Franta
Ar trebui sa va fi obisnuit deja dar iata, ati mai reusit, inca o data, sa corupeti un cititor indemnandu-l sa va scrie pentru a va felicita. Va citesc de mult, de vreo cinci-sase ani, dar inainte de a pleca din tara, ma interesau mai mult articolele de medicina naturista, cele cu sfaturi de frumusete, de slabit. De un an si ceva, de cand am ajuns pe meleaguri straine, citesc numai articolele din rubrica Societate, Spiritualitate, si de fiecare data reusiti sa ma faceti sa storc cateva lacrimi, la cei numai 20 de ani ai mei!
De data aceasta, ati reusit sa ma faceti sa va scriu, pentru a-mi descarca sufletul. De un an si ceva, de cand sunt in Franta, am ajuns sa spun cu o anumita stanjeneala, de care mi-e rusine, ca sunt romanca. Primele dati, venisem cu ideea ca "Tara mea are..." si ca toata lumea trebuia sa stie ce are tara mea... Dar nu a fost asa. Reactiile de mirare "Vorbesti bine franceza, totusi!" ori "Cum ai ajuns la facultate, aici?" m-au socat. Glumele rasuflate: "Ia vedeti, mai aveti portofelele?!" sau "In timpul liber, canti?" (aluzie la invazia de artisti compatri(h)oti din metrourile pariziene) m-au indignat. Chiar si inofensiva banuiala a unei colege de facultate care, atunci cand i-am raspuns ca sunt romanca, a zambit incredula: "Nu, hai, zi sincer, de unde esti?".
Am trecut astfel prin toate reactiile. Rusine, nervi, dorinta de a schimba ceva, de a scrie ministrului culturii (aceasta dintre toate a trecut cel mai repede), ideea de a discuta despre cultura, traditiile, istoria noastra. Am sfarsit prin a ma refugia in articolele revistei dvs., citind si recitind unele pasaje despre viata la tara, despre familia regala, despre manastiri (mai ales ca radacinile imi sunt ingropate in pamant bucovinean, la Moldovita), despre tot ce mi-ar fi putut readuce razbunarea fata de ignoranta, de rautatea inculturii, de acest xenofobism care a inceput sa puna stapanire pe francezi. Totusi, nu pot sa-i condamn, iar exemplele se tin lant. E suficient sa faci o singura "plimbare", nu mai mult de patru statii, cu metroul, pentru a vedea chipuri tuciurii, cu acordeoane pe care joaca unghii "indoliate" si ghiuluri stralucitor contrastante, voci sparte care behaie romante intr-o romana stricata. O singura data, luand un interviu pentru revista la care lucrez aici, unui belgian, am avut marea surpriza de a auzi, citate de batranelul stirb, care lucra la un garaj de masini second-hand, nume ca "Micul Paris", "Elvire Popesco", "Eugen Ionesco" si, bineinteles, "Constantin Brancusi", dar a fost o singura data, si l-am lasat pe cultivatul garajist cu o strangere de inima, gandindu-ma ca ar putea fi ultimul supravietuitor al unei specii pe cale de disparitie: Omul Cultivat.
Toate acestea, pentru a va spune ca revista dvs., pe langa nenumarate merite, are inconvenientul de a nu putea ajunge acolo unde este nevoie de ea. Faptul ca noi, diaspora romana de pretutindeni, "clickam" pe articolele "Formulei As", calatorim cu mintea pe acele meleaguri de care ne va uni, poate, pentru totdeauna, un fir nevazut, iar apoi iesim in realitate, vedem ce imagine avem ca romani si pastram in gand doar curatul dor romanesc si nationalismul caracteristic, nu aduce decat frustrare. Am dori ca toata lumea sa poata intelege aceste randuri, sa vada ce se ascunde, intr-adevar, in acea tara din Europa de Est, sa priceapa fiecare vorba a batranilor in straie traditionale, sa auda colindele sau doar toaca manastirilor, sa simta fanetele, gustul laptelui nepasteurizat, proaspat muls, de la o vacuta pe care o indrageste toata familia...
Pentru a nu cadea in penibil si a deveni "greoaie", revin la felicitarile pentru acele articole publicate in "Formula As" care sa realizeze aievea aceasta dorinta a noastra, a tuturor: un sentiment de orgoliu al romanului, de mandrie ca are o istorie, si ca acea istorie nu zace intr-un muzeu, ci este traita zilnic la sat, in porturile batranilor, in traditiile de sarbatori, in sufletul celor care sunt departe de tara...
