Va spun o poveste adevarata si veche despre Indreiu Diacului, un taran maramuresean din Danesti. Privita in ansamblu, reconstituita din amintiri, viata lui este viata unui om exemplar, a unui model de pamantean cu frica de Dumnezeu. Insa inainte de a vorbi despre el, merita sa zabovim o clipita, pentru a-l cunoaste pe tatal sau.
Diacul din Danesti
(Oameni cu care se face istoria)
Achimu Onichii, diacul din Danesti, era om instarit: detinea jumatate din pamanturile satului, avea boi, cai, turme de oi si opt copii: cinci feciori si trei fete. Pe la o mie opt sute si ceva, nu in toate satele se afla si un preot, chiar daca exista o biserica. Danestiul tinea - ca astazi - de comuna Sisesti din Maramures, unde slujea marele Vasile Lucaciu, supranumit "Leul de la Sisesti", cel care a fost unul din creierele Marii Uniri din 1918. Tot in a doua duminica, Parintele Lucaciu venea si savarsea Sfanta Liturghie la biserica din Danesti, avandu-l pe Achimu Onichii diac, ajutor principal si prieten adevarat, pe vecii vecilor.
Copiilor sai, diacul nu inceta sa le spuna ca Parintele Lucaciu s-a dus la Roma, unde a stat doi ani si a citit un vagon de carti, ca sa dovedeasca ceea ce era dovedit de la sine, si anume, ca in Ardeal, populatia majoritara sunt romanii, limba este romaneasca si pamantul este tot romanesc. Ca din cauza studiilor sale nici nu a putut fi in tara la 1 Decembrie 1918, cand a avut loc marele eveniment istoric.
Diacul avea o voce extraordinara, ca a trambitelor Ierihonului, de o frumusete si amploare nemaipomenite. La glasul sau, se cutremurau zidurile si oamenii plangeau ascultandu-l.
Inainte de Unire, cand Vasile Lucaciu, marele tribun, a fost intemnitat la Satu Mare, multime de barbati tineri si batrani de prin toate satele din jur s-au incolonat si au pornit pe jos ca sa-i ceara eliberarea, cu gubele lor sure si capetele plecate, mereu cantand. In fruntea convoiului se inalta vocea tunatoare a diacului: "Intelegeti neamuri si va plecati/ Caci cu noi este Dumnezeu!". Atunci au compus si au cantat Doina lui Lucaciu. Dupa doua-trei pricesne o cantau iarasi si iarasi. Se prea poate ca la facerea versurilor doinei sa fi participat si Achim. Iata prima strofa si refrenul: "Canta mierla prin paduri/ Rob ii Lucaci la unguri/ Pentru Sfanta Libertate/ De care noi n-avem parte/ Nu fi mierla suparata/ Nu-i robia ne-ncetata/ Vine-o dalba primavara/ Fi-va Lucaci liber iara/ Verde-i frunza ca stejaru/ N-a fi cum o vrE maghiaru". Si mai avea diacul inca o calitate: o bunatate extrema, fara limite si fara rezerve. Dar bunatatea lui l-a pierdut.
Cand Banca Nationala si-a deschis portile pentru marele public, toata lumea s-a naturnit (a dat navala) sa scoata bani ca sa-si cumpere pamant si vite. Banca insa trebuia sa se asigure ca banii ii vor fi returnati si cerea garantii si giranti. Diacul a girat cu averea lui pentru toti danestenii care au luat bani, dar la scadenta, acestia n-au mai platit si fiscul a luat intreaga avere a diacului. Lovitura cea mai grea pentru el a fost insa faptul ca atunci cand se ducea "La Bai" (Danestiul avea cele mai valoroase bai termale din Imperiu) - locul de intalnire al satului -, cei pentru care-si pierduse intreg avutul se prefaceau ca nu-l cunosc. Cei cinci feciori ca cinci brazi au luat drumul in picioare si nu s-au oprit pana-n Muntii Brasaului (Brasovului), la taiat de paduri. Din botoc si din secure averea s-a carpit oarecum, dar amaraciunea din sufletul lui Achimu Onichii nu s-a mai dus. A ros incet ca un cariu, provocandu-i o boala grea, de inima. A murit in Casa Domnului, intr-o a doua zi de Pasti, cantand in strana, aducand lauda lui Dumnezeu, ca dreptul Iov. Cand a cazut ca un stejar trasnit, tinandu-si mana pe inima, intreaga suflare din biserica i-a strigat inspaimantata numele: "Mai Achim, ce faci?". Abia acum il intrebau. Dar intrebarea lor venea prea tarziu. Diacul nu le-a mai raspuns. Mai tarziu, fiscul a facut ravagii in toate satele de pe ruta Baia Sprie - Cavnic. Din acest motiv sunt numite "satele de pe Fisculas", iar bancile au ramas de trista amintire, ca niste institutii ale groazei. "Orice sa faca omul, numai in banca sa nu se bage", zice orice taran din aceasta parte de tara.
