte doritori de sex. Pentru mine, sex insemna copii, iar eu nu eram pregatita sa-mi schimb prioritatile in viata.
La 29 de ani, intr-o perioada in care departamentul nostru era sub controlul celor de la centru, am facut cunostinta cu seful celor care auditau. Nu era frumos si era cu 15 ani mai mare decat mine, dar avea cele mai frumoase maini de barbat pe care le vazusem in viata mea. Era rabdator cu firea mea colerica si cam obraznica. Ne-am imprietenit pentru ca ii placea teatrul, pentru ca ii placea sa mearga la film. Era casatorit si avea doi copii. Si era cel mai bun prieten si sfatuitor al meu. El m-a invatat cum sa nu mai intru in panica cand am o problema, sa analizez toate datele pentru a obtine o concluzie corecta, sa nu-mi fie rusine sa intreb atunci cand nu stiu ceva... M-a invatat cum sa supravietuiesc in lupta cu dusmanii, cum sa nu dezarmez si sa nu ma dau batuta. Ca bun prieten, m-a sfatuit sa ma marit: "Esti frumoasa si esti desteapta, da tare zapacita. Marita-te, trec anii...". Am vrut sa ma marit... dar nu reuseam sa-mi gasesc perechea, pur si simplu nu reuseam sa gasesc un barbat care sa semene cu el, cu prietenul si confidentul meu. Si am fost impreuna. Si ne-am iubit cu disperarea celor ce stiu ca pentru ei nu exista viitor. Timp de patru ani, am trecut de la agonie la extaz, de la furie la umilinta, de la deznadejde la speranta si am plans pentru toti si toate. Cand nu mai puteam, ma duceam la o biserica anume (un loc deosebit, descoperit dupa lungi cautari), imi puneam capul pe icoana lui Iisus si ii povesteam despre mine si despre iubirea mea vinovata, despre tot. Si Il rugam sa ma ierte. Sa hotarasca El pentru mine. Daca ratacesc, sa ma intoarca pe drumul cel drept. Atunci am invatat sa-mi duc crucea in tacere. Nu simteam nici o umilinta pentru ca imi petreceam sarbatorile singura, fara el. Relatia cu el era secreta si incercam din rasputeri sa ne despartim, pentru ca nu voiam sa ranim pe nimeni. Respectul meu fata de mine era distrus. Nici o bogatie din lume nu iti poate reda respectul pierdut fata de propria persoana. Traiesti cu impresia ca si respectul celorlalti este fals, ca rad de tine pe ascuns, ca toata lumea stie ceea ce tii ascuns. Patru ani de zile mi-am repetat, in nestire, ca n-am nici un drept din lumea asta sa-l iau de langa sotie si copii. Eram un nimeni. Si in plus, decat lacrimile a trei oameni, mai bine lacrimile unuia singur. Eram ceea ce dispretuisem cel mai mult in viata: amanta unui barbat casatorit. Singurul meu refugiu era munca. Munceam ca sa uit si compensam cu bani si reusite profesionale esecul vietii personale.
Am crezut ca daca imi gasesc pe cineva, va fi mai usoara despartirea. Aveam 33 de ani si teoretic eram singura. Pentru ca in anturajul meu nu mai erau barbati necasatoriti, mi-am luat inima in dinti si am apelat la matrimoniale, pe Internet. Nu a fost groaznic, a fost doar trist. Sunt atatia oameni pe lumea asta care isi doresc cu disperare sa nu mai fie singuri. Nici unul din cei gasiti la matrimoniale nu avea caldura lui, gentiletea lui, romantismul lui, mainile lui. Cand nu am mai rezistat, cand am simtit ca imi crapa sufletul de dorul lui, dar si de remuscarile mele, am ridicat ochii la cer si am urlat in gand: "Doamne, iarta-ma pentru tot, si ajuta-ma, pentru ca nu mai pot!". Nu mai aveam lacrimi si nu mai aveam putere sa lupt. L-am sunat si i-am spus ca voi iesi cu altcineva. Era o minciuna, dar aveam un motiv sa ne despartim. Nu m-a rugat sa ma opresc, nu m-a condamnat, dar a doua zi, la prima ora, era la mine la birou. Voia sa divorteze si sa ne casatorim.
A inceput furtuna. Am fost amenintati, condamnati de toti: sotie (a carei lipsa de comunicare si intelegere a fost mai mare decat dorinta de reconciliere), cunoscuti, rude si prieteni. Ne sprijineam unul de altul: cand ceda unul din noi, celalalt tinea steagul sus. Eram doar noi doi. Si nu intelegea nimeni din jurul nostru ca, pur si simplu, nu ne mai puteam desparti. In acele zile de agitatie si nebunie, ma trezeam dimineata si ceream iertare Cerului pentru ca dragostea mea a fost mai puternica decat ratiunea si bunul simt. Ar fi trebuit sa ma multumesc cu banii si cariera mea. Dar pentru ca mi-am gasit sufletul pereche, mi-am calcat toate teoriile si preceptele morale.
Ne-am casatorit si nu prea avem prieteni, iar parintii privesc cu neincredere relatia noastra. Suntem doar noi, doi pacatosi de o parte, si lumea de cealalta parte. "Si poti fi fericita?", veti intreba. Cand sunt cu el, cand ii aud respiratia, cand ii simt mangaierile, cand ii aud vocea, sunt fericita. Si atunci, cred ca in ziua in care vom da socoteala pentru tot ce am facut, dragostea noastra va reusi sa stearga macar un coltisor din gramada greselilor noastre. Pentru ca dragostea noastra a fost indelung rabdatoare, a acoperit totul, a nadajduit totul, a suferit totul.
Mariana Ivan - Bucuresti