Va multumesc ca existati si alinati o parte din Dorul romanului! Cu respect,
Sanziana Cheroi
S.U.A.
"Lasati-ma sa va povestesc cum ploua la New York"
Draga redactie,
Suntem un popor de oameni inteligenti si plini de curiozitate. Lumea occidentala a reprezentat timp de zeci de ani "tabuul" pe care noi, cei multi, nu il puteam atinge. Putinii alesi care ajungeau in Vest se hraneau apoi ani in sir cu imaginile de acolo, iar noi, cei de-acasa, eram fericiti cand aveam sansa sa le ascultam impresiile.
Desi multe s-au schimbat si azi traim intr-o era a informatiei, cred, totusi, ca multi dintre noi sunt inca interesati de cotidianul lumii "de dincolo". Nu atat muzeele si monumentele, cat mai ales banalul de zi cu zi ne trezeste curiozitatea. Lumea de fapt ar vrea sa stie cum e sa traiesti "acolo", nu doar sa vizitezi. Imi amintesc acum vreo zece ani, cand o prietena venita in vacanta din America ne-a aratat ziarele de reclama cu "promotiile" saptamanale de la niste supermarketuri din New York. O ascultam fascinati toti cei adunati acolo. Sau cand in liceu fiind, stateam seri in sir sa ascultam vrajiti povesti din Germania si Suedia "aduse" de o colega de clasa, in urma unei excursii de doua saptamani...
La randul meu, am ajuns acum sa locuiesc in strainatate. Traiesc de 7 ani la New York. Lumea de aici e fascinanta. Cosmopolita, aglomerata, bogata si artificiala uneori, cu sarbatori de iarna impodobite in poleiala si cadouri, cu agitatie, cu lupta permanenta, o lume in care de cele mai multe ori esti singur, singur, singur si trebuie sa te descurci asa cum poti, o lume in care multe secrete iti sunt interzise la inceput si trebuie sa razbati cu greu, si totodata o societate comoda si usor de penetrat daca esti tanar si... nelinistit!
Am multe de impartasit si mi-ar fi drag sa va pot bucura cu povesti de aici. Lasati-ma sa va povestesc cum ploua la New York, cum e in Central Park si cum merge metroul american, cum sunt facute casele si cum rasare soarele peste zgarie-nori. Lasati-ma sa va spun ce mai e nou in comunitatea romaneasca de-aici, lasati-ma sa va fac partasi la mica existenta a celor care - aflati atat de departe de tara - viseaza, totusi, acasa. Sunt si eu o cititoare fidela a revistei si m-am gandit sa devin corespondenta dvs. de la New York. Prima transmisie in direct s-a si incheiat.
Va iubesc,
Mihaela Costin -
e-mail: michelle_costin@yahoo.com
Elvetia
Rosemarie Huggenberger
"Pentru mine, Romania este o dragoste la prima vedere"
Ma numesc Alina Mondini. Sunt o cunostinta mai veche a revistei "Formula As", asa ca nu mai fac prezentarile. Traiesc in Elvetia, in cantonul Zrich, si anul trecut am inceput un curs de yoga, in satul in care locuiesc. Suntem numai cinci femei. Atmosfera este destinsa, si inainte sau dupa ora, purtam scurte conversatii. Intr-o zi, colega mea Rosemarie Huggenberger m-a intrebat din ce tara vin si dupa ce i-am raspuns, mi-a spus zambind: "Si eu sunt nascuta in Romania". In timp, am descoperit ca originea ei nu este doar o simpla referinta de stare civila. Rosemarie este o pensionara activa: se ocupa de colectarea de fonduri pentru un orfelinat in Romania si este pictorita amatoare. In luna noiembrie 2004, ne-a invitat la expozitia sa, deschisa intr-un centru de cultura, dintr-un sat apropiat. O serie din lucrari a fost pusa in vanzare cu mentiunea ca fondurile vor fi utilizate in scopul sustinerii orfelinatului. Mi-au placut tablourile desi erau in exclusivitate abstracte. Culorile pareau a izbucni din ele inspirand energie, forta, optimism si bucurie de a trai. M-am gandit ca in spatele lor s-ar putea gasi povesti interesante, asa ca am hotarat sa-i iau un interviu.