Indreiu Diacului
Indrei (Andrei) era cel mai frumos si mai falnic dintre cei cinci feciori ai diacului din Danesti, dar de fapt nici in zece sate din imprejurimi nu se mai gasea unul care sa-i stea alaturi. Inalt, suplu, cu umeri lati si picioare drepte, calca pamantul cu un fel de agilitate si eleganta, specifice raselor pure. Fruntea usor tesita, ochii stralucitori, nasul drept, barbia bine conturata, se armonizau intr-un chip de o frumusete princiara. Dar pe langa darurile fizice, Dumnezeu i-a mai insuflat credinta, dragoste si intelepciune. Apoi, pare-se, l-a sarutat pe crestet multumit de opera Sa si l-a trimis in vartejul lumii, asa incat prin viata lui sa treaca vijelios cele doua razboaie mondiale, dar hotarat sa nu-l paraseasca vreodata, ci sa si-L pastreze printre fiii Sai iubiti.
Feciorii celui care-si pierduse averea dintr-o inconstienta bunatate nu aveau mare trecere. "Vor face ca tatal lor", se auzeau glasuri rautacioase. Si degeaba era Indrei ca nimeni altul, ca parintii isi sfatuiau fetele sa nu se uite in gura lui, fiindca pe acele vremuri casatoria era mai degraba o afacere, un fel de targ. Si totusi, Indrei s-a insurat din dragoste, cu o fata frumoasa, pe care a "furat-o" si a fugit in lume cu ea. La intoarcere, cand au vrut sa se cunune, parintii ei s-au opus, n-au vrut sa-i binecuvanteze, zicand ca n-o mai recunosc de fiica si n-au de gand sa-i dea avere. "Nu-i bai, averea-i omu", a replicat Indrei, si Parasca a fost, intr-adevar, averea vietii lui. Astepta un copil, dar a sunat mobilizarea. Incepea Primul Razboi Mondial si in calea unirii lor legale se ridica inca o piedica, de data aceasta, de netrecut. Nici un flacau luat la oaste nu mai avea voie sa se insoare, asa ca Indrei a trebuit sa plece pe front necununat, lasand in urma o mare iubire ce abia ii zambise si un copil al carui chip nu si-l putea reprezenta si nici nu stia de-l va vedea vreodata.
Legamantul
Inaintea plecarii la razboi, Indrei s-a rugat si a postit zile la rand si a facut un legamant cu Dumnezeu: "Doamne, eu nu voi lua viata nici unui om; fa ca nici a mea sa nu fie luata. Ajuta-ma, Doamne, Dumnezeul meu!". In momentul acela, cum statea in genunchi, a simtit un fior din talpi pana-n varful capului. Stia ca Dumnezeu il auzise si-i si raspunsese. Ura razboiul. "Sa iei viata celui ce nu ti-a facut nici un rau, numai pentru ca este numit dusman, este un pacat strigator la cer." Cum sa ai indrazneala sa te atingi de un suflet pe care nu tu l-ai dat? Viata este in puterea lui Dumnezeu. "El este Cel care o da, El are dreptul sa o ia si numai El", zicea Indrei. Stia ca Dumnezeu este mare si puternic si-n urechi ii sunau vorbele diacului, parintele sau: "Roaga-te si nu te teme de nimic. Nici un par din cap nu-i pica omului fara voia Celui Preainalt". Pe drum isi facea zeci si zeci de planuri despre cum va lupta la baioneta, corp la corp, fara sa omoare. Cand obosea cu facutul planurilor isi punea capul in piept, prefacandu-se ca doarme, si se ruga facandu-si semnul crucii cu limba, pe cerul gurii.
