Blestemul
Nici o suferinta n-a fost mai mare pentru crestinii din Bucuresti decat daramarea bisericii Sfanta Vineri. Milioane de oameni au credinta nestramutata ca din cauza asta a cazut Ceausescu, ca de asta a fost omorat intr-o vinere sfanta: fiindca l-a ajuns blestemul unui intreg oras! Blestemul daramarii "Ocrotitoarei Bucurestiului", una dintre cele mai iubite biserici din cate-au fost pe lume...". Parintele Bogdan, vechiul paroh al bisericii ucise, plange de-adevaratelea. Plange cu obida, cu manie. Cute largi coboara pe obraz. In privirea albastra, incordata, staruie si astazi amintirea crimei. Tot timpul cat mi-a vorbit, parintele nu s-a uitat nici o secunda spre mine. A privit in departari nestiute, de parca ar fi vazut, cadru cu cadru, un film tragic si dureros. Acea saptamana de iunie, petrecuta in urma cu aproape doua decenii, o tine minte ora cu ora, minut cu minut. Nu a uitat nimic. Parintele Bogdan Gheorghe povesteste la timpul prezent.
"Joi, 18 iunie, 1987. Ghearele buldozerelor incep sa loveasca pentru prima oara trupul bisericii lui Matei Basarab. Locul e incercuit cu funii groase, de canepa aspra. Nimeni n-are voie sa treaca dincolo de ele, dincolo de braul de militieni si securisti ce inconjoara biserica. Imi amintesc bine: eu stau in genunchi. Privesc bucatile de fatada prabusindu-se si-mi spun mereu, cu voce tare, ca nu poate fi adevarat. Nu-mi vine sa cred nici cand vad ca in spatele militienilor s-au adunat peste doua mii de oameni. "Doua mii de nebuni", imi zic. Doua mii de "nebuni intru Hristos", care plang cu totii, care tipa, care ameninta, care blesteama! Forteaza barajul militienilor, vrand parca sa opreasca cu palmele goale catastrofa, desi fiecare din ei stie bine ca ar putea face ani grei de puscarie, doar fiindca a venit aici. Dar nu le mai pasa. Un barbat tanar se smulge si reuseste sa treaca de funii. Il recunosc, e un credincios, Aurel Neagu, care venea adesea la Liturghiile noastre. Alearga, scoate dintre daramaturi doua caramizi, se intoarce si le saruta in fata multimii. Chipul ii e desfigurat de suferinta. Doi militieni il trag inapoi. Sarmanul om avea sa fie torturat zile intregi, dupa aceea. A fost recunoscut pe o caseta video a Securitatii, care filmase totul. De la asta i s-a tras si un diabet, iar apoi, cativa ani mai tarziu, moartea. Pana in ceasul mortii, Neagu Aurel n-a vorbit decat despre Sfanta Vineri, despre blestemele care vor urma. Atunci, pe moment, nu a fost batut. De fapt, n-a fost lovit nimeni. Vazand ce mare-i mania oamenilor, securistilor le-a fost teama. Nu atat de oameni, cat poate de o pedeapsa a cerului. O alta imagine: toti militarii, veniti cu buldozere, cu camioane, se indeparteaza cateva minute de biserica si se sfatuiesc intre ei. Din mijlocul lor se desprinde un fel de comandant, care raporteaza ceva unui om in civil. "Nu putem face asta...", zice. La fel si muncitorii. Inventeaza un motiv, cum ca n-au utilajele necesare, cum ca nu-s specializati... Fug. Ii vad cum pleaca grabiti, fara sa se mai uite inapoi, avand parca in suflet o mare usurare. Au scapat, nu au pacatuit cu nimica...