Dragoste la prima vedere
- Cum a ajuns familia ta in Elvetia?
- In anii 20, Elvetia avea o situatie economica precara, in timp ce Romania se bucura de o situatie foarte buna. Tatal meu lucra in industria tesatoriei. Nu cunosc detalii. Stiu doar ca directorul elvetian al unei tesatorii de matase din Romania a cautat personal calificat in Elvetia. Atunci, tatal meu s-a hotarat sa mearga sa munceasca in aceasta tesatorie. A stat singur acolo trei ani. Apoi s-a intors in Elvetia, s-a casatorit cu mama mea - care era tot elvetianca - si s-au intors impreuna sa traiasca in Romania.
- Unde?
- La Sighisoara. Acolo, in 1932 s-a nascut fratele meu, iar peste cinci ani m-am nascut eu. In excursia pe care am facut-o in vara aceasta in Romania, mi-am gasit numele in registrul unei biserici de acolo. In 1939, autoritatile romane nu i-au mai permis tatalui meu sa munceasca in Romania si am fost nevoiti sa ne intoarcem in Elvetia. Putin dupa aceea, a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial. Am avut noroc ca ne-am putut intoarce inaintea unor vremuri asa de tulburi. Nu-mi aduc aminte nimic din Romania, aveam doar doi ani cand am plecat. Dar parintii mei au putut aduce cu ei in Elvetia tot ce au avut. Asa incat, prin intermediul obiectelor din casa in care am copilarit, Romania a insemnat pentru mine o prezenta constanta. De exemplu, mobila din camera de oaspeti, pusa intr-o camera in care intram doar la ocazii rare. Mai era si un lighean in care mama spala vasele. Si mai erau povestile parintilor mei. Desi in copilarie nu am stiut unde este Romania, amintirile despre ea au reprezentat o parte din viata familiei mele. Dupa plecarea din Romania, parintii mei au pastrat legatura numai prin scrisori cu cateva persoane de acolo. Abia in 1983, cand mama a sarbatorit 80 de ani, fratele si sotul meu au organizat pentru ea o calatorie in Romania, si am mers cu totii la Sighisoara. Mama a fost trist impresionata de starea proasta a cladirilor si strazilor. Ea si le amintea intr-o stare mai buna. Pentru mine insa, Romania a reprezentat o adevarata descoperire si o dragoste la prima vedere. Multi ani mai tarziu, am citit aici, in ziarul local, ca cineva colecteaza fonduri pentru o casa de copii orfani din Romania. Am decis sa sustin acest proiect si am participat cu cateva persoane la fondarea unei asociatii. Mi-am dat seama ca pentru mine, acest angajament are o semnificatie mai profunda, pentru ca sunt nascuta in Romania.
- Ai vizitat aceasta casa de copii?
- Da. Am vizitat-o prima data acum sapte ani si am fost foarte impresionata. Toti copiii de acolo au probleme si un trecut pe care nu prea il cunosteam. In timp, am vazut cum au inceput sa se destinda, sa creasca, sa zambeasca. Chiar daca in comparatie cu nevoile tuturor copiilor orfani din Romania, ceea ce facem noi reprezinta poate doar o picatura de apa pe o piatra incinsa, doresc si sper ca cel putin acestora - pe care ii cunosc personal si de care m-am atasat - sa reusim sa le oferim o sansa buna pentru viitor. Facem tot ce ne sta in putere ca sa le daruim dragoste si o casa.
- Mergi acolo in fiecare an?
- Facem cu schimbul, fiecare dintre cele trei persoane din prezidiul asociatiei merge acolo din cand in cand. Cum am spus, eu am mers anul acesta.
- Cum a fost?