Inrolat in armata austro-ungara, a nimerit pe frontul din Iugoslavia si abia la fata locului, in toiul inclestarilor, a descoperit si cum poate face ca sa nu ucida. Fiind inalt si puternic, se avanta la atac racnind din toate puterile si lovind inamicul peste grumaz, cu dunga baionetei. Acesta cadea la pamant, Indrei il calca pe cap cu bocancul si-i striga: "Taci, stai acolo!". Apoi mergea mai departe. Invatase cele trei cuvinte sarbesti, imediat dupa sosire. De fiecare data cand scapa fara sa ia viata unui semen, ingenunchea si-i multumea lui Dumnezeu pentru ajutor.
De la o vreme insa, cei care luptau alaturi de el au bagat de seama ce face si l-au prevenit ca-l vor pari comandantului. Dar el nu putea sa omoare si nu si-a schimbat tactica. A fost trimis in prima linie, in Muntele Panas, unde s-a dat o batalie foarte grea. Regimentul a fost decimat. A ramas viu un singur om: Indrei. Nimerise in liniile inamice si ratacea prin paduri flamand si insetat. Apa a gasit in urmele de la copitele cailor si a baut-o chiar daca era amestecata cu sange. Avusese grija sa imbrace uniforma inamicului si intr-o seara, impins de foame, s-a apropiat de un foc, in jurul caruia se aflau cativa soldati sarbi. Rupea putin sarbeste si dupa ce i-a salutat, aceia i-au dat de mancare, dar au inceput sa-l descoasa: din ce batalion este, de unde vine, la care nu avea cum sa raspunda. Dandu-si seama ca este strain, s-au repezit la arme. Cu iuteala fulgerului, Indrei a sarit in prapastia ce se casca in spatele sau, pierzandu-se printre stanci. A scapat fara oase rupte si a doua zi a ajuns la ai lui, fluturand o batista alba. Faptul ca era unicul supravietuitor a sporit indoielile comandantului. Ca sa se lamureasca pe deplin, l-a numit intr-un pluton de executie, recomandandu-i ferm sa tinteasca bine, sa nu triseze. Prizonierii sarbi ce urmau sa fie impuscati isi sapasera gropile, fusesera dezbracati de haine si urmau sa fie legati la ochi cu niste banderole negre. Cand s-au apropiat sa-i puna pusca in mana, a recunoscut ca nu poate sa ia viata unui om si ca, intr-adevar, in timpul atacurilor nu face decat sa arunce dusmanul la pamant. Prin urmare, refuza sa faca parte din plutonul de executie. Stia ce-l asteapta, dar se lasa in voia lui Dumnezeu, necalcandu-si legamantul cu El. A fost condamnat la moarte. Cateva minute, pana si-a sapat groapa in rand cu cele ale sarbilor, executia s-a amanat. A fost dezbracat de uniforma. Aceasta ii zacea la picioare. Au vrut sa-l lege la ochi, dar a zis ca vrea sa vada lumina soarelui pana-n ultima clipa. Privea cerul si se ruga; vorbea cu Dumnezeu, facandu-si cruce cu limba pe cerul gurii. Plutonul de executie era pregatit si astepta comanda: "foc!".
In momentul acela s-a auzit goarna. Sosea in control generalul ungur al armatei. Privind sirul prizonierilor condamnati din fata gropilor, a observat in capat, uniforma armatei sale si a intrebat: "Ce cauta soldatul nostru intre acesti talhari?". Comandantul a raportat ca soldatul Fet Andrei (numele este maghiarizat) nu omoara inamicul si a refuzat sa faca parte din plutonul de executie. Generalul ungur s-a mai uitat o data spre barbatul tanar si frumos ca un zeu, apoi s-a intors si cu voce aspra i-a ordonat comandantului: "Sa-l iei imediat de acolo si sa-l trimiti in permisie! De ce nu intelegi ca omul asta nu poate sa omoare?".