Urmeaza cateva ore de pauza. Crestinii raman neclintiti, sperand intr-un miracol. La ora opt seara, spre biserica urca alte cateva camioane, cu farurile aprinse. Secventa apocaliptica: din masini sar niste oameni ciudati, purtand pantaloni ca de armata, dar si cagule, masti de panza neagra pe fata. Coboara unul dupa altul, ca niste diavoli. Aveam sa aflu imediat ca sunt detinuti, puscariasi de drept comun, oameni fara nici o frica de Dumnezeu, carora li s-au promis reduceri ale pedepselor daca fac ceea ce nici militarii si nici muncitorii n-au indraznit sa faca. La un moment dat, nu reusesc sa rupa turla. Unul dintre puscariasi se urca pana in varful bisericii, pentru a lega acoperisul cu niste cabluri. Fudul, vrea sa se laude in fata multimii ca a dat jos el insusi cea mai mare dintre cruci. Dar cum atinge crucea, nenorocitul cade de sus si paralizeaza pe viata. Oamenii il privesc cum zace pe pamant. Il privesc fara mila. Zidurile se prabusesc unul cate unul, iar furia crestinilor atinge culmi neinchipuite. Nu mai tin seama de nimic. Se urla: "Criminalilor!", "Blestemati sa fiti!". De necrezut pentru acele vremuri, pe la orele zece din noapte, s-a strigat pentru prima data public: "Jos Ceausescu! Jos comunismul!"..."
Biserica unei mari iubiri
In ziua aceea de joi, 18 iunie, atunci cand a vazut ca buldozerele au patruns tocmai pana in altarul unde slujise cu o zi inainte, parintele Bogdan Gheorghe a facut infarct. Pe loc, fara sa mai fi suferit niciodata cu inima inainte. Boala o mai poarta si astazi. Dar ca sa poti intelege ceva din acest "soc", din violenta suferinta a preotului, ar trebui aflat cat a muncit si a patimit el inainte pentru acea biserica-martir din mijlocul capitalei. Desi astazi e paroh la Sfantul Gheorghe Nou - o alta "bijuterie" a Bucurestiului, biserica la fel de veche, scapata ca prin minune, in ultimul moment, de buldozerele lui Ceausescu -, cu toate astea, inima sa a ramas tot dincolo, la iubita lui Sfanta Vineri, ce zace acum ingropata sub noile blocuri comuniste. A fost legat de acest sfant lacas, inca de tanar. A trait in chiliile lui. Acolo a fost imbisericit ca diacon si tot acolo a fost, mai tarziu, preotit. Era mandru ca se roaga zi dupa zi in batrana ctitorie a lui Matei Basarab de la 1650, refacuta la 1887 de stranepotul voievodului, ilustrul general Constantin Herascu Nasturel, dar mai cu seama pentru ca el - el, Gheorghe Bogdan! - a fost cel de-al doilea om care a reconstruit-o, dupa dezastrul cutremurului din 1977. Practic, i-a fost bisericii un "al doilea ctitor". A fost hirotonit tarziu, la 40 de ani, de catre insusi Patriarhul Iustin, a fost facut preot cu singura misiune si ascultare de a reface mult-iubita Sfanta Vineri. "Cred ca asta a fost visul meu cel mare, rostul meu pe pamant. Stiind cat de mult sunt legat de acest sfant lacas, Patriarhul m-a chemat la dansul si mi-a zis: "Te voi face preot ca sa reconstruiesti biserica asta, asa cum a fost! Sincer, nici eu nu stiu cum vei reusi, dar sunt sigur ca o vei face!... "". Au urmat opt ani de stradanii istovitoare. Patriarhul avusese dreptate: pentru acele vremuri, parea cu neputinta. Parintele Bogdan a intampinat piedici cu miile. Si, zice el, doar minunile Sfintei Paraschiva au putut "sa-l tina", sa-l scoata la liman. "Abia cand am inceput lucrul, mi-am dat seama cat de iubita a putut fi biserica asta. Nu ma asteptam. Traiam in fiecare zi un miracol. Dupa cutremur, Sfanta Vineri fusese pusa in niste proptele, apoi se daramase pe de-a-ntregul. Auzind oamenii ca vrem s-o rezidim, au inceput sa trimita bani. Din toata tara! Va spun, nu-mi