- Minunat. Am fost impreuna cu doua prietene. Copiii erau in vacanta. La inceput, am vizitat casa, iar apoi am mers intr-un alt sat, la cativa kilometri departare. Acolo am cumparat o alta casa, cu o bucata mare de teren, am renovat si am facut o casa de vacanta pentru copii. Exista o pajiste mare, gradina, pomi fructiferi, se planteaza de toate: cartofi, morcovi... Cineva se ocupa, ingrijeste, cultiva si are dreptul sa ia o parte din recolta. Cand am fost, copiii erau acolo si au organizat un spectacol pentru noi. Ei sunt obisnuiti cu vizite din partea persoanelor din strainatate care sustin orfelinatul. Cu aceste ocazii, organizeaza deseori un spectacol. Eu cu prietenele mele am stat la un hotel din apropiere. Dupa o serie de repetitii, intr-o seara de duminica, copiii au decorat gradina cu lampioane si lumanari si au prezentat spectacolul. A fost extraordinar. Atat ne-am distrat si am ras, nici nu va pot spune. Talentul teatral si muzical al acestor copii este uimitor. Pentru mine si prietenele mele, spectacolul a marcat un moment foarte important. Noi ne raportam acum la Romania in cu totul alt mod, mai profund, mai semnificativ. Cred ca tara incepe sa iasa din conul de umbra in care a fost impinsa atatia ani.
A consemnat
Alina Mondini
S.U.A.
Un pumn de tarana
Inceputul vietii mele in America a fost ca un trasnet ce mi-a ravasit toata fiinta. Totul, dar absolut totul a fost diferit fata de ceea ce am stiut, invatat si vazut pana atunci. Incet, incet, cu greu, gandurile au reusit sa se adune. Dar asemeni unei rani adanci, cicatricele au ramas si dor.
Privind in urma, simt cum durerile s-au inabusit, patimile s-au stins, am devenit ceva mai inteleapta, dar dorul de casa a ramas la fel de puternic. In absenta mea, un prieten foarte drag mie - un Cocker spaniel, Susu, s-a dus "sa se odihneasca" putin, iar de pe strada mea din Arad, Cerbului, oamenii mai varstnici au plecat si ei. Sigur, acesta-i mersul vietii, nu se poate interveni cu nimic, dar simt o strangere de inima, cand ma gandesc ca am fost prea departe pentru a alina vreo suferinta si ma intreb: a meritat pretul?
Prin anii 65, ma aflam la un curs in Cluj. Am cunoscut un tanar, Iulian Florea, ce tinea ascunse in suflet niste versuri. Nu cunosc motivul nepublicarii lor, dar cand aduceam vorba de asta, pe fata i se ivea un zambet trist, si ochii priveau deznadajduiti. Le voi transcrie acum (doar o parte), si pentru ca aceste versuri redau starea mea de inceput si mai de pe urma, in puternica si bogata America: Sunt numai rod si radacini Din mine pasare nu pleaca Astept in primaveri o craca, Si jinduiesc dupa tulpini.
Catre lastuni, catre livada Cu atata dragoste m-avant Iar cand ma scutur din pamant Apare stanca, ori zapada...
Si iar ma plec si lunec iar, Din galeriile de tina Astept Aprilie sa vina, Si-n somn visez ca sunt stejar.
Foarte frumoase versuri, nu-i asa?
N-am sa vorbesc prea mult despre comunitatea romaneasca de aici, pentru ca si asa a curs multa cerneala, analizand cauze si efecte ale dezbinarii sau instrainarii. Doar fugar, voi aminti exemple ce mi-au intarit convingerea ca aici, daca nu aplici moto-ul "Ajuta-te singur!", esti luat si dus de marele val al desfiintarii. Este opinia mea.
Oamenii au ajuns surzi la durerea ta si prea comozi pentru a sari - ce zic eu? -, pentru a te ajuta. Fiecare e doar pentru sine, in barca lui? Sarmani oameni... Simt mila pentru ei. Imi staruie in minte cateva cuvinte spuse de Domnul Luminii: "Si ce ar folosi unui om sa castige toata lumea, daca si-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om in schimb pentru sufletul sau?". De am cugeta la aceste intrebari, valoarea unui Om ar fi alta. Dar...
Ceea ce vreau sa spun este altceva. Acum sunt cetateanul acestei tari. E "big deal" - cum spun americanii. In timp, m-am integrat in societatea din care fac parte. Lucrez cu diferiti oameni, de diferite nationalitati. Unii sunt nascuti aici, altii sunt aici de 15-20 de ani, altii veniti mai de curand. Toti au visat si viseaza sa se intoarca inapoi in tara lor, dar aproape toti sfarsesc prin a se adapta si a ramane aici. Si asta nu e rau. Cine nu se adapteaza la un stil de viata, mai mult decat decent, si care-ti respecta demnitatea de om? Dar ma intreb: din ce aluat e plamadit romanul de nu-i trece dorul niciodata? Ce taine, ce magie ascunde pamantul meu romanesc de ma cheama inapoi an de an? El ma incarca cu energie, imi hraneste sufletul pana la urmatoarea revenire, imi da putere sa rezist. Port cu mine un pumn de pamant romanesc, si ma simt de parca as avea toate bogatiile lumii.