Si in aceeasi zi pleca spre casa, unde il asteptau Parasca si un copilas de doi ani, Augustin, care toata viata s-a numit Pop, dupa mama, pentru ca actele nu se mai puteau reface pe atunci. Numele acelui general ungur n-a ajuns pana la noi, de parca spiritul sau inalt nu dorea sa ne incarce memoria. A fost un om datorita caruia s-a nascut pe lume un sir intreg de descendenti, printre care si cea care scrie. Precum se vede, maretia sufletului omenesc nu apartine unei natii anumite, iar in acest episod, faptele contrazic zbuciumul istoriei, obligandu-ne sa-i iubim pe aceia care, uneori, ne-au mai si suparat.
Fotografia
Privesc o fotografie foarte veche. Are colturile roase de vreme si aproape un secol de existenta. Cred ca a fost facuta in 1916, pentru ca urmatorul copil - Gheorghe-Aurel, tatal meu - s-a nascut in 1917. In fotografie sunt bunicii: Indreiu Diacului si Parasca. Pare a fi momentul cununiei lor, deoarece amandoi poarta pe piept struturi de flori: ea flori albe si el colorate. Casatoria s-o fi facut imediat dupa sosirea lui acasa, fiindca Indrei poarta inca uniforma militara a Imperiului. Dar singurul indiciu de apartenenta la armata austro-ungara, daca acesta poate fi unul, este... mustata. Privesc aceasta fotografie cu mare dragoste si emotie. Barbatul tanar din ea este proaspat scapat din gura mortii. Se rusinase si doamna cu coasa, de atata credinta si frumusete. Ne privim ochi in ochi, desi cei doi miri privesc in viitor, iar eu in trecut. Timpul ce ne separa este de fapt o margea imensa care ne cuprinde la un loc.
Bunica nu poarta coronita pentru ca este deja mama. Costumul ei este al unei fete bogate "De pe Fisculas". O spun cizmele, pindileul (poalele) cu cipca (dantela), fusta de catifea cu sort de matase si margelele de la gat, zgarda de bdizor valorand patru boi. Isi tine mana dreapta in mana lui Indrei, avand grija ca verigheta sa fie la vedere.
Aceasta poza a fost pazita cu strasnicie timp de 50 de ani de catre Gheorghe-Aurel (tatal meu), insurat "Peste Deal", unde si-a rupt Saracia picioarele si n-a putut merge mai departe, cum spunea tot timpul. (Este vorba de Maramuresul istoric, unde pamantul foarte sarac este plin de bolovani). De 13 ani, fara sa mi-o fi inmanat cineva, o pazesc personal. Ea m-a ales, desi putea foarte bine sa aleaga pe altcineva dintre cei sase frati. Pe spatele fotografiei, scris cu creion chimic: Artenie, numele fotografului. Bunicul s-a intors la razboi, a stat pana la sfarsit si a revenit acasa fara sar (lipsa, defect).
Visul: doi cocosi se bat pe cer
Indrei si Parasca au facut avere si doua case. Cu putin inainte de cel de-al doilea razboi mondial, Indrei a avut un vis foarte straniu. Se facea ca pe cer veneau doi cocosi, unul de la rasarit si unul de la apus. Cand s-au intalnit in fata casei lor, au inceput sa se bata pe viata si pe moarte, incat cerul s-a umplut de sange si sangele curgea pe pamant amestecat cu pene rosii si negre, pentru ca cocosul de la rasarit era rosu, iar cel de la asfintit negru. Cum se bateau si se muscau de cap, s-au indreptat catre apus. Cocosul cel rosu fiind mai puternic decat cel negru il impingea pe acela de unde a venit. Dimineata, s-a trezit inspaimantat si a povestit visul dezlegandu-i si talcul: "Doamne, tu Parasca, a hi un razboi si o varsare de sange de-a puti pamantul, ca sangele acela care pica din cer putea de nu puteai rasufla". Avea deja trei feciori mari, buni de inrolat: Augustin, Gheorghe-Aurel si Achim, si o fata, Florica. Nu mult s-a amanat, poate doua-trei luni, si a izbucnit razboiul. Ii visase si soarta, insa asta nu ajuta la nimic. A plecat pe front, impreuna cu cei trei feciori. Legamantul cu Dumnezeu a fost intarit de data aceasta cu inca o promisiune: "In toata viata mea nu voi lua viata nici unei vietati create de Tine pe pamant, daca ne vei ajuta mie si pruncilor mei sa ne intoarcem acasa vii si nevatamati, Slava Tie, Dumnezeule!".