venea sa cred. Nu dovedeam sa taiem chitante cu donatii. Si acum am lacrimi in ochi cand imi amintesc cati bani imi veneau prin mandate postale, din toate colturile Romaniei si chiar din strainatate. Oameni simpli, anonimi, dezinteresati... Cu banutul vaduvei s-a refacut biserica asta! Numai in primul an, 1978, am primit de la credinciosi peste 400.000 de lei. Ganditi-va cati bani, pentru acele timpuri de ateism! Iar vinerea, vineri de vineri, tot parcul cu castani din fata bisericii se umplea de lume, ca la o Inviere. Aveam si icoana, icoana facatoare de minuni a Sfintei Paraschiva, veche de la 1643, in fata careia am vazut cum s-au tamaduit oameni nenumarati, dupa numai cateva masluri. Nu degeaba i s-a zis "ocrotitoarea Bucurestiului": biserica asta nu era o simpla biserica. Era un simbol! Un simbol pe care aveau sa-l distruga ticalosii, in doar cateva zile..."
Iunie cu lumanari
Asadar, parintele Bogdan a muncit opt ani pentru un mare vis. In luna octombrie 1985, biserica a fost cu totul gata pentru sfintire. "Era terminata totalmente! Renascuta! Reconstruita intocmai cum a fost, de la subzidire pana la turle, inclusiv refacerea picturii lui Dimitrie Belizare si a catapetesmei comandate la Viena in 1781. Tot, tot, tot! Nu mai era nimic de facut. Era o bijuterie, se vedea deasupra Pietii Unirii, ca o cetate care parca stapanea tot orasul, pana in dealul Patriarhiei. Cu adevarat un simbol spiritual al Bucurestiului. Iar eu eram cel mai fericit om de pe pamant. Insa, din pacate, pentru mai-marii vremurilor, biserica mea se vedea prea frumos..."
Nu i-a fost dat sa slujeasca acolo mai mult de un an jumatate. Pe data de 13 iunie 1987, parintele Bogdan se intorcea acasa. O liniste ciudata, ca de mormant, se intindea peste intreg cartierul. "Nici o soapta, nici o adiere de vant. Parca disparusera toti oamenii, toata suflarea. Abia cand am intrat in gradina, in minunata gradina a Sfintei Vineri, am inteles: acolo era Elena Ceausescu. Langa ea, un ins inalt de aproape doi metri, cu parul complet alb. Vorbeau. Caruntul o lamurea ca vor pune de-o parte si de alta a bisericii cate un bloc, c-o vor "inchide" si astfel n-o sa se mai vada. Am auzit tot, cu urechile mele, eram la exact sapte metri de dansii. Ceauseasca s-a gandit putin, doar cateva secunde. Apoi - asta tin minte perfect - a dat din mana a lehamite si-a zis doar atat: "Jos cu porcaria...". A trecut intepata pe langa mine, s-a urcat in masina si dusa a fost. Ultima Liturghie a avut loc a doua zi, duminica, 14 iunie. Ultima vecernie luni, 15 iunie. Securistii au venit chiar in acea seara, in timpul slujbei, s-au urcat in altar si le-au dat oamenilor vestea ca biserica lor va fi demolata. Atunci s-a intamplat un lucru uluitor: lumea n-a vrut sa mai iasa! Un grup de studenti a inceput sa strige: "Aici ramanem! Omorati-ne si pe noi cu buldozerele voastre!". Pana la urma, i-au scos pe toti. Cu gaze lacrimogene. Pe unii i-au dus direct la Securitate. Marti, 16 iunie: incepand de dimineata, se darama casa parohiala. Miercuri si joi, biserica. Vineri, 19 iunie, Sfanta Vineri dispare de pe fata pamantului. Un nor urias, de praf rosiatic, se ridica deasupra locului - poate fi vazut pe cer din intreg Bucurestiul. Praf de caramida rosie, seculara, praf din trupul bisericii lui Matei Basarab. Pe temelia goala, un covor imens de lumanari aprinse, tremuratoare. Oamenii stau in genunchi. Bocesc biserica, ca pe un om mort. Spre seara, crestinii sunt alungati, sub amenintarea bataii, chiar puscariei. Doar vreo patruzeci mai indraznesc sa ramana acolo, in acea noapte, pentru ultimul priveghi..."