Aud spunandu-se: "Nu ma mai intorc in Romania, ce sa fac acolo? E un haos total". Dar pe pamant strain, unde sa-ti plangi mortii? Cine spune ca nu mai are nimic comun cu pamantul romanesc n-a fost niciodata roman. Asta am vrut sa spun. Ca ma atrage pamantul meu iarasi si iarasi, si nu-mi gasesc odihna decat atunci cand il simt sub picioarele mele. Si mai stiu ca adevarata odihna nu ti-o da decat Domnul Luminii, Domnul cel Sfant - Iisus Hristos. "Restu-i tacere."
Cu adanc respect, Victoria Muresan - 18 W Johnson St. Palatine Il. 60067 - Usa
P.S. In urma cu ceva ani, la plecarea mea din tara, o foarte buna prietena, dorind sa-mi daruiasca ceva, mi-a oferit singura ei avere - colectia "Formula As". Ii multumesc pentru acest cadou. Acum, a devenit si pentru mine la fel de pretios. Va multumesc!
Oglinda cu argintul crapat
Draga "Formula As",
Atata lume va scrie, atatea povesti frumoase am citit, atata m-am bucurat si am suferit alaturi de dumneavoastra!... E prima oara cand incerc sa va scriu, e prima oara cand imi astern amintirile pe hartie. De considerati ca merita si de aveti un coltisor liber in spatiul dvs., m-as bucura din toata inima sa publicati randurile mele. Oricum ar fi, va doresc reusite pe mai departe si numai bine.
Nu era mult de la noi pana la bunica din Poiana. O palma de loc, dar Doamne, asa departe mi se parea... Ma trimitea mamica in toate anotimpurile: vara, toamna, iarna... O luam pe de-a dreptul, treceam prin ograda lui tanti Domnica lu Radu, coteam, gaseam un locusor printre porumbarii care se cazneau sa formeze un gard, intre gradina ei si aceea a vecinului. Daca nici un caine nu-mi atinea calea, saream gardul de spini de langa casa matusii Maria si aproape am ajuns! Mai sar un parleaz, mai merg olecuta si ograda bunicii se afla in fata mea. La Ion Ratoi in gradina este un caine mare, legat sub gramezile de strujani. Bate si smuceste sa rupa lantul, dar eu am scapat, sunt de-acum la matusa. Nu ma opresc la ea, sar parleazul, merg olecuta si deschid portita care desparte gradinuta din fata de ograda din spate, unde stau gainile. Asa... Casa bunicilor! Drept in dreapta, era bucataria de vara, o casucioara micuta din chirpici, cu o vatra joasa pe care se afla o plita, cu o soba mica, o laita, o masuta cu patru picioare care dansau in toate directiile, doua scaunele mici, ca la stana, un ceaunel atarnat pe perete, un calindar dat de popa si pus la loc de cinste si un tolisor colorat, prins ca paritar... Asta era bucataria de vara a bunicilor.
In spatele bucatariei, era o ograjoara mica, din plasa de sarma, intre care era ocrotita toata averea lor: cateva gaini rosii si un cocos pintenat, care deseori sarea gardul de imprejmuire, fara incuviintarea bunelului Neculai, spre marea lui surprindere si necaz. Iar in fata bucatarioarei, era un palc de salcami crescuti din intamplare, acolo, grosi cat doua palmute de-ale mele. Ograjoara era mica si copaceii erau multi si eu, micuta fiind, ma prindeam de tulpina cate unui copacel si ma invarteam in jurul lui pana ameteam si totul incepea sa se roteasca cu mine in acelasi timp. Si salcam, si cer, si prispa, si casa, si bucataria de vara... Ma invarteam asa, pana cand, istovita, ma asezam pe pamantul care, dupa cateva clipe, imi reda echilibrul...
