Cu doi ani inainte de moartea sa - petrecuta in Italia in anul 1936 - Luigi Pirandello lua "Premiul Nobel pentru indrazneata si ingenioasa renastere a artei dramatice si scenice". Nascut la Agrigento, in Sicilia, la 28 iunie 1867, Pirandello a fost nu doar un reputat dramaturg - ci si poet si eseist. Celebritatea lui nu s-a datorat insa numai operei pe care a scris-o, ci si biografiei sale, marcata profund de o casnicie plina de tragism. In anul 1894, Pirandello se casatoreste cu Maria Antonietta Postulano - o tanara cu care va avea trei copii, dar care ii va transforma viata intr-un infern. De o gelozie diavoleasca, ea il va chinui, timp de douazeci si mai bine de ani, noapte de noapte, amenintandu-l cu o moarte violenta. La drept vorbind - daca legenda nu minte -, ea isi trezea sotul terorizat cu o lama de cutit bine ascutita. Pirandello avea sa rabde, resemnat, aceasta tortura noapte de noapte. O tortura... "fecunda" (daca ne putem exprima astfel!), de vreme ce, dintr-o astfel de nenorocire permanentizata s-au putut naste piesele antologice care, traduse in mai toate limbile pamantului, s-au jucat si se tot joaca pe marile scene ale lumii. Cine poate uita (dintre cei ce am apucat sa le vedem), spectacole de referinta precum au fost Asa este, daca vi se pare - pus in scena la Cluj cu cativa ani in urma de catre regretatul Vlad Mugur ori, in urma cu vreo - aproape - trei decenii, Sa imbracam pe cei goi, realizat de Catalina Buzoianu? Asta, ca sa nu amintim decat doua dintre spectacolele cu piese din repertoriul pirandellian, cu care mari regizori si mari actori romani si-au dat masura imensului lor talent de-a lungul vietii teatrale de pe la noi.
Piesele lui Pirandello - cel ce a cultivat cu stralucire "teatrul in teatru", descriind, ca nimeni altul, impletirea dintre Vis si Realitate, dintre Imaginar si Minciuna - nu se pot povesti. Ele trebuie vazute, "traite". Situatiile infatisate de autor nu sunt singulare. Cu totii luptam pentru supravietuire. Iar atunci cand, in fata Minciunii, a Tradarii, a lipsei de Recunostinta, a Prefacatoriei, Viata ne devine un calvar, ne refugiem - nu-i asa? - in imaginar, in vis, in dulci uitari inchipuite pe care ni le construim cu buna stiinta. Simone Weil - filozof francez de o acuta luciditate - este si ea de parere ca: "Pentru unii, a supravietui ramane singurul atasament real". (...) "Acest mecanism face ca nimic sa nu li sa para mai dulce nefericitilor decat Viata. Or, asta se intampla tocmai atunci cand viata lor nu este cu nimic preferabila mortii. Intr-o astfel de situatie, a accepta moartea inseamna detasare totala..."
...Despre aceasta detasare totala in fata mortii este vorba si in piesa Nu se stie cum, pe care ne-o ofera - in premiera pe tara - Teatrul Nottara. O oferta stralucita, intrucat nu stii ce sa lauzi mai intai. La loc de frunte se afla, desigur, indrazneala regizorului de a ataca acest text deosebit de incitant. Din fericire, temerarul regizor este Bocsardi Laszlo, directorul artistic al Teatrului "Tamasi Aron" din Sfantu Gheorghe, un artist remarcat si premiat pentru unele spectacole ale sale, iar acum "pandit" de un binemeritat premiu Uniter (pentru regia spectacolului cu Otello, aflat in repertoriul teatrului pe care-l conduce). Bocsardi a inteles de minune demersul lui Pirandello. El a mers chiar dincolo de gandurile genialului sicilian, atunci cand a hotarat sa infatiseze povestea unor oameni care se iubesc, se urasc, se mint, se adora si se tradeaza in acelasi timp, si care, intr-un moment crucial al existentei lor, se prefac ca ea, Moartea, nu exista. Ba chiar o accepta cu totala detasare.
Ajutat de o echipa de minunati actori (Marius Stanescu, Catrinel Dumitrescu, Claudiu Bleont, Ada Navrot, Constantin Cotimanis), care evolueaza intr-un decor si niste costume tasnite parca direct din lumea lui Pirandello (semnate de Bartha Jozsef si, respectiv, Dobre Kothay Judith), Bocsardi izbuteste un spectacol de exceptie, inventand chiar un final naucitor. Un fel de suspin prelungit si tragic al lui Pirandello, cel vesnic chinuit de viata. Un final pe care Pirandello insusi l-ar fi aplaudat, sunt sigura, ca pe o bucurie adevarata, neimaginara...