In mijlocul Bucurestiului, acolo unde face cotul tramvaiul 5, pe un bloc urias, sinistru, comunist, mai poate fi vazuta si azi o placuta galbejita, nefiresc de mica fata de zidul megalomanic: "Aici a fost Biserica Sfanta Vineri, ctitorita la 1650 de domnitorul Matei Basarab, demolata in 1987...". Se zice ca uneori, doar in ceasuri de mare liniste, locatarilor acestui bloc inca li se naluceste ca aud urcand din pamant cantece preotesti...
Caramizile sperantei
Dar fabuloasa istorie spirituala a Sfintei Vineri nu se incheie aici. Au mai fost oameni asemeni acelui barbat, Aurel Neagu, care au luat caramizi din trupul zdrobit al bisericii. Le-au dus acasa, in locuintele lor, in apartamentele lor de bloc, asezandu-le la loc de mare cinste, ingrijindu-le, avand credinta ca aceste bucati de piatra rosie le sfintesc casa. S-au rugat inaintea lor, ca la icoane. Astfel, se poate zice ca Sfanta Vineri nu murise inca, nici dupa daramarea ei. A supravietuit in casele acestor oameni simpli, care se inchinau unor caramizi, de parca ar fi avut in jurul lor o intreaga zidire sfanta. Multi ani de zile, credinciosii au pastrat caramizile cu evlavie, sperand ca, odata si odata, biserica lor se va reconstrui. Unul dintre acesti crestini indelung rabdatori se numeste Ion Oneci, are acum 82 de ani si a fost ultimul dascal al Sfintei Vineri, dinaintea distrugerii. Cele trei caramizi ale sale sunt acum zidite cu fala in carnea a trei biserici. Trei caramizi foarte "importante", intre care una cu adevarat nepretuita: in urma cu trei ani, ea a fost sarutata de catre insusi Patriarhul Bisericii Ortodoxe, constituind piatra de temelie a unei noi biserici, cu hramul Sfanta Vineri...
*
Pe Ion Oneci il gasesc departe, intr-o biserica aflata la capatul celalalt al orasului: Sfantul Gheorghe - Capra din cartierul Pantelimon (propusa spre demolare, in cele din urma "translata" pe scripeti si ascunsa in spatele unui sir gigantic de blocuri). Impreuna cu prietenul sau Ion Turtica, Oneci este "consilierul" acestei biserici - dascal, mana dreapta a preotului, om "bun la toate" - incepand din anul 1987, adica imediat dupa demolarea Sfintei Vineri. Un batranel scund, rotunjor, de o blandete nemarginita, ce-si petrece tihnit si impacat cu sine, cinci zile din cele sapte ale saptamanii, numai si numai in biserica. E seara, vecernia s-a sfarsit. Stau alaturi de cei doi barbati cu par de argint, in altarul bisericii pustii, vorbind incetisor, obraz langa obraz, ca sa nu trezim sfintii. Iar Ion Oneci isi aminteste... "Da, am fost acolo, atunci, cu sotia mea. Am fost joia, cand buldozerele ajunsesera pana in altar. Lumea plangea... Va spun, o jale