Parasca i-a condus la gara in Satu Mare si cand trenul s-a pus in miscare, iar mainile lor scoase pe geam nu s-au mai vazut, a cazut pe jos lesinata. Pana la sfarsitul razboiului, si-a petrecut viata in posturi si rugaciuni, mai ales Postul Sfantului Anton, care se tine pentru barbati. Dumnezeu i-a adus acasa pe toti, fara nici o zgarietura. Indrei n-a omorat in viata lui nici o vietuitoare, oricat de mica, si n-a lipsit in nici o duminica sau sarbatoare de la sfanta biserica.
Curajul sau s-a manifestat altfel decat omorand oameni sau animale. Cu riscul de a fi inchis, a carat mancare cu desagii Parintelui Vasile Lucaciu, mergand pe jos pana-n Satu Mare. Parintele era bolnav, batran si cu domiciliul fortat. Pe haiducul Frunzila l-a tinut ascuns, cand intr-o groapa de la Bolochim (argila albastra folosita drept ingrasamant), cand intr-un leagan facut in varful unui mar din fundul gradinii. Aproape un an a reusit sa pacaleasca vigilenta tovarasilor de la Securitate. Pana la urma, tot l-au dus la canal, numindu-l chiabur pentru ca avea pamant bun, batoza si cazane de facut tuica. Motivul principal si ascuns era insa Frunzila, pentru ca in timpul interogatoriilor mereu se aducea vorba despre el, dar cum pe Frunzila nu l-au prins in gradina lui, nu puteau sa i-l bage pe gat, asa ca a scapat destul de usor.
Cel mai frumos bunic din lume
(Bunicul cel frumos)
"Pentru mine, bunicu Indrei, "Mosucu de pe Coasta", este viu. Il vad inalt, frumos, cu plete lungi, albe, cu mustata mare, sprijinit in carja ca un batran patriarh. Poarta intotdeauna o camasa alba curata, o pereche de cioareci si pe umeri guba sura. Numai duminica purta pantaloni negri si cabat gri. Prinde cate o musca sau un paianjen de prin casa, iese in gradina - o gradina de noua iugare, ca cea a raiului - si le da drumul. Postea trei zile pe saptamana si tinea cele patru posturi de peste an. Dupa moartea bunicii, mancarea de post nu era pregatita de nici o femeie, si-o prepara singur. Si n-am mancat in viata mea o ciorba de legume asa de buna ca cea facuta de el", imi spunea fratele cel mai mic, Aurel, care locuieste in casa de pe Coasta si care l-a ingrijit in ultimii ani de viata. Pe la nouazeci si ceva de ani nu mai putea merge pana la biserica. Asculta slujba difuzata la radio de Europa Libera. Pe masa ardea o lumanare, iar el se ruga impreuna cu vocile de la aparat, ingenunchind ori de cate ori era nevoie. In casa, nu misca nimeni, era vremea Sfintei Liturghii, era timpul pogorarii Duhului Sfant, a binecuvantarii lui Dumnezeu peste trupul si sufletul lui si a urmasilor, urmasilor, urmasilor lui.
Nota: aduc multumiri celor care mi-au furnizat amanunte despre viata lui Indreiu Diacului si a lui Achimu Onichii, diacul din Danesti - Florica Barda, fiica lui Indreiu, 82 de ani, Aurel Fat, nepot, Silvia Pop, iar tatalui meu, Gheorghe-Aurel Fat, raposat intru Domnul, recunostinta vesnica.