"Oricine asculta cu atentie muzica mea aude vantul de pe Dunare"
"Sah-Mat" la regele public
- Ce mai faceti, domnule Alifantis? Interviul nostru va prinde intr-o perioada fasta?
- Fac bine, multumesc de intrebare. Oricand, o intalnire cu voi, cei de la "Formula As", si cu cititorii vostri imi face o deosebita placere, si as mai adauga ca sunt intr-o perioada mai mult decat fasta! De cateva zile, am reusit sa scap de emotiile cu noua premiera de la Teatrul Mic, este vorba de O zi din viata lui Nicolae Ceausescu, un spectacol pus in scena de Alexandru Tocilescu, la care am scris muzica. Este foarte interesant si vi-l recomand din toata inima.
- Ati lansat de curand o bijuterie, albumul Sah mat, o colectie de cantece vechi, pentru toti cei carora le-au placut de-a lungul vremii piesele dvs. E un cadou cu ocazia implinirii a 30 de ani de activitate?
- Sincer, ar trebui sa scot deja un album nou, la care lucrez de aproape un an. Inca nu e ceea ce vreau, asa incat am zis ca mai bine fac o pauza si scot acest disc. L-am terminat repede, pentru ca era vorba de piese stiute, cantate si rascantate. Tot pe acest album am mai incercat un experiment, un remix in spiritul anului 2005, la piesa Calu balan. Ma bucur ca a avut un impact foarte bun la public. A fost un pariu, un joc pe care mi l-am propus si vi l-am propus! Am decis sa va fac sah-mat! Dar, ca tot ati adus vorba, nu acesta e cadoul de 30 de ani de cariera Alifantis si de 10 ani de acompaniament cu trupa Zan. Vi-l voi face de-abia la anul! Pana atunci, voi avea un turneu de promovare in aprilie si apoi vor aparea Dvd-ul si dublul Cd, cu concertul aniversar "Alifantis 50", care s-a desfasurat anul trecut, in luna mai, la Tnb.
- 30 de ani e o cifra rotunda, care poate sa si bucure, dar sa si sperie. A lasat urme timpul care s-a scurs? - Cateva riduri in plus, cred, si cateva, foarte putine, fire de par albite, din alea care mai sunt. In rest, nici nu mi-am dat seama cand a trecut timpul... De schimbat, nici nu poate fi vorba sa ma fi schimbat. Au fost doar momente cand am fost putin derutat de ciudateniile societatii in care traim si-atata tot.
- De zece ani, aveti alaturi o trupa care va insoteste pretutindeni: Zan. A fost greu sa gasiti oameni cu care sa comunicati eficient pe plan artistic?
- Probabil, daca mi-as fi propus sa-mi fac o trupa si daca as fi stat sa caut, nu as fi avut sansa de-ai intalni pe colegii mei Virgil, Sorin, Razvan si Relu. A fost o mare bafta. Cand i-am selectat pentru inregistrarile albumului Voiaj, nu stiam ce va iesi. S-au terminat inregistrarile si asta a fost tot. Apoi, am avut din nou nevoie de ei. Totul s-a rostogolit usor, usor, din 1996 pana in zilele noastre.
- Colegii de breasla spun ca sunteti foarte tipicar si perfectionist cand vine vorba de inregistrari...
- Nu sunt tipicar, doar un pic perfectionist. Nu va ascund ca-i surprind adesea pe colegii mei cu tot felul de idei care-mi vin in timpul inregistrarilor, care nasc tot felul de discutii care, la randul lor, se finalizeaza la o bere sau la o tarie, in functie de anotimp. E foarte distractiv. Cea mai frumoasa perioada din viata unui muzician e munca in studio, pentru ca acolo iti nasti copilul si-l faci asa cum vrei tu. Nu-i putin lucru, credeti-ma!
Zburand, despre Nichita Stanescu
- De ce porniti intotdeauna de la text, de la poezie? Numai asa vine inspiratia?
- Nu inspiratia-i motivul, ci comunicarea. In clipa in care doresc sa spun ceva intr-un cantec si gasesc poezia in care imi regasesc ideile, automat asta ma face sa ma apuc de treaba. Sunt situatii cand nu iese mare lucru, si-atunci o pun deoparte si caut altceva, pana cand ideea-i conturata si albumul prinde viata.
- O frumoasa prietenie v-a legat de Nichita Stanescu... ce va mai aduceti aminte despre acele momente?
- Imi aduc si acum aminte o seara de 12 aprilie, acasa la actorul Florin Zamfirescu. Era ziua lui si ne-adunasem cativa prieteni, printre care si Nichita. Era cu mana in ghips. Candva, dupa miezul noptii, a inceput sa declame mici strofe facute ad-hoc, pentru cei prezenti. Florin a pornit casetofonul pe imprimare si asa s-au pastrat toate cele spuse in acea noapte. Cand mi-a venit randul, nu mi-a venit a crede urechilor ce auzeam despre mine din gura maestrului. Pe moment, nu am realizat ce mi se-ntampla, atat eram de emotionat. Mai tarziu, s-a intamplat ca eu insumi sa asez multe din versurile lui Nichita pe muzica. A fost o intamplare fericita, pentru ca exista alti poeti pe care-i citesc cu o deosebita placere si pe care nu am putut sa-i pun pe note, oricat as fi vrut. Imi plac deopotriva Leonid Dimov, Esenin, Shakespeare, Toparceanu, Edgar Poe, Paunescu, Cartarescu, Andries, Tarnea, Arghezi si multi, multi altii.