cum n-am mai vazut nici pe la inmormantari, niciodata. Eu stateam asa, acolo, in spatele cordonului de militieni care nu lasau sa treaca pe nimeni. Deodata, unul dintre ei s-a intors. Il tin minte si-acuma: un barbat slabut, tanar, inalt, cu ochii parca rosii. M-am uitat la el, m-am uitat direct in ochii lui si el s-a uitat la mine. Ne-am uitat multa vreme unul la altul, fara sa spunem nimic. Si parca, nu stiu cum, ne-am inteles asa, fara vorbe. Militianul s-a uitat mai intai in alta parte, apoi s-a dat inceeet, asaaa, putin mai incolo, de parca n-ar fi fost atent, cand mi-a facut loc sa trec. Atunci am fugit. Am intrat intre daramaturi si-am apucat sa iau trei caramizi, chiar din locul unde fusese Sfanta Masa. M-au imbrancit inapoi, dar nu-mi mai pasa: in sacosa aveam cele trei bucati din biserica cea sfanta. Le-am adus acasa, le-am spalat si le-am asezat pe o masuta unde tinem icoanele. Le-am pastrat ca pe niste odoare. Dupa Revolutie, pe una mi-a cerut-o un parinte Gheorghe, care facea o biserica noua, undeva inspre centru. A zidit-o cu mare mandrie in zidul altarului. Una am dat-o aici, atunci cand s-a marit biserica cea veche, translata la ordinele lui Ceausescu. I-am dat-o raposatului parinte Ion Popescu, care a bagat-o in turla. Si, in urma cu vreo zece ani, tot aici, la Sfantul Gheorghe - Capra, ne-a venit un preot nou, mai tanar: parintele Nicolae Burlan! Pe acest preot, eu si prietenul Turtica l-am iubit cel mai mult dintre toti preotii alaturi de care am slujit si dintre toti pe care i-am vazut vreodata. Facea niste slujbe minunate, venise la Bucuresti manat de o misiune dumnezeiasca: i s-a aratat in vis Sfanta Paraschiva. Ne zicea mereu, tuturor, ca nu are o dorinta mai mare decat sa ridice aici, in Bucuresti, o biserica cu hramul Sfintei Vineri. Lui i-am dat caramida a treia..."
Alesul
Din relatarile celor doi batrani, constat niste asemanari izbitoare intre destinul parintelui Bogdan Gheorghe si cel al acestui foarte iubit parinte din Pantelimon. Aflu ca, asemeni primului, preotul Nicolae Burlan ridicase si el din ruina o biserica monument, prabusita la cutremurul din 77. S-a intamplat in satul lui natal, undeva pe langa Valenii de Munte. Si, dupa lungi sacrificii, chiar atunci cand biserica a fost complet terminata - o bijuterie repictata, dotata cu mobilier nou, catapeteasma noua, absolut tot -, chiar in ziua sfintirii, el a fost nevoit sa plece. Asta, pentru ca atunci, in acea zi binecuvantata, Preasfintitul Teodosie i-a zis asa: "Parinte, tu trebuie sa pleci la Bucuresti! Neaparat. Simt asta, Dumnezeu imi spune ca este nevoie de fratia ta la Bucuresti, ca sa ridici o noua biserica!...".
