S-au strecurat cu greu pe holurile si in salile de judecata, legitimati la sange de politistii care voiau sa stie daca oamenii aveau dreptul sa-si piarda vremea pe-acolo. Oricum, le-ar fi fost necesar un stadion, nu un tribunal. O parte a ajuns sa auda depozitiile, sa urmareasca mersul procesului. Procesul dureaza de ani de zile si n-a dus la nici un rezultat. Chiar daca au cate un cuvant de zis impotriva celor care administreaza treburile justitiei, cei care au jucat la Fni, vreo 300 de mii in total, continua sa se zbata si sa umple salile de judecata. Nu si-au pierdut sperantele. Mai degraba obisnuintele. Stiu ca procesul poate dura ani si ca, pana la urma, ar putea ajunge pe masa completului de judecata de la Strasbourg unde, stiut lucru, sentintele tribunalelor din Romania produc rumoare.
Romanii de la Fni se intalnesc in tribunale cu cei care asteapta decizia judecatorilor in cazurile nationalizarilor comuniste. Alte sute de mii care nu spera prea multe din partea tribunalelor romanesti. De fapt, abia asteapta sa primeasca o sentinta nedreapta. Ceea ce se intampla mai mereu. Cu sentinta aceasta pot face apel, apoi, cu un recurs pierdut, pot merge tot la Curtea Europeana pentru Drepturile Omului. Acolo s-au judecat deja cateva zeci de procese si statul ne-a buzunarit de cateva milioane de euro despagubiri. Li se alatura peste un milion de oameni care-si vor pamanturile luate cu japca de marea revolutie agrara, profetita de comunistii lui Brucan si Iliescu.
Milioane de romani trec prin tribunale degeaba. Nici procesele Fni, Safi, Caritas, nici falimentele bancilor, nici dosarele proprietatii nu au avut un final care sa dea sperante ca justitia si-a facut datoria. Nu mai vorbim de marile procese de coruptie sau de cele ale Revolutiei. Nici procesele mineriadelor nu au avansat prea tare, desi cam avem toate datele. Stim cine a instigat, de ce, cine a fost faptuitorul. Se pare ca probele nu conteaza prea mult in fata justitiei. Sau tocmai acestea atarna greu in lentoarea cu care se iau deciziile. Oamenii sunt procesomani, zic unii, au timp si bani de pierdut prin tribunale. Altii cred ca nemultumirea are de-a face cu starea de spirit reflectata de sondaje, unde oamenii par a se impaca tot mai greu cu prezentul, preferand sa-si conjuge vietile la trecut sau la viitor. Pana la un punct, e firesc sa fie si nemultumiti, intr-un proces exista invingatori si invinsi. Lucrurile devin problematice cand te uiti cine e invingatorul si cine e invinsul, cine bate tribunalele pentru a-si gasi dreptatea, cine renunta extenuat de amanari, cine plateste din economii avocatii si lasa orice speranta cand intra in tribunale si, pe de alta parte, cine castiga aproape garantat, fara eforturi, sustinut de procuratura si avocati platiti din bani publici si, de ce nu, chiar de judecatorii care ar trebui sa fie nepartinitori. E usor sa identifici personajele. Pe de o parte, oamenii obisnuiti care ar vrea aplicarea legilor, de partea cealalta, statul cu cortegiul de institutii bine sudate de deceniile in care au slujit acelorasi interese, puterea politica si legile nescrise impuse de aceasta. Efortul atator milioane de oameni de a lua cu asalt tribunalele, de a bate la usi de cele mai multe ori inchise pare zadarnic.
Tavalugul de procese care matura tribunalele ar putea avea un rost, ar putea netezi muchiile nedreptatii si ar putea sili, in cele din urma, judecatorii sa inteleaga ca aplicarea legii are de-a face si cu oamenii, si nu numai cu institutiile. Indiferent cate nemultumiri si pretentii ar avea Uniunea Europeana, metamorfoza sistemului nu poate veni decat din interior. Un interior dominat de magistrati care miros inca a pucioasa infernului comunist care i-a creat.