- Mai aveti si acum parte de aceeasi atmosfera boema?
- Artistului, ursitoarele ii pun in brate, pe langa har, suflet, iubire destula de risipit cat toata viata lui, si putina boemie, asa, de gust! Cu mine, ursitoarele au fost mai zgarcite la acest capitol. Cand eram tanar, eram mai linistit din fire si, de ce sa n-o spun, mai timid si mai provincial. La mine, la Braila, era cu totul altfel decat aici, la Bucuresti. Este atat de mult de povestit, incat probabil cand ma voi retrage din muzica, am sa scriu tot ce mi-a trecut prin fata ochilor, de cand ma-nvart in lumea artistica.
Amintiri ingropate in zapezi
- Ar fi o carte care ar incepe, cu siguranta, cu copilaria petrecuta in Braila, un oras atat de balcanic...
- La mine in familie s-a adunat tot Balcanul din lume. Parintii mei, mama Evdocsia si tata Menelaus, au ajuns impotriva vointei lor pe aceste meleaguri si, dupa ce s-au resemnat, au continuat sa-si traiasca viata asa cum s-a putut. Si uite asa am venit si eu pe lume, dintr-un tata pe jumatate grec (bunicul) si jumatate roman (bunica) si dintr-o mama pe jumatate machedoanca (bunica) si jumatate grecoaica (bunicul). Despre stramosi nu stiu mare lucru, dar se pare ca prin familie mai erau si turci si bulgari. Oricum, si unii si altii, comercianti si vaporeni, m-au facut sa ma simt atras de calatorii, aventura si Balcan...! Eu cred ca oricine asculta cu atentie muzica mea aude vantul de la sud de Dunare! Cateodata, mi-e foarte, foarte dor de anii aceia. A fost cea mai frumoasa perioada a vietii mele... Pe strada Albiei, undeva langa Dunare, unde locuiau ai mei si unde m-am nascut, treceau sacagiii, iaurgii, geamgiii, cu toate acele sofisticate "instalatii" ale lor, purtate in spate, care ma fascinau si ma inspaimantau deopotriva. Se vorbea in toate limbile pamantului, iar Dunarea te chema intruna, ca o sirena deznadajduita. In Braila erau toate bisericile din lume, iar traditiile religioase ale tuturor natiilor umpleau orasul de aerul sarbatorii. Micul targ era strabatut permanent de trasuri, carute si cateva "Pobede", din care domni bogati, oraseni modesti si tarani saraci, coborau la crasmele si birturile ce se aflau la fiecare colt de strada, de unde razbateau glasurile ragusite ale lautarilor... Se pot uita oare iernile de basm in care zapada era mai mare decat casa, incat coborai cu sania de pe acoperis? Sau haitele de lupi ce atacau orasul in iernile cumplite, si sirurile de militari ce-i intampinau cu focuri de pusca? A fost atat de frumos...
- V-a cuprins melancolia?
- Da. Recunosc. Asta, pentru ca toate amintirile despre locuri si oameni dragi ma fac sa devin nostalgic. Dar imi trece repede...
Cand canta fulgii si ploaia
- Va mai asteptati si acum prietenii in Piata Romana nr. 9, asa cum spune cantecul?
- Din pacate, am parasit apartamentul de care vorbiti in 1997 si, sincer, imi pare rau ca l-am vandut. A fost locul unde am infaptuit unele din cele mai frumoase opere ale mele! Aici am cunoscut-o pe Anca, sotia mea, tot aici s-a nascut Maria, fata cea mare, a fost prima mea locuinta in Bucuresti, in 1980, aici am facut o sumedenie de cantece, aici am inregistrat la modul fizic albumele Mitica Popescu, Piata Romana nr. 9, Risipitorul de iubire... Cat despre prietenii mei, imi sunt si acum aproape si continuam sa ne vedem la o sueta, acasa sau la un restaurant, undeva afara din Bucuresti sau undeva, afara din tara.
- Cu cine isi imparte Nicu Alifantis diminetile si serile, bucuriile si tristetile?
- Cu cele trei fiinte minunate pentru care exist, Anca, Maria si Natasa, prin care traiesc si care-mi dau tot echilibrul, fara de care n-as fi eu, nici in viata civila, nici pe scena. Si nu in ultimul rand cu Bella, mare campioana la juniori la clasa ei, cel mai bun prieten al oamenilor si cel mai mare dusman al celorlalte animale, un Terrier adevarat.
- Dar cand sunteti singur, fara ei prin preajma?
- Ei, atunci ascult muzica, ma uit la un concert sau la un film, citesc o carte, stau pe terasa vara si ma uit la cer sau la o floare, sau stau in casa, cand e vreme urata, si ma gandesc la mine si la ai mei. Cand ninge, ma emotionez nespus de tare, iar cand ploua, imi place sa-i ascult sunetul, dar nu numar niciodata picurii...
Foto: Nova Music