Astfel ca parintele si-a lasat acolo casa, averea parinteasca, biserica cea noua, totul, si a plecat spre marele oras, ca sa implineasca un vis, un "plan dumnezeiesc". Aici, in Pantelimon, a ramas doar trei ani, iar cei doi barbati carunti au simtit inca de la inceput ca parintele lor nu va sta mult, ca va trebui sa plece. "Mereu ne zicea: "Trebuie facuta aici, in Bucuresti, o noua Sfanta Vineri...". Cateodata, il auzeam murmurand, vorbind singur, numai asta avea in cap. Aici, la noi, a schimbat parohia din temelii. O parohie de 40.000 de suflete, mai toti muncitori, "baieti de cartier", cum se zice. Parintele Nicolae i-a adus pe oameni la biserica. Dupa numai un an de zile, nu mai aveau loc inauntru, la liturghii. Aceiasi enoriasi au plans dupa el, atunci cand a plecat. Dar l-au si ajutat cu totii, cat au putut, in planul lui de a construi Sfanta Vineri... Nu va spun prin cate a trecut, cat a luptat! A fost de sute de ori pe la primarii, a cautat un teren, aprobari, bani, ba chiar a indraznit sa aduca o biserica de lemn tocmai din Bucovina si sa o aseze pe un pamant din Bucuresti care inca nu era al lui, nadajduind mereu ca Sfanta Paraschiva o sa lucreze pentru invingerea tuturor piedicilor. Si pana la urma a reusit. Oamenii de aici, din Pantelimon, l-au urmat cu sutele, in fiecare zi, pana in celalalt capat al Bucurestiului - in Drumul Taberei, un cartier mare, cu multime de oameni, dar pana nu demult fara nici o biserica. Au muncit alaturi de el la curatarea terenului, la umplerea fundatiei cu pamant, i-au daruit bani si obiecte bisericesti. Intotdeauna au muncit voluntar, fara nici un ban. Iar parintele a facut si acolo ceea ce-a facut aici: a adus oamenii la biserica. I-a strans in jurul lui ca pe niste frati, iar ei l-au ajutat la fel de mult ca si noi. Ar trebui s-o vedeti: o catedrala nespus de frumoasa se inalta acum in mijlocul cartierului! "Noua Sfanta Vineri" este aproape gata! Nu degeaba Mitropolitul Daniel al Moldovei i-a daruit chiar vesmantul Cuvioasei Paraschiva, cu care fusesera invelite, la Iasi, cinstitele moaste. Un dar nepretuit, pentru o biserica sfanta! Iar in zidurile ei sunt bagate si multe din caramizile noastre, ale celor care le-am pastrat atatia si atatia ani, visand..."
Biserica din vis
"Noua Sfanta Vineri" e cu adevarat minunata. Ridicata pe un camp pustiu, la capatul parcului Moghioros, ea nu e "intemnitata" de nici un bloc si poate fi vazuta fara oprelisti de la mari distante. Enorma, plasmuita de sus pana jos numai si numai din caramida marunta, rosie, eleganta. O catedrala plina de cupole si rotunjumi, gandita dupa modelul celebrei Sfanta Sofia. Pe hatisul de schele, muncitorii au ajuns pana aproape de acoperis - forfotesc mici prin inaltimi. Jos, la picioarele catedralei, bisericuta bucovineana din lemn e plina de lume stransa la Sfantul Maslu. Este inceputul unei amieze de vineri, ploua marunt, apasator, si aproape cincizeci de oameni au ramas pe afara, neizbutind sa se mai inghesuie nici macar in pridvor. Peste 1000 de crestini participa regulat la fiecare slujba a bisericii. Oamenii iubesc slujbele, il iubesc mai ales pe acest parinte Nicolae, care iese acum de la Maslu, cuprinzand bland, pe dupa umeri, vreo trei-patru credinciosi deodata. Un preot inalt, puternic, plin de viata, cu totul altfel decat indureratul parinte Bogdan. La prima vedere, seamana a calugar. Bine sprancenat, cu ochii negri, scanteietori, si barba tot neagra, atinsa totusi de argintul celor cincizeci de ani, un om cu totul increzator si senin, ce pare a nu se teme de nimic pe lumea asta. Imi zice ca mult mai bine-mi poate vorbi acolo, sus, pe acoperisul bisericii sale. Acolo se simte el cel mai bine. Astfel ca urcam amandoi, mai intai pe scari lungi, subrede, apoi pe muchii ametitoare de ziduri, parintele pasind mandru inainte, cu mainile infipte nepasator in buzunarele sutanei si fara sa se uite in jos, iar eu inaintand anevoios in spatele lui, aproape in genunchi, sprijinindu-ma temator de toate fiarele care ies din pereti... Ajungem in varful rotund al celei mai inalte bolti si abia atunci, dupa ce priveste de jur imprejur si apoi inauntrul bisericii sale, parintele Nicolae zambeste. "Abia aici simt mana lui Dumnezeu, cum ma atinge pe crestet! Aici e chemarea mea, aici viata mea si-a gasit implinirea... Cine-ar fi crezut? In numai doi ani, eu, un preot de tara, sa pot ridica pornind de la zero o asemenea catedrala... Nu-i asa ca e incantatoare? Am tinut s-o fac asa, dupa toate canoanele unei adevarate biserici bizantine. Cupola rotunda, bizantina, e simbolul cerului care coboara pe pamant. Cand intri in asemenea biserica ai senzatia vie, concreta, ca ai intrat in cer..." Fiind mai tanar si strain de Bucuresti, parintele Nicolae nu a participat la drama daramarii fostei Sfanta Vineri si nici nu stie prea multe despre indurerarea de atunci. Stie doar ca, atunci cand a venit el aici si a pornit sa ridice biserica mult-visata, o multime de oameni din toate colturile orasului au inceput sa apara ca din senin, cu niste caramizi pe care le socoteau sfinte. "Pentru dumneata le-am pastrat, parinte", asa ziceau. Astazi, toate sunt bagate in trupul "Noii Sfanta Vineri", mai cu seama in bolta imensa a altarului. Preotul cunoaste precis absolut fiecare loc din zid unde au fost asezate, ba chiar i-a pus pe muncitori sa insemneze aceste portiuni de perete, intru vesnica amintire.
Primul donator a fost batranul Ion Oneci din Pantelimon. Parintele Nicolae isi aminteste: "In clipa cand Patriarhul a luat in mana piatra aceea de temelie, eu am indraznit sa-i soptesc la ureche: "Preafericite, e o caramida din Biserica Sfanta Vineri...". Auzind aceasta, Inaltul a luat caramida si a sarutat-o inainte de a o pune acolo, dedesubtul bisericii. Iar lumea intreaga - era o mare de oameni atunci, la sfintire - a izbucnit in lacrimi! Va spun, a fost un gest impresionant, nobil, cu adevarat un gest de mare Patriarh. Pe urma, Preafericitul a rostit intocmai urmatoarele cuvinte: "Prin aceasta caramida, se transfera aici duhul fostei biserici Sfanta Vineri!". Oamenii plangeau si erau fericiti".
Se face seara. Sunt la sfarsitul celei de-a patra zile de cautari, pe urmele bisericii Sfanta Vineri. Suntem inca pe schele, dar cobor numai eu. Parintele ma roaga sa-l mai las putin acolo, sa il las singur. In fiecare seara, dupa ce pleaca toti muncitorii, obisnuieste sa ramana ore intregi in inalturi, mergand pe puntile subtiri ale schelelor, pe deasupra bisericii. "O simt crescand sub picioarele mele. Ma uit sa vad ce s-a mai inaltat, ce s-a mai zidit. Cand santierul e inchis, eu ma plimb pe ziduri. Ma plimb si parca simt asa, cum ma inalt, cum cresc si eu, odata cu biserica..."
Din indepartatele lor apartamente de bloc, oamenii s-au obisnuit cu aparitia preotului din vazduh. Il zaresc, la fiecare inceput al inserarii... O silueta neagra, fluturand incet pe deasupra unei catedrale ce-si pierde, usor, contururile, in tenebrele noptii. De parca preotul n-ar pasi pe niste ziduri adevarate. De parca preotul ar pasi pe un vis...
(Fotografiile autorului)
Cei ce vor sa ajute la implinirea acestui vis pot folosi conturile Parohiei "Sfanta Vineri" - Drumul Taberei: Ro64Rncb5060000010270001/Rol (lei), Ro64Rncb5060000010270012/Euro, deschise la Bcr filiala Sector 6 sau tel. 021/413.72.83 (preot Nicolae Burlan).