Luandu-ma cu joaca, mi se intampla sa ma prinda chiar inserarea la bunici. In timpul asta, bunica robotea in bucatariuta ei. Pregatea masa de seara. Una dintre cinele pe care le-am prins acolo stiu sigur ca era o mancare de fasole. Pusese bunica un sarvat pe masuta ce se clatina din toate incheieturile, bunelu rasturnase maliguta pe un fund rotund de lemn, o taiase cu o ata in semnul crucii si ma chema la masa. Bunica pusese strachinioare de lut vrastate cu dungute de diferite culori, linguri de lemn, castraveciori murati si taiati marunt, scosi de sub tufa de vie din gradina. Bunelu statea pe laita, iar bunica cu mine, pe scaunele. Fumul inca iesea prin ochiurile de pe care bunica tocmai luase mancarea, dar peste care nu mai pusese cercurile indarat. Dar usa era deschisa, avea loc fumul sa iasa in vazduh. Eu mancam fuguta, dupa o zi de alergat aveam pofta mare, nu gluma, dar bunelu Neculai, cu ochii pe mine, imi tot spunea in rastimpuri: "Intinge frumusal, Florentaca!". Asta, desigur, insemna mai multa mamaliga si mai putina fasole.
Mergeam si iarna, adeseori, la bunici. Zapada era mare, cand ajungeam pe prispa eram rebegita de frig, in cizmele mele de guma. Vad ca si-acum: usa de la intrare are cateva ochiuri de sticla, cel de sus e spart, dar restul sunt intregi, destul cat sa tina de cald. In tinda, pe scara rezemata de perete si care duce in pod, cateva gaini cu ochi ca margelele si cu pene rosii ma privesc spaimantate. Unele zboara in pod, altele se uita la mine cu coada ochiului, sa vada daca reprezint un pericol. Nu le bag in seama. Apas clanta de care este prinsa o bucata de carpa rosie (nu stiu de ce). Urc o treapta mica din lemn invechit si sunt in odaie la bunica. Odaia n-are pe jos nimic altceva decat podeaua, scanduri late, asezate inegal.
In stanga e sopca, adica patul vechi, stramt, faurit din lemn tare, cumparat de la ovreiul Meyer de la Sculeni, inca de pe cand avea fete de maritat. La capatul patului e lada de lemn pictata cu flori, in care vietuiesc doar o parte din straiele de sarbatoare ale bunicilor. Restul sunt atarnate pe "culme", in odaia cea mare. Sopca e asezata langa cele doua geamuri prin care, iarna - fiind si pline de flori de gheata -, nu o data m-am visat zana din povesti.
Cum intri, drept in fata, e oglinda, oglinda in fata careia au plans toate cele trei fete ale bunicilor, cand s-au maritat si au plecat. E veche, vaporii de apa au patruns in ea si au desenat-o cu vinisoare maro, dar are destul loc limpede, asa incat bunelu, cu degetul mic indoit la mana dreapta, mai poate sa-si potriveasca briciul si sa se rada in ea.
Langa oglinda, masa. Pe ea stau vesnic o caldare cu apa, doua ghivece cu pelergoane rosii, o oglinjoara mica intr-o rama de lemn cu picior si pe perete cateva cadre cu fotografii ale copiilor. Gheorghe si Maria, Gica mic, Ileana cu Nica, toti la vreo intrunire. Doar bunicii lipsesc. Nu s-au fotografiat niciodata.
In dreapta, sta vatra cu plita. In scobitura de sub vatra este un bratisor de lemne pus la uscat. Soba e vopsita in albastru. Grinzile puse de-a curmezisul tavanului si vopsite in verde au buchete de busuioc... poate de la Boboteaza, poate din vara... cine sa stie?
Si-mi mai amintesc cum bunelu statea mereu in acelasi loc, pe capatul patului, cu un toiegel in mana, si cum bunica trebaluia mereu si-l intreba tot timpul cate ceva, ceva ce el nu intelegea, si atunci bunica se otara la el spunand de fiecare data: "Bre, da neta nica nu-ntalegi?!". Nu mai e nimic din toate astea, toate au fost daramate, nivelate, dar cine poate darama in sufletul meu muntele de amintiri pe care il voi pastra atat cat voi trai?
Andreea Moisa Mihai - Marysville, Wa, Sua