Implinesc 27 de ani. Pana la varsta asta venerabila, am reusit, prin multe erori de traseu, sa stiu exact ceea ce nu vreau sa fiu. Nu vreau ca munca mea sa ma desparta de iubirea mea. Nu vreau sa ma trezesc, inca inainte de 40 de ani, cu pielea ca un pergament cenusiu si casant de la prea mult sapun si prea putina lumina. Nu vreau sa ajung cocosata. Nu vreau sa gafai ca un paltonar cand urc pe munte si poteca o ia un pic mai abrupt. Nu vreau sa urasc. Nu-mi place, dar deloc, fumul de tigara, muzica descreierata sau ingramadeala de pe sosea. Din punctul meu de vedere, masinile sunt niste sobe primitive cu foc continuu, galagioase si care mai emit si gaze toxice pe deasupra. Imi place natura salbatica si tacuta; imi place viata; imi place sa rad zdravan la lucruri care sa merite cu adevarat; imi place sa-mi tocesc hainele si sa-mi ascut inteligenta, acolo unde trebuie cu adevarat. Imi plac micile extazuri pe care le traiesc intr-un peisaj virgin. Acolo traiesc o senzatie de etern, mai mare decat orice putere lumeasca. O pace absoluta. Ii multumesc bunului Dumnezeu pentru marinimia cu care a lasat diminetile sticloase si reci de octombrie, cu copaci fosnind rosu, cu soare de aur si cu fanul proaspat taiat ce abureste in maldare pe marginea drumului (in vreme ce restul vegetatiei dardaie sub bruma). Imi place primul inghet; imi place cand infloresc caisii si teii. Imi place adancimea injunghiata a tacerii din Vinerea Mare, cum se asterne ca o patura fonica peste oras si cum, in cartiere, trece prin ea, ca un nor, doar toaca. Activitatea amorteste si incet-incet, se supune; ziua insasi parca lacrimeaza. E ca o narcisa alba. E o zi ca un bolovan trantit peste lume. E o zi ca o imensa, frumoasa sete. E ca asteptarea unei explozii.
Imi place cand sunt pe partie, la munte, singura printre brazi, si incepe sa ninga ca-ntr-un colind, iar casele de lemn din vale fumega gri, infundate. E ca o nastere din nou. Imi place puritatea. Imi place sa flirtez cu sotul meu. Am inventat chiar si o limba a noastra proprie. Astazi, de pilda, ne sasaim. Nu e minunat?
Imi place la nebunie sa dansez. Vibratia aceea, trup si spirit la unison. Dansul e ca o ploaie. Ceva atat de abstract, muzica, se transforma in ceva atat de fizic.
Imi place sa cant sub dus, pretinzand ca interpretez arii celebre, desi sunt complet afona, iar vecinii probabil complet disperati, dupa ce au trecut mai intai prin fazele de soc si groaza. Ma distrez teribil, ma ineaca rasul cand fac asemenea stupizenii marunte. Ma simt in al noualea cer.
Imi place sa simt, imi place sa privesc, imi place sa fiu! Sa documentez fericirea.
Fericirea nu e o rasplata. E o provocare.Indraznesti sa o privesti in fata? Esti sau nu in stare?
Fericirea e o cale de a invata. Fiindca n-o merit, o pot aprecia. O las sa imi arate acel ceva, ca sa-l pot si eu, la randul meu, arata altora. Ca sa am ce le oferi lor, celorlalti. Daca ma uit mai bine, fericirea e peste tot. Am de gand s-o fotografiez. Si mai am de gand sa scriu, ca sa tin minte: umbla pe propriile tale picioare, ramai alert, observa si evalueaza. Calm, profund, nepripit. Prioriteaza. Decide. Foloseste-ti capul, dar si inima. Gandeste, simte, fii. Descopera-te si cresti. Lumea e si a ta. Lumea esti si tu.
Ingrijeste-ti sufletul, el e perechea ta de aripi. De sus se vede intotdeauna mai bine.
Andreea Sepi - e-mail:
andreeasepi